Buletinele tv de ştiri sunt groaznice. Nici eu şi nici soţia nu le urmărim de regulă. Excepţie când vine la noi bunica mea, care, deşi are peste 70 de ani, ţine să fie la curent cu toate, şi prin aceasta înţelege că are datoria de a nu-şi părăsi prietenul ei, televizorul, între ora 19 şi 20. Iar buletinul ei de ştiri este, cred, şi cel mai prost ales: al unui post al cărui nume nu vreau să îl zic, dar vă spun că începe cu “pro” şi se termină cu “tv”. Şi cum de dragul copiilor noştri am scos televizorul din camera mare, unde îşi petrec mult timp, obiectul cu pricina a ajuns în camera unde lucrez eu – şi uite aşa, când vine bunica la noi, vreau nu vreau, am ca fundal sonor ştirile în timp ce lucrez…

Nu, titlul “Cine m-a pus?” nu se referă la întrebarea “Cine m-a pus să o chem pe bunica?” şi nici la “Cine m-a pus să mut televizorul în camera în care lucrez?” Ambele au răspunsul clar: din iubire, din iubire pentru bunica, din iubire pentru copii… Motivaţia titlului stă în rândurile de mai jos.

Revenind la buletinele de ştiri, acum câteva săptămâni a fost prezentat un caz de sinucidere. Un bărbat făcuse un fapt abominabil, ce devenise în timp public. Apăsat de păcat, dar şi de presiunea privirilor vecinilor, bărbatul s-a sinucis. Până aici nimic spectaculos: astfel de ştiri cred că se regăsesc săptămânal, aproape zilnic. Ceea ce m-a impresionat au fost cuvintele de pe bileţelul de adio semnat de acel bărbat. Mai precis ultimele cuvinte, sentinţa pe care bărbatul însuşi o conştientizase: “Dracul m-a pus, la dracul m-am dus.” Grele cuvinte… Teribilă sentinţă…

În seara aceea nu am putut să îmi scot din minte cuvintele bărbatului. M-am gândit la el, la drama ce fusese în sufletul său. M-am gândit la comunitatea din jurul bărbatului, la privirile reci şi vorbele rostite pe la spate, atunci când oamenii au sesizat că fiica acestuia, ce suferea de mult timp de probleme psihice, era tot mai rotunjoară la forme, făcând vizibile urmările inimaginabilului act al tatălui ei. Nimeni nu spune că bărbatului trebuia să îi fie acceptat păcatul! Dar mă întreb câţi dintre semenii lui au făcut separarea între păcat şi păcătos, câţi s-au limitat să îi condamne doar păcatul, nu şi pe el, arătându-i în schimb iubire păcătosului? Ce s-a rezolvat prin condamnarea lui de către comunitate? S-a dus “la dracul”. Sunt sigur că dacă măcar un singur suflet ar fi reacţionat creştineşte la această dramă, arătându-i bărbatului calea creştină spre iertare, spre ispăşire, gestul fatal al acestuia ar fi putut fi evitat.

Acest incident nu este cu siguranţă singular, cu toţii ştiind de numărul tot mai mare al sinuciderilor. Fenomenul cred însă că trădează slăbiciunea creştinismului în acest popor ce se tot laudă că este creştin de două mii de ani. Trădează răceala ce există între noi. Mă gândesc uneori la zidurile ce separă apartamentele blocurilor: sunt parcă ziduri de adăposturi atomice, de metri întregi grosime, atât de puţin ştim unii despre alţii. Trăim suprapuşi unii peste alţii, în blocuri şi de zece etaje, dar în cel mai bun caz alcătuim o “asociaţie de locatari”, în nici un caz o comunitate. Vecinul de la patru poate trece oricând pe lângă noi, şi după cinci minute să se arunce de pe balcon: noi nu vom intui nimic, pentru că nu ştim nimic despre el. Iar când ştim, de rău desigur, căci astfel de veşti circulă cel mai iute, singura noastră reacţie va fi privirea rece, ori chiar evitarea contactului vizual. Nu ne pasă de ceilalţi, căci suntem prea ocupaţi…

În felul lui, acel bărbat l-a mărturisit pe diavol. Dar mai ia cineva astăzi în seamă “poveştile” cu draci, îngeri, miracole, Dumnezeu? Este evident că mărturia noastră este prea slabă. Noi îl avem de mărturisit pe Cristos! Astfel de mărturii nu vor apărea, decât arareori, pe posturile tv comerciale. Şi de fapt aceasta nici nu are mare importanţă. Ce contează este ca aceste mărturii să se simtă în comunităţile noastre: în comunitatea de la bloc, în comunitatea de la şcoală sau de la serviciu, în comunitatea ce se formează la o coadă la magazin, în comunitatea celor care sunt în parc odată cu noi… Aceste mărturii pot salva vieţi. Şi în primul rând viaţa noastră.

Eu unul, când voi muri, la momentul hărăzit de Domnul, mi-ar place să pot scrie inversul la ce a scris acest bărbat: “Domnul m-a pus, la Domnul m-am dus.” Aşa să-mi ajute Bunul Dumnezeu!