În perioada liceului şi în primii ani de facultate, am fost un mare devorator de literatură science-fiction. Apoi, odată cu apropierea de Biserică, acest gen de literatură a intrat pentru mine într-un con de umbră, căci descoperisem un “science-fiction” mai de calitate, pe cât de fantastic, pe atât de adevărat, cel îl avea ca personaj central pe Cristos. Regăseam multe dintre ingredientele genului meu favorit: un Om care venea de altundeva; care făcea minuni ce demonstrau că avea nişte puteri uimitoare, cea mai grozavă minune fiind cea din mormânt, când a dispărut parcă printr-o explozie radioactivă lăsând urme vizibile şi astăzi pe giulgiu; care în urma lui a instaurat o societate ce în timp s-a răspândit pe întreg pământul. Desigur, în timp, perspectiva aceasta de roman s.f. s-a cernut. Am ales să mă ancorez în cea mai pură realitate: viaţa în Cristos.

Îmi amintesc însă şi acum cu plăcere de vechile lecturi. Printre ele a fost şi un roman al lui Poul Anderson, cu titlul “Povara cunoaşterii” şi subtitlul “Ziua în care a început schimbarea”. Cartea explorează următorul scenariu: cum ar fi dacă noaptea trecută a avut loc un ciudat fenomen care face ca de astăzi toţi oamenii să fie mult, mult mai inteligenţi. Retardatul de ieri are astăzi IQ-ul unui doctor în ştiinţe. Omul inteligent este de n ori mai inteligent. Şi până şi animalele par a fi mai inteligente… Poul Anderson reuşeşte să analizeze cu mare fineţe un astfel de viitor, cu toate consecinţele lui: omul de la lift devine plictisit de viaţa lui şi vrea să facă facultatea; cei care zi de zi făceau o muncă mecanică, au nevoie de ceva mai mult, aşa că în halele de producţie li se difuzează prin staţie conferinţe elevate; oamenii inteligenţi găsesc soluţii la ceea ce căutau de ani de zile, descoperind în acelaşi timp noi întrebări, pe care nu şi le-au pus vreodată… Nu, nu am intenţia să fac reclamă romanului, aşa că nu voi mai povesti despre el.

Această idee, a poverii cunoaşterii, m-a urmărit mult timp. Iar intrând în Biserică, am început să îi simt consecinţele. Provocat de un preot, m-am integrat într-un grup de tineri creştini, cu care mă întâlneam cu bucurie, şi datorită căruia am şi început apoi să merg la Liturghie. Dar mergeam nu duminica, ci vineri, când se întâlnea grupul şi erau discuţii după Liturghie. Preotul mi-a spus apoi că pot merge oricând la Liturghie, este bine cât mai des, dar duminica este obligatoriu. Credeţi că m-am dus? Da’ de unde! Deşi mi-a spus că nu este o dorinţă sau un ordin al lui, ci este o poruncă a Bisericii, nu eram gata să accept. Şi totuşi, nu te poţi întâlni cu Cristos iar acest fapt să nu lase urme. Am început să înţeleg că El mă chema la Sfânta Liturghie, că era dorinţa lui de a sfinţi duminica prin această participare. Ups!, povara cunoaşterii începea să se simtă. Acelaşi preot, instrument al lui Dumnezeu pentru convertirea mea, mi-a pus apoi în faţă capitolul 6 din Evanghelia lui Ioan, începând cu versetul 48: “Eu sunt pâinea vieţii”. În următoarele versete Isus îmi repeta, de la un rând la altul, – parcă aş fi fost greu de cap! dar de fapt eram! – aceeaşi idee: că cine mănâncă din Trupul său şi bea din Sângele său, are viaţă veşnică. Ups!, din nou povara cunoaşterii… Nu mai puteam da înapoi, odată ce ştiam condiţia pentru viaţa veşnică, aşa că, după ceva timp, am primit sacramentele Spovezii şi Împărtăşaniei.

Deja înţelegeam tehnica acelui preot minunat. Asemenea semănătorului, aştepta momentul prielnic să arunce în mine sămânţa. Sau, dacă e să ne întoarcem la Poul Anderson şi la al lui roman, căuta ocazia să îmi pună pe umeri povara cunoaşterii. Mai târziu mi-am dat seama că acesta este de fapt unul dintre elementele pedagogiei lui Dumnezeu: prin Cuvântul său, ne pune pe umeri povara cunoaşterii. Dacă până ieri nu ştiam ceva, dar astăzi ştim, avem două opţiuni: facem pe proştii şi ignorăm, sau ne asumăm ceea ce tocmai am aflat. Iar dacă ne asumăm, cunoaşterea nu mai este povară, ci eliberare. Vrem, nu vrem, cu toţii am auzit de Cristos. Facem pe proştii – cum am făcut eu atâţia ani – sau încercăm să aflăm cine este Acesta despre care se vorbeşte atât de mult? Atâţia oameni umplu duminică de duminică biserica – sunt ei proşti şi noi deştepţi, sau există un adevăr pe care nu vrem să îl aflăm? Cristos ne cheamă să îl mâncăm, şi totuşi atât de mulţi creştini vin la Masa de duminică fără să consume nimic! Se fac că nu au auzit chemarea lui Cristos dar, vor, nu vor, povara cunoaşterii apasă asupra lor.

Şi câte alte poveri nu ni se adaugă cu fiecare mers la Liturghie, când auzim că Mântuitorul ne cere să ne iubim duşmanii, sau când auzim că suntem fii ai lui Dumnezeu, sau când auzim că suntem chemaţi să îl mărturisim pe Cristos. Ni se adaugă poveri şi cu lecturile spirituale sau văzând exemplele vii de lângă noi: cunoaştem noi realităţi, noi adevăruri. Chiar dacă nu vorbim despre ceva fizic, cu masă, cunoaşterea are greutatea ei. La finalul vieţii putem ajunge gârboviţi de cunoaştere. Sau putem să ne-o asumăm, să transformăm ceea ce ştim (teoria) în trăire cotidiană (în practică adică). Atunci, mă repet, ştiu, cunoaşterea devine eliberare. Mulţumim lui Dumnezeu, trăim într-o relativă libertate religioasă, aşa că scuza că “nu am ştiut” (de Biserică, de Cristos, de porunci) nu va funcţiona, ci la judecată ni se va spune “ai ştiut, doar că ai ales să ignori ce ai ştiut”. Şi dacă am trăi pe o insulă, pe Dumnezeu l-ar mărturisi natura, şi tot nu l-am putea ignora…

Preoţii pun pe umerii noştri povara cunoaşterii adevărurilor creştine atunci când ne citesc din Sfânta Scriptură, ori când predică. Şi cateheţii ne pun pe umeri povara cunoaşterii atunci când ne învaţă fundamentele credinţei şi ale vieţii creştine. Fiecare creştin este chemat să vestească Împărăţia lui Dumnezeu, prin cuvânt şi faptă, şi aceasta înseamnă a pune pe umerii subiecţilor vestirii – membrii familiei, colegii de şcoală ori serviciu, ceilalţi – tocmai povara cunoaşterii. Este opţiunea lor să transforme ceea ce au aflat din povară în eliberare. Pentru creştini în general, “Ziua în care a început schimbarea” poate fi considerată cea a întrupării Domnului. Dar în parte, pentru fiecare dintre noi, “Ziua în care a început schimbarea” este fiecare zi, cu momentele şi experienţele ei din care am învăţat ceva.

Mă iertaţi că m-am lungit, dar am avut atâtea să vă spun. Evident, pentru a vă pune pe umeri povara cunoaşterii. După cum mi-au pus-o şi mie alţii. Mulţumesc pentru înţelegere.