“6. De asemenea, încurajaţi pe tineri să se autocontroleze.
7. În toate cele să fie un exemplu făcând ceea ce este bine.
Prin învăţătura ta, arată integritate şi seriozitate.
8. Iar fermitatea în cuvânt să nu-ţi poată fi condamnată,
încât cei ce ţi se vor opune să se ruşineze
pentru că n-au avut nimic rău să spună despre tine”
(Tit, 2, 6-8; traducere din “Holy Bible”,
New International Version, London, Ediţia 1983).

A scrie în zilele noastre despre viaţa creştinească a tinerilor şi evanghelizarea printre ei poate fi o lucrare destul de dificilă. Progresul tuturor ştiinţelor, şi mai cu seamă înlesnirile materiale pe care le-a adus omului tehnica în ultimele cinci decenii, a luat fiinţa cugetătoare prin surprindere. Într-adevăr, atâtea invenţii au umplut pământul cu o mulţime de obiecte gata să ispitească văzul, auzul şi celelalte simţuri, încât au transformat omul într-un consumator buimăcit de atâtea “bunuri”, dintre care unele sunt un mare prilej de ispită şi păcat. Nimic mai mult fiindcă aceste “false bunuri” îndepărtează omul de la adevărata fericire. Isus ne-a prevenit asupra zădărniciei unor “realizări” ale omului, când a zis şi ne-o spune şi astăzi: “Ce îi va folosi omului de ar dobândi lumea toată, dar sufletul şi-l va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei, 16, 26).

Evanghelizarea tineretului contemporan este mult mai grea decât pare la prima vedere, deoarece pentru a fi convingătoare ea cere, în afara citirii Sfintelor Scripturi, şi cunoştinţe de antropologie, îndeosebi antropolgie religioasă de factură creştină. Subiectul este de aşa natură, încât pentru a-l face înţeles, trebuie împărţit în trei secţiuni succesive, conform vârstelor tinereţii: I. Evanghelizarea în perioada pubertăţii; II. Evanghelizarea adolescenţilor şi III. Evanghelizarea în perioada prenupţială.

I. EVANGHELIZAREA ÎN PERIOADA PUBERTĂŢII

“1. Apoi (Isus n.n.) le zise discipolilor săi: “Lucrările ce îndeamnă mulţimea să păcătuiască sunt gata să se dezlănţuie, dar vai de persoana aceea prin care ele vin; 2. I-ar fi fost mai bine să se arunce în mare cu o piatră de moară legată în jurul gâtului, decât din cauza lui să păcătuiască unul din aceşti mai mici. Păziţi-vă!”
(Luca, 17, 1-2, traducerea după “Holy Bible”, New International Version, Hodder and Stoughton, London, 1983).

Credem că nu a existat vreun părinte în neamul omenesc care să nu fi parcurs cu o anumită îngrijorare perioada dificilă a pubertăţii odraslelor lui. Perioada aceasta tulbure a tranziţiei de la copilăria aproape nevinovată spre adolescenţa ce-i urmează de îndată, are o mulţime de caracteristici contradictorii. Nepotrivirile au obârşii biologice şi psihologice.

Sub raporturi biologice, continuă într-un pas mai alert creşterea şi, paralel cu ea, dar într-un ritm mai lent, dezvoltarea mintală. Procesul în ansamblu este dictat de informaţia genetică la care se adaugă şi cea paragenetică. Prima se datorează genomului sau totalităţii genelor ce se află în celula ou rezultă din fecundarea ei de către un spermatodoid. A doua reprezintă potenţialul biologic şi psihic pe care îl oferă informaţia genetică trupului uman de-a lungul vieţii.

Aici noi nu putem da reţete pentru creştinii de tot felul, aparţinători la Biserici care posedă opinii diferite despre educaţia copiilor ce păşesc pragul pubertăţii. Noi ne adresăm cu predilecţie credincioşilor catolici, indiferent de ritul din care fac parte.

Părinţii catolici să ştie că dacă odraslele lor au fost bine educate creştineşte până la vârsta pubertăţii, parcurgerea “vârstei periculoase” nu va întâmpina greutăţi, căci în aceşti copilaşi lucrează permanent harul Spiritului Sfânt întărit de exemplul de zi cu zi al părinţilor. În familia creştină practicantă, copiii sesizează existenţa armoniei şi prin urmare ei sunt receptivi la bine. Dacă părinţii sunt mai mult credincioşi superficiali, de mântuială, cel potrivnic (satana) profită de împrejurare şi lucrarea răului îşi face loc în sufletele aflate în formare. În familiile divizate în străfunduri, chiar dacă nu sunt formal despărţite, copiii cu sensibilitatea lor descoperă fisurile şi îşi penalizează prin neascultare părinţii. Această circumstanţă este valabilă şi pentru educatorii de toate gradele. De aceea, toţi acei care lucraţi cu copiii aflaţi la vârsta pubertăţii încercaţi să vă apropiaţi pe cât este posibil de perfecţiune, căci Isus ne-a cerut insistent: “Voi, aşadar, să fiţi desăvârşiţi, precum desăvârşit este Tatăl nostru ceresc” (Matei, 5, 8). Nu uitaţi că în această dorinţă a lui Isus izvorâtă dintr-o dragoste fără limită pentru noi, zace toată înţelepciunea educării puberului, nu oricum, ci prin continuă evanghelizare.

În lipsa autoeducaţiei părinţilor şi educatorilor, furtuna hormonală prin care trec puberii se manifestă prin mai multe forme de revoltă: a) a zice NU cu orice prilej; b) a respinge orice sfat oricât de logic a fi el; c) a răspunde răstit la orice întrebare; d) a-şi manifesta răuvoitor independenţă, de care între anumite limite are nevoie personalitatea înmugurită deja şi aflată în devenire; iar în cazuri extreme: e) asocierea în mici bande tâlhăreşti; f) maltratatrea colegilor; g) batjocorirea părinţilor, educatorilor şi bătrânilor; h) uciderea părinţilor, colegilor sau profesorilor. Adevărat este că multe din aceste blestemăţii, copiii needucaţi creştineşte acasă le învaţă din păcate cel mai mult de pe micul ecran.

Este bine ca în programul de evanghelizare pentru “vârsta ingrată” să fie recomandată puberului o rugăciune specială, cum este următoarea:

“Doamne Dumnezeul meu, părintele meu de o bunătate fără margini şi o iubire copleşitoare, te rog din tot sufletul să-mi dai o fărâmă cât de mică din înţelepciunea Fiului tău iubit. Fă-mă să nu mă satur de învăţătura Lui dumnezeiască! Fă-mă să-mi crească dragostea faţă de El şi Preasfânta Lui Inimă! Fă-mă să fiu însetat de iubirea lui fără de sfârşit. Doamne, ajută-mă să înţeleg mai bine datoriile mele faţă de părinţii mei trupeşti şi spirituali. Ajută-mă, Doamne, ca asemenea Pruncului Isus să stau mereu sub ascultarea părinţilor şi magiştrilor mei, pentru a creşte în cunoaştere şi înţelegere. Doamne, dă-mi sănătate să-mi pot ajuta părinţii, fraţii, surorile şi pe toată fiinţa care are nevoie de sprijinul meu! Doamne, revarsă harurile tale asupră-mi, ca să crească credinţa mea în tine, odată cu trecerea anilor!

II. EVANGHELIZAREA ADOLECENŢILOR

Adolescenţii se află la vârstă ce se desfăşoară sub semnul multiplelor întrebări. Ele se nasc în mintea făpturii umane de ambele sexe. Pubertatea a condus paşii copiilor spre înţelegerea lumii, iar cunoaşterea multor văzute şi nevăzute a relevat fiecăruia, după harul ce i-a fost dat, nenumărate cuşete şi sentimente nemaiîntâlnite până la vârsta tinereţii. În dependenţă de temperament, de educaţie, în această perioadă primăvăratică a vieţii, unii, prin muncă stăruitoare, din fericire îşi desăvârşesc talentele şi clădesc personalitatea, iar alţii, delăsătorii, le abandonează pierzându-le pentru totdeauna.

Părinţii şi educatorii au datoria de a fi buni sfătuitori în toate privinţele. În mâinile lor se află comori ce nu trebuie neglijate: chemări la viaţa consacrată, înclinaţii pentru arte, ştiinţe, literatură, sporturi, meşteşuguri şi mult preţuita înţelepciune îmbinată cu filosofarea. Atâtea bunuri spirituale şi manuale ce pot fi cu talent sădite în sufletele tinere! Părinţii şi educatorii, prin harul lui Dumnezeu, sunt asemenea lucrătorului din parabola semănătorului (vezi: Matei, 13, 3-9; Marcu, 4, 1-9 şi Luca, 8, 4-15).

Dacă educaţia religioasă în familie, de o deosebită importanţă pentru credincioşii catolici, apoi cea din şcoală, în condiţiile postcomuniste mai slabă în unele culte creştine, au fost cât de cât îndestulătoare şi au căzut pe o zestre genetică foarte bună (de neam ales), atunci există toate şansele ca roadele lor să fie însutite. Mă adresez acum în special părinţilor cu cuvintele lui Isus Mântuitorul: “… ridicaţi-vă ochii şi vedeţi holdele (fiii şi fiicele voastre, metafora ne aparţine), că sunt coapte şi aproape de seceriş” (Ioan 4, 35); şi voi veţi răspunde în faţa Celui de Sus despre felul în care v-aţi pregătit odraslele pentru o viaţă bună creştină. Puneţi-le în mână frumoasele texte ale sfintelor scripturi, atât canonice, cât şi necanonice, mai ales pe cele denumite sapienţiale, adică de înţelepciune. În ele se află ascunse nenumărate comori. Din păcate, aceste bogăţii spirituale nu se află în toate bibliile creştine. Michiduţă, care caută orice prilej de schimbare în rău, şi-a vârât codiţa în minţile lui Martin Luther (1483-1546) şi Jean Calvin (1509-1564), socotiţi de unii creştini drept înţelepţii reformatori ai apostolicelor propovăduiri făcute de către sfinţii părinţi din Biserica răsăritului şi apusului. El, diavolul, i-a îndemnat să scoată din “Vulgata” (traducerea Sf. Ieronim [347-419], împlinită timp de circa 20 de ani, cu foarte mare grijă) o mulţime de cărţi existente în traducerea grecească a Vechiului Testament, dusă la bun sfârşit de cei 70 de rabini din Alexandria, în secolul al II-lea î. de Ch. Dintre aceste cărţi rămân esenţiale pentru clădirea moralei creştine “Cartea înţelepciunii lui Solomon” şi “Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah (Euharisticul)”. Cei care au la îndemână (catolicii şi ortodocşii) aceste cărţi alungate din Biblie de către neîndemânaticii reformatori, pot să constate cu proprii lor ochi cât de “inspiraţi” au fost Luther şi Calvin când au lipsit pe toţi cei credincioşi, mai cu seamă pe tineret, de bunele cumpăniri antice.

Motivaţia dată acestei excluderi de către cei doi reformatori a fost că ele ar constitui un soi de repetiţie inutilă sau un supliment al Leviticului şi Denteronomului din cărţile lui Moise, precum şi al binecunoscutelor proverbe ale lui Solomon.

O analiză mai temeinică a acestor scrieri ne poate conduce la verosimila idee că această excludere s-a făcut fiindcă învăţăturile lui Solomon şi din cartea lui Isus Sirah contraveneau în multe privinţe moralei mai lejere a protestanţilor şi ulterior a tuturor neoprotestanţilor, descinşi din primii. Printre aceste uşurinţe protestante amintim: înavuţirea peste măsură, viaţa sexuală libertină permisă bogaţilor şi celor în funcţii de conducere, nerecunoaşterea adevărului, reîntoarcerea de către unele ramuri neoprotestante la practicile rituale ale Vechiului Testament şi altele multe (pentru detalii a se documenta din lucrarea lui Max Weber: Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993). Astfel, generaţii întregi din afara catolicismului şi ortodoxiei nu mai pot uşor beneficia de o mulţime de îndrumări morale, socotind adeseori că Biblia din Bisericile descinse de la Sfinţii Apostoli ar fi fost falsificate!

Dar pentru aceia care sunt chemaţi de Dumnezeu şi alţii, mai puţini, ce au în ei harul Domnului, traversarea adolescenţei se poate transforma într-o experienţă minunată, lăsând în suflete amintiri de neuitat. Este cazul să ne aplecăm aici asupra tinerilor italieni educaţi de sf. Giovanni Bosco (1815-1888).

Charismaticul Don Bosco, după ce s-a hirotonit ca preot catolic, a simţit că adevărata chemare a lui este evanghelizarea şi educarea unor tineri (copii, puberi şi adolescenţi) lipsiţi de mijloace de subzistenţă. În acest scop a înfiinţat două congregaţii monahale: Ordinul călugărilor salesieni (1859) şi al Fiicelor Mariei ajutătoare (1872), care să se ocupe de buna creştere a tineretului sărac. Spre exemplificare, vom arăta pe scurt cum petreceau o duminică adolescenţii dintr-un aşezământ edificat şi condus de Don Bosco.

În anotimpul de plină dezvoltare a vegetaţiei, în frumoasa lună mai, imediat după Sfânta Liturghie din capelă se lua micul dejun. Apoi, grupul vesel de tineri părăsea aşezământul şi se deplasa în natură unde se organizau diferite jocuri sportive şi de agrement. După picnicul la iarbă verde urma o oră de catehism, cu discuţii libere şi totul se sfârşea în capelă seara, la ceasul de rugăciune.

Fiindcă un mare rol în evanghelizarea tinerilor îl au sfaturile competente ale celor cu har pedagogic, poate că ar fi necesar a se tipări într-un volum independent cu comentarii “Cartea înţelepciunii lui Solomon” şi “Cartea înţelepciunii lui Isus, fiul Sirah (Ecclesiasticul)”, pentru a se afla la îndemâna adolescenţilor. Noi oferim de încheiere la acest scurt eseu pregătit pentru tineri câteva versete semnificative într-o ordine pe care o socotim prioritară:

“Cel ce îşi cinsteşte tatăl se va curăţi de păcate, iar cel ce îşi cinsteşte mama strânge comori” (Isus Sirah, 6, 3-4).
“Nu te întâlni cu femeia desfrânată, ca să nu cazi în capcana ei” (Isus Sirah, 9, 3).
“Nu-ţi arunca privirea asupra unei fecioare, pentru ca să nu suferi pentru ea” (9, 5).
“O ureche geloasă aude totul, şi sunetul şoaptelor nu-i scapă” (Înţelepciunea lui Solomon, 1, 10).
“Chiar dacă cineva ar fi desăvârşit între fiii oamenilor, dacă îi lipseşte înţelepciunea care vine de la Dumnezeu, va fi socotit om de nimica” (Înţelepciunea lui Solomon, 9, 6).
“Înţelepciunea scoate din suferinţă pe credincioşii săi” (10, 9).

III. EVANGHELIZAREA ÎN PERIOADA PRENUPŢIALĂ

“Nu ştiţi oare că trupurile voastre sunt mădularele lui Christos? Să iau atunci mădularele lui Christos şi să le fac mădularele unei prostituate?… (1 Corinteni, 6, 15). Fugiţi de desfrâu! Orice păcat ar face omul, este în afara corpului său, pe când desfrânatul păcătuieşte împotriva propriului său trup. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templul Spiritului Sfânt, care este în voi şi pe care îl aveţi de la Dumnezeu, şi că voi nu sunteţi ai voştri? AŢI FOST CUMPĂRAŢI SCUMP! (cu însuşi sângele Domnului nostru Isus Christos, n.n.). Daţi-i, deci, mărire lui Dumnezeu în corpul vostru” 1Corinteni, 6, 18-20.

Scrisoarea întâi a Sf. Apostol Pavel către comunitatea creştină din Corint a avut ca punct de plecare câteva fapte de neconceput pentru un iudeu trecut prin şcoala rabinică a lui Gamaliel. Acest Gamaliel (numele lui în ebraică semnifică “răsplata lui Dumnezeu”) a fost cel mai de seamă cunoscător în toate subtilităţile ei a legii lui Moise. La rândul său, magistrul lui Pavel, era urmaşul spiritual al lui Hillel, cel ce şi-a desfăşurat activitatea de învăţător al lui Israel în tulburătorul veac I înainte de Christos, când Iudeea (63 î. Ch.) cade pentru mai multe secole sub stăpânirea romană. A fi în acele vremuri “împăratul spiritual” al evreilor dornici de independenţă, cerea multă diplomaţie pentru a nu-ţi sfârşi viaţa prin crucificare.

Descendent al unei astfel de “dinastii spirituale”, Sf. Apostol Pavel, convertit la noile principii morale propovăduite de Christos, a fost de-a dreptul şocat de veştile sosite la Efes din Corint, şi anume că un oarecare tânăr creştin trăia cu soţia tatălui său decedat. Se bănuie că mama vitregă l-ar fi atras într-un păcat în care nici păgânii nu cădeau cu uşurinţă.

Pe timpul lui Octavian Augustus (împărat roman între anii 27 î. Ch. şi 14 d. Ch.), Corintul avea în jur de 500.000 locuitori (astăzi are circa 29.000 locuitori). Pe lângă negustori, meseriaşi, funcţionari şi oameni înstăriţi, un număr însemnat l-a constituit oamenii fără căpătâi, ceea ce numim astăzi lumea interlopă.

În faţa acestui “peisaj uman” dezolant, Sf. Apostol Pavel, văzând înflorind “buruienile”, îi avertizează cu o adâncă seriozitate pe corinteni, prevenindu-i astfel: “…Să nu vă amăgiţi! Nici desfânaţii, nici idolatrii, nici adulterii, nici pederaştii, nici sodomiţii, nici hoţii, nici avarii, nici beţivii, nici calomniatorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” (1 Corinteni, 6, 9-10).

Existau astfel de grave păcate printre primii creştini proveniţi din păgâni? Cu siguranţă că erau frecvente, deoarece Corintul antic era o însemnată metropolă, similară în răutăţi cu marile metropole de astăzi. Într-un asemenea mediu malefic, cuminţenia tuturor vârstelor, dar mai ales a tinerilor încă neexperimentaţi, este supusă unor grele încercări.

Acceptarea castităţii – reacţie la proliferarea indecenţei

În zilele noastre, semnalele viabile ale comportărilor decente au început să apară ca un răspuns la dezmăţul cultivat prin toate mijloacele. Este vorba despre mişcarea în favoarea menţinerii castităţii până la căsătorie, apărută recent în ţările creştine de pe ambele ţărmuri ale Atlanticului.

Într-o noapte, la ore înaintate, urmărind un program ştiinţific al canalului de televiziune “Discovery”, am avut prilejul să vizionez un film scurt dedicat tinerilor care se hotărăsc să se căsătorească. Nu-mi venea să cred ochilor! Scena era un lăcaş de cult al unei biserici neoprotestante din Statele Unite ale Americii. Casa de rugăciune era plină de câteva sute de băieţi şi fete în jur de vârsta majoratului. Mulţimea tânără, după ce a ascultat o scurtă predică despre binefacerile abstinenţei şi a păstrării fecioriei pentru ambele sexe, până la căsătoria religioasă, a recitat după pastor un soi de jurământ asemănător cu jurământul lui Hippocrates.

Tineri din Biserica noastră, aflaţi şi voi acum ce mi-a fost dat să văd într-un serios program ştiinţific şi apoi, citind din Noul Testament acele pasaje care privesc căsătoria (1 Corinteni, capitolul 5, versetele 1-13, capitolul 6, versetele 12-20 şi capitolul 7, versetele 1-40), vreau să vă îndemn spre săvârşirea unei căsătorii binecuvântate, aducătoare de nesperate haruri. Tineri din Biserica noastră, vă rog să nu uitaţi minunatele învăţături ale lui Isus:

“…Pentru aceea omul va părăsi tată şi mamă şi se va alipi de femeia sa, iar amândoi vor deveni un singur trup. Aşa că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Prin urmare, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!” (Matei, 19, 5-6).

Puterea exemplului de lângă noi

Cu mult timp înainte de a fi văzut scurtul film pomenit aici, eu şi soţia mea avut prilejul să asistăm la o căsătorie cu adevărat creştinească. Cei doi miri, Maria şi Florian, au mers la altar fără să fi săvârşit păcatul împotriva curăţiei pe care alte perechi, cu atâta lipsă de respect pentru propriu trup, îl fac. Îi felicităm pe cei doi tineri pentru păstrarea neîntinată a poruncilor lui Dumnezeu şi a tradiţiei, pe părinţii lor din ambele părţi, ce le-au dat o educaţie religioasă de o înaltă valoare, pe educatorii lor care le-au încurajat dorinţa de a se păstra curaţi. Felicit, cu acest prilej, şi pe acei preoţi din eparhia noastră ce vor şti să pregătească în mod special pe tinerii care urmează să întemeieze o familie cu adevărat creştină, unită şi la rău, dar şi la bine.

Ar fi un ideal nu prea dificil de împlinit, încă de la primul “te iubesc”, rostit de cei doi tineri care au meditat îndelungat asupra rostului vieţii lor împreună, şi până la momentul când, binecuvântaţi de bunul Dumnezeu, vor putea fi împăcaţi şi, totodată, cu o curată mirare să se întrebe: “Şi acum ce trebuie să facem pentru a deveni într-adevăr soţ şi soţie creştini, aducători de tinere vieţi pe acest pământ?”. Îndemn pe fiecare tânără pereche să se roage pentru toţi aceia care păşesc spre altar cu inima caldă de iubire, ca Dumnezeu să le dăruiască o dragoste curată, fără ascunzişuri.

IV. EVANGHELIZAREA FAMILIILOR CREŞTINE

“Voi, femeile, de asemenea, fiţi supuse bărbaţilor voştri, chiar dacă unii nu vor să creadă CUVÂNTUL, să fie câştigaţi fără cuvânt, prin purtarea soţiilor, la vederea ţinutei voastre respectuoase şi curate” (1 Petru 3, 1-2).

“Voi, bărbaţii, la fel, convieţuiţi cu femeile voastre ţinând seama că ele sunt fiinţe mai plăpânde; arătaţi-le stima cuvenită, ca unora ce sunt comoştenitoare ale harului vieţii, astfel ca nimic să nu pună piedică rugăciunilor voastre”. (1 Petru 3, 7)

Erodarea vieţii de familie în deceniile de propagandă atee

Din păcate, secolul al XX-lea, cu răsturnările sale atât de spectaculoase, s-a străduit să scoată din minţile oamenilor aceste minunate învăţături. Atât la noi în ţară, cât şi în alte state din estul Europei, cei 50 de ani de comunism au lăsat în urma lor un adevărat dezastru moral sau, dacă judecaţi mai profund, un faliment etic, de neînchipuit în condiţiile morale create de o democraţie autentică.

Libertinajul “moralei proletare” a adus în sfera vieţii sociale, prin scoaterea lui Dumnezeu din suflete şi a religiei din educaţia tinerilor, periculoasa idee că omului “toate îi sunt permise”, uitându-se preţiosul adagiu al Sf. Apostol Pavel, că “nu toate îi sunt de folos” (vezi 1 Corinteni, 6, 12 şi 1 Corinteni, 10, 23). Înţelegerea libertină şi interpretarea ciuntită a Sfintelor Scripturi au condus, premeditat, la eroziunea vieţii de familie, deşi propaganda comunistă se silea din răsputeri să susţină că nefastul partid luptă pentru sprijinirea şi consolidarea familiei. Dar vă rugăm să nu uitaţi că nu a oricărei familii, ci numai a acelora care au scos din casa lor Biblia, Crucea şi Icoanele (semnele vizibile şi complete ale religiei creştine, încă din primele veacuri ale existenţei sale). Aici este locul să amintim că toţi acei creştini care s-au lepădat de Crucea lui Christos, când El în mod expres ne-a îndemnat ca fiecare dintre noi să ne luăm crucea noastră şi să-L urmăm (vezi: Matei, 10, 38; Marcu, 8, 34 şi Luca, 14, 27), au lăsat ca în locul ei să le intre în casă vrăjmaşul Crucii, adică diavolul (aluzie la scrisoarea lui Pavel către Filipeni, 3, 17-19).

Care sunt urmările alungării lui Christos şi a Crucii Sale din inimile şi lăcaşurile noastre? Mai întâi, pătrunderea Satanei în relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii. Vorbele rele nasc deprinderi rele. Bărbatul, în calitate de cap al familiei, este prima ţintă a săgeţilor otrăvite de cel rău. Intră insiduos pe uşă patima beţiei cu alaiul de înjurături, urmate de plăcerile desfrâului oferite de muierile păcătoase ce atâta aşteaptă. În final, se înscăunează divorţul şi, în cazuri frecvente, bătaia consoartei, chiar uciderea ei. Dar nu totdeauna bărbaţii poartă vina. Necredincioasele îşi au partea lor de vinovăţie în zidirea tragediei umane.

Un parteneriat în lupta pentru salvarea valorilor familiei creştine

Ce ar trebui făcut? Ar fi necesar să se organizeze o campanie susţinută de reevanghelizare a generaţiei mature, fiindcă cei ce s-au născut după război ştiu puţine despre credinţa părinţilor şi bunicilor lor. În consecinţă, la noi generaţiile care trebuie temeinic reîncreştinate sunt cele cuprinse între 10 şi 65 de ani.

Nădejdea aducerii lor în credinţă se află în mâinile episcopilor, preoţilor şi laicilor buni cunoscători ai religiei creştine apusene, iar în cazul nostru special, şi ai ritului bizantin catolic. Unele date obţinute prin anchetarea discretă a populaţiei româneşti arată că aproximativ 49% dintre români sunt fie atei, fie indiferenţi faţă de religia lor. Aceştia din urmă frecventează biserica la marile sărbători (Crăciun, Bobotează, Paşti şi Rusalii), intrând în lăcaşul de cult

10-15 minute, după care se plictisesc şi merg tihniţi acasă sau la distracţii. Totuşi, ei împlinesc unele datini: botezarea copiilor, oficierea căsătoriilor religioase, înmormântarea morţilor şi ţinerea parastaselor.

Nici printre cei care se declară credincioşi situaţia nu este mulţumitoare. Catolicii par a fi practicanţi în proporţie de 10-20%, procentele scăzând odată cu creşterea averilor.

În privinţa reevanghelizării tuturor vârstelor, după Conciliul Vatican II (1962-1965), Biserica Universală (Catolică) a intensificat activitatea preoţilor parohi şi misionari, precum şi a persoanelor consacrate, iar laicii credincioşi au fost încurajaţi să participe în opera de reîncreştinare, spre a coborî pacea lui Christos în familii şi societate, căci Bunul Păstor, Domnul nostru Isus Christos, ne-a promis: “Eu vă las Pacea, vă dau Pacea Mea. Vă dau nu precum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înfricoşeze!” (Ioan, 14, 27). Asemenea cântecului din Sf. Liturghie latină, te rugăm, Doamne: “Nu privi la păcatele noastre, ci la credinţa Bisericii tale şi binevoieşte a ne dărui Pacea şi Unirea după Voinţa ta”. În primul rând, unirea dintre soţi, pacea din familii, pacea între credincioşii din Biserica ta, pacea interconfesională, cea dintre popoare şi pacea lumii întregi.

V. REEVANGHELIZAREA CELOR DE VÂRSTA A TREIA

“M-am bucurat mult că printre copiii tăi am aflat unii care trăiesc potrivit adevărului, după porunca pe care am primit-o de la Tatăl” (II Ioan, 4). “Căci nu este pom bun să facă rod rău; nici pom rău să facă rod bun” (Luca, 6, 43-44).

În momentul de faţă, populaţia de vârsta a treia din ţara noastră este foarte eterogenă din punctul de vedere al credinţei creştine, fiindcă ideologia comunistă a sucit minţile multora. De aceea, în această categorie de vârstă găsim destui care îşi zic în inima lor: “Nu este Dumnezeu! Corupţia domneşte, se săvârşesc orori. Nimeni nu face binele, nici măcar unul” (Psalm 13, I, 1, după Cartea Psalmilor în traducerea pr. dr. prof. Liviu Pandrea).

Lumea contemporană şi profeţiile lui Isaia

Ceea ce-l poate surprinde pe necredincios când deschide cărţile profeţilor sunt anumite coincidenţe între unele evenimente naturale şi sociale din trecut şi ceea ce ni se întâmplă astăzi. Isaia este unul dintre aceşti profeţi. El care a trăit între anii 740-700 î. de Ch., sub domnia a patru regi ai Iudeei. Iată ce scria aproximativ acum 2700 de ani: El a zis atunci: “Mergi şi spune acestui popor (iudeilor n.n.): Întotdeauna vei auzi, dar niciodată nu vei înţelege; totdeauna vei vedea, dar nu vei pricepe. Căci inima acestui popor s-a împietrit, urechile lui au asurzit şi ochii lui au orbit. Altminteri, ar putea vedea cu ochii lui, auzi cu urechile lui şi înţelege cu inima lui, ca întorcându-se (la credinţa bunicilor şi străbunilor n.n.), să fie vindecat.

Iar, eu am zis: Până când, Doamne? Iar El mi-a răspuns: Până când cetăţile vor zăcea în ruine şi fără locuitori; până când Domnul va trimite pe fiecare cât mai departe, iar pământul va fi lăsat în paragină. Şi, deşi o zecime va rămâne în pământul ei, acesta va fi din nou devastat, dar, după cum chiparosul şi stejarul îşi vor lăsa cioturile când vor fi tăiaţi, tot aşa o sămânţă sfântă se va naşte din poporul acesta.” (Isaia, 6, 9-13).

Cu oarecare modificări, timpurile profeţilor s-au întors spre noi. De la acei bătrâni care s-au amăgit că pot crea “un om nou” şi “o lume nouă”, lepădându-se de credinţa creştină, la reînvieri nu ne putem aştepta! De la alţii, crescuţi de Satana în timpul comunismului, de asemenea, nu ne pot veni decât două rele: a) împiedicarea religiei să revină în şcoli, cu depline drepturi, şi b) ascunderea adevăratei istorii a neamului, prin înlocuirea ei cu diverse minciuni. Aceştia nu-şi dau seama cât de adâncă a fost rana produsă de comunism în sânul acestei naţiuni şi cât de mare este dorul ei după mângâierea şi dreptatea ce ne mai lipseşte încă.

În ciuda faptului că teroarea, samavolnicia şi dictatura s-au retras, au intrat pe scena socială zgârcenia, lăcomia, corupţia, îmbogăţirea pe căi necinstite şi chiar însuşirea bunurilor unor comunităţi religioase, prin mijloace care calcă în picioare poruncile lui Dumnezeu (“să nu furi”, “să nu râvneşti casa apropiatului tău” şi ” la nimic din câte sunt ale fratelui tău sau ale surorii tale”, vezi Exod 20, 15-17 şi Deuteronom, 5, 19-21).

Tânărul Isus în Templu şi copiii predicatori ai contemporaneităţii

Dacă pe aproape jumătate dintre reprezentanţii vârstei a treia, în fapt părinţii, bunicii şi străbunicii noştri, nu-i mai interesează învăţătura lui Christos, fiindcă unii îşi zic: “Ne-a uitat Dumnezeu!”, rolurile în evanghelizare, ca printr-o minune, s-au inversat. Asemenea tânărului Isus, temporar despărţit de părinţii săi pământeni, rămânând în Templu să discute cu bătrânii învăţaţi ai lui Israel, tinerii noştri creştini sunt chemaţi să-i înveţe pe unii dintre dascălii lor, părinţii lor şi chiar bunicii lor menirea moralei creştine în viaţa socială. Desigur, această inversare nebănuită până acum a rosturilor tineretului în educarea, mai ales religioasă, a vârstei a treia poate fi respinsă ca o gravă anomalie a epocii, dar însuşi Isus ne-a învăţat să fim atenţi cu copiii, căci “unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor” (vezi: Matei, 19, 14; Marcu, 10, 13-16; Luca, 18, 15-17). Însă, deşi multora li se pare ciudat ca tinerii

să-i înveţe pe cei ce au înfruntat valurile zbuciumate ale vieţii, vedem că mentalităţile celor cărora le-a fost drag comunismul mai continuă şi astăzi să fie prezente printre noi. Pare anormală, după atâţia ani de la recâştigarea libertăţii, ataşarea multora de o doctrină al cărui ţel a fost distrugerea credinţei. Dar, istoria mentalităţilor ne-a dovedit că învăţăturile rele ce le-am primit împotriva credinţei în Dumnezeu se desprind totdeauna greu de noi.

Cinste, însă, acelor părinţi şi bunici, încă în parte împăgâniţi, care, vrând să facă pe placul copilaşilor daţi de Dumnezeu, îi iau duminica şi în sărbători de mână şi merg să asculte cu evlavie, împreună, Cuvântul Domnului.