Abordarea detaliată a unui astfel de subiect, putem spune fără a ne înşela, înseamnă de fapt o incursiune în istoria primelor trei secole ale creştinismului, care sunt cunoscute în istoria eclezială sub denumirea de “epoca persecuţiilor” sau “era martirilor”. Dar, pentru a ilustra cât mai clar şi succint primele prigoane împotriva creştinilor, este necesară şi o scurtă evidenţiere a primilor paşi pe care i-au făcut creştini în lumea păgână, greacă şi romană. Astfel, trebuie să menţionăm din start, în prezentul studiu nu ne-am propus decât o simplă şi sumară analiză a temei pe care am enunţat-o, lăsând cititorilor posibilitatea de a trage propriile concluzii şi a le îmbogăţi cu informaţii ce au fost prezentate de alţi istorici.

Primii paşi ai creştinismului

Aşa cum afirmă istoricii şi teologii Bisericii Catolice, înfiinţarea instituţională a Bisericii a avut mai multe faze. Fiind pregătită încă din Vechiul Testament, piatra Bisericii a fost pusă de Isus Cristos pe temelia apostolului Petru (cf. Mt 16,18-19), Biserica fiind înfiinţată în Vinerea Sfântă, când a îndeplinit planul Tatălui de răscumpărare a lumii prin moartea sa pe cruce. După înviere, Mântuitorul i-a încurajat pe primii creştini şi a dat poruncă apostolilor să meargă în lumea întreagă pentru a răspândi noua credinţă (cf. Mt 28,19-20; Mc 16,15).

Din datele culese din Faptele apostolilor şi cărţile unor istorici care s-au ocupat de istoria Bisericii primare, ştim că în momentul înălţării lui Isus la cer comunitatea creştină avea aproximativ 500 de persoane, majoritatea locuind în Ierusalim şi împrejurimi. Această comunitate a cunoscut o creştere spectaculoasă în ziua de Rusalii, când au primit Botezul circa 3.000 de persoane, mulţi dintre ei fiind din zone îndepărtate Ierusalimului. Primind curaj divin, apostolii s-au răspândit în toată lumea cunoscută pe vremea aceea, au botezat mulţi oameni şi au organizat numeroase comunităţi creştine. După unii cercetători, în jurul anului 50 erau deja peste 50.000 de creştini, răspândiţi în zona sudică a Europei şi în Asia Mică. Acestora li s-au alăturat mai multe comunităţi din Orientul Mijlociu şi cel Îndepărtat. La rândul lor, apostolii aleg şi sfinţesc noi episcopi şi preoţi, instaurând în felul acesta primele forme de Biserici locale şi ierarhie eclezială. Amintim câteva dintre primele centre episcopale: Ierusalim, Roma, Antiohia, Corint, Listra, Derbe, Iconium, Efes, Creta, Smirna, Filipi, Colose, Tesalonic, Alexandria etc.

Înflorirea rapidă a Bisericii a fost deseori stopată, dar niciodată anihilată, de autorităţile civile ale Imperiului Roman, dar şi de cele religioase ale evreilor. Astfel, mii şi mii de creştini au fost persecutaţi, mulţi dintre ei pecetluind cu sângele lor credinţa în Isus Cristos. Martorii acestor evenimente istorice au consemnat deseori în scrieri sau au transmis altora ceea ce au pătimit unii creştini, în felul acesta cristalizându-se culegeri de vieţi ale martirilor, numite Passio sau Martirologiu. Analiza acestora, dar şi a scrierilor istorice paralele, a dus la sistematizarea prigoanelor împotriva creştinilor.

Primele persecuţii

Istoria tragică în care şi-au găsit sfârşitul eroic primii martiri ai Bisericii o putem lesne desluşi în scrierea sfântului Luca, Faptele apostolilor, operă ce constituie un izvor sigur, clar şi bogat în conţinut despre primele persecuţii. Cu toate acestea, scrierea reprezintă doar un fragment restrâns din subiectul în studiu. Din ea, dar şi din scrisorile sfântului apostol Paul, transpar câteva momente ale prigoanei împotriva apostolilor şi creştinilor: condamnarea şi moartea primului martir – Ştefan, încarcerarea apostolilor Petru şi Ioan, arestarea mai multor apostoli de către arhierei şi închiderea lor în “temniţa obştească”, prigoana lui Saul, uciderea apostolului Iacob cel Mare, persecuţiile lui Irod Agripa din anul 42, diversele curse întinse apostolului neamurilor – Paul, prigoana împăratului Nero etc.

După moartea apostolilor Petru şi Paul, la Roma, asistăm la o campanie susţinută a împăraţilor romani de a stăvili răspândirea creştinismului. Astfel, primele trei secole ale Bisericii au fost caracterizate în bună măsură tocmai de persecuţiile sângeroase dezlănţuite de statul roman împotriva creştinilor, dar în acelaşi timp şi de o viguroasă aprofundare, sistematizare şi răspândire a învăţăturii creştine datorate multor credincioşi, misionari şi călugări care au purtat noua religie în diverse zone ale lumii. Sperăm ca aceste aspecte să constituie subiectul unui nou studiu, în continuare referindu-ne doar la persecuţiile împotriva creştinilor.

Legislaţia împotriva creştinilor

Majoritatea istoricilor care au scris despre epoca persecuţiilor ni-l prezintă pe împăratul Nero (54-68) ca fiind iniţiatorul persecuţiilor sistematice, cu toate că au existat martiri şi înainte de domnia lui, aşa cum am menţionat mai sus. Pe de altă parte, nu avem nici cea mai mică informaţie conform căreia Nero ar fi emanat vreo lege împotriva creştinilor. Probabil era vorba de o instrucţie dată tribunalelor, de o informaţie juridică, conform căreia creştinii trebuiau consideraţi ca răufăcători publici. În timpul domniei lui Nero, această instrucţie era suficientă pentru a condamna la moarte pe orice creştin.

Din timpul domniei succesorilor lui Nero, împăraţii Vespasian şi Titus (69-81), nu avem informaţii din care să rezulte că i-au persecutat pe creştini. Astfel, urmaşii apostolilor au beneficiat de un climat propice răspândirii Evangheliei, dar nu pentru timp îndelungat. Împăratul Domiţian (90-96) s-a arătat ostil Bisericii şi i-a prigonit pe aceia care credeau în Cristos. Din acest considerent religios, împăratul l-a executat chiar pe vărul său Flavius Clement, pe soţia acestuia a exilat-o pe insula Pandataria, iar pe nepoata acestora, Domitilla, a trimis-o pe insula Pontia.

În perioada domniei lui Domiţian au fost martirizaţi foarte mulţi creştini, majoritatea la Roma, fundamentul juridic al condamnării acestora fiind “practica judiciară instituită de Nero”. Această instrucţie judiciară a fost clarificată de împăratul Traian în anul 111, când a emis un rescript împotriva creştinilor. Din acest document enumerăm două decizii normative: “1) Creştinii nu trebuie căutaţi, ci pedepsiţi atunci când sunt denunţaţi. Este necesar ca denunţarea să nu fie anonimă. 2) Dacă un acuzat declară că nu mai vrea să fie creştin şi demonstrează aceasta prin adorarea zeilor, nu i se mai impută trecutul suspect şi este iertat”.

Persecuţiile din secolul al II-lea

Trebuie să menţionăm că în acest secol nu au fost perioade de persecuţii bine delimitate, care să alterneze cu timpuri de pace. În acea epocă istorică orice creştin putea fi târât în orice moment în faţa tribunalelor romane, numai să se găsească cineva care să-l denunţe. Când aceasta nu se întâmpla, creştinii puteau rămâne liniştiţi, exceptând situaţiile în care, în mod întâmplător, se iscau agitaţii împotriva lor. Asemenea persecuţii erau considerate ilegale, iar împotriva lor au fost emanate chiar şi edicte, semnate de împăraţii Adrian şi Antoninus Pius.

Cu toate acestea, creştinii, conform circumstanţelor istorice, aveau o viaţă mai mult sau mai puţin egală cu a celorlaltor cetăţeni ai Imperiului Roman. Nimic nu este mai fals decât opinia “creştinismului din catacombe”, ca şi cum creştinii ar fi dus un fel de viaţă subterană, asemănător animalelor sau răufăcătorilor ce se ascundeau mereu de autorităţi. Cei care au vizitat catacombele din Roma au putut constata, din cele văzute cu ochii proprii şi din explicaţiile ghizilor, că acestea nu reprezentau un loc pentru creştinii eremiţi şi nici locuri pentru adunarea credincioşilor, ci simple cimitire. Creştinii locuiau în familiile lor, îşi exercitau propriile îndatoriri ca oricare alt cetăţean roman, iar pentru serviciile religioase se adunau în bisericile pe care le aveau chiar în interiorul Romei. Totuşi, au existat şi unele cazuri în care catacombele au reprezentat locul salvator al multor creştini urmăriţi de autorităţile imperiale şi chiar locuri de adunare şi rugăciune.

Dintre martirii secolului al II-lea creştin trebuie să-l amintim în primul rând pe sfântul Ignaţiu, discipol al apostolilor şi episcop de Antiohia, care a fost ucis la Roma în timpul persecuţiei împăratului Traian (98-117). Tot în acea perioadă a suferit un greu martiriu şi Simeon, al doilea episcop de Ierusalim, ca şi papa Telesfor. Pedeapsa capitală aplicată episcopului Policarp din Smirna a avut loc în anul 155, iar a celor 16 creştini ce-l însoţeau, în anul 156; martirizarea lui Tolomeu, a lui Lucius şi a unui alt creştin, a avut loc la Roma patru ani mai târziu.

În timpul domniei lui Marcus Aurelius (161-180) procesele împotriva creştinilor s-au înmulţit considerabil. În afară de Iustin, al cărui martiriu a avut loc în anul 163, trebuie să mai menţionăm un grup de circa 40 de creştini din Lion, conduşi de episcopul Potin, ca şi de martirii Carpus, Papila şi Agatonia din Pergam, al căror protocol judiciar a ajuns până la noi. La fel, avem protocolurile a 12 martiri din Scilli, în Africa de Nord. Acte sigure avem şi despre martiriul nobilului Apoloniu din Roma, care a murit în timpul domniei lui Commodus, în anul 185.

Scriitorii care ne-au transmis aceste nume ne fac să înţelegem că au existat şi alţi creştini ce au fost martirizaţi în acea perioadă sbuciumată a istoriei Bisericii. Totuşi, dacă ne gândim la numărul mic al comunităţilor creştine din acea perioadă, trebuie să admitem că numărul martirilor a fost destul de mare.

Persecuţiile în masă din veacul al III-lea

După cum am analizat până acum, persecuţiile împotriva creştinilor au fost răzleţe şi nu au avut o amploare prea mare. De cele mai multe ori ele au fost înscenate nu de guvernul imperial, ci de unii judecători individuali, presaţi de anumiţi denunţători. Începând cu primii ani ai secolului al III-lea situaţia se schimbă radical: persecuţiile de amploare sunt decretate de împăraţii Romei, în timp ce denunţările individuale devin sporadice. Astfel, în acest secol se pot distinge cu claritate fazele prigoanelor, care acum devin foarte violente, situaţii alternate cu perioade de pace relativă.

În anul 202, împăratul Septimiu Severus (193-211) a dat un edict care interzicea convertirile atât la iudaism cât şi la creştinism. El nu voia să încalce justiţia romană, fapt pentru care i-a pedepsit drastic pe toţi aceia care se botezau, sacramentul Botezului constituind un delict grav. Astfel, ordonă o persecutare a catecumenilor şi a neofiţilor, care au fost căutaţi nu numai în capitala imperială, ci şi în marile oraşe. Notăm că în mulţimea celor martirizaţi la Alexandria se găsea şi tatăl lui Origene, de la Cartagina avem actele privitoare la martiriul tinerei nobile Perpetua şi al însoţitorilor ei, de la Lion pe cele ale episcopului Irineu etc.

După o perioadă de pace relativă, în timpul căreia a fost martirizat papa Calixt (în anul 220), în anul 235 împăratul Maximin Tracul (235-238) a declanşat o persecuţie violentă împotriva clericilor din Roma. Dintre martirii acelei persecuţii îi amintim pe papa Ponţian şi pe preotul Hipolit. În timpul domniei lui Gordian (238) şi Filip Arabul (244-249), care a fost primul împărat creştin, a domnit din nou pacea religioasă.

În anul 250, împăratul Decius (249-251) a început o dură persecuţie împotriva creştinilor. Ordinul dat de el cerea ca într-o anumită zi toţi locuitorii imperiului să celebreze un sacrificiu în cinstea zeilor, iar celor care au luat parte la acea jertfă li s-a dat un document special. După ziua fixată de împărat s-au luat măsuri drastice împotriva acelora care nu posedau un astfel de act. Mulţi creştini au cedat şi au sacrificat zeilor, dar au fost foarte mulţi care au rămas fideli credinţei în Cristos, unii cumpărând acest certificat, iar alţii acceptând martiriul. Dintre cei martirizaţi acum îi amintim pe: papa Fabian, un grup de clerici romani – ucişi în anul 251, preotul Museo din Roma, clericul Pionius din Smirna, episcopii de Antiohia şi Ierusalim, învăţatul Origene şi alţii.

La terminarea acestei persecuţii, situaţia creştinilor rămase incertă. Decius a murit într-o luptă împotriva barbarilor, fapt pentru care i-a urmat împăratul Gallus (251-253). Acesta i-a exilat pe papii Cornel şi Lucius şi a ucis în arenele romane mulţi creştini care nu aveau documentul prescris de antecesorul său.

După scurta domnie a lui Gallus, destinele Imperiului Roman au fost conduse de împăratul Valerian (253-260). Deşi iniţial acesta s-a arătat favorabil creştinilor, influenţat de unii dintre consilierii săi, în anul 258 a emis un edict prin care dispunea închiderea şi confiscarea locurilor de adunare ale creştinilor, ca şi a cimitirelor. Având intenţia clară de a distruge organizarea bisericească, împăratul a decretat ca toţi episcopii să fie trimişi în exil. Dintre martirii acestei persecuţii îi amintim pe câţiva: papa Sixt al II-lea şi patru dintre diaconii săi (printre care şi Laurenţiu), episcopul Ciprian de Cartagina, episcopul Fruttuosus de Tarragona şi doi dintre diaconii săi, episcopii Agapius şi Secundinus, diaconul Marian, lectorul Iacob, un grup de clerici din Lambesa (Africa) etc.

După moartea împăratului Valerian a urmat fiul său Gallienus (258-269), care a pus capăt persecuţiei şi a ordonat ca bunurile Bisericii să fie restituite. S-a instituit astfel o perioadă lungă de pace, de aproximativ 40 de ani, timp în care au fost construite noi şi mari edificii de cult, iar convertirile au crescut atât de mult încât numărul creştinilor din imperiu s-a dublat.

În anul 284 pe tronul Imperiului Roman a urcat împăratul Diocleţian (284-305), care a dat o nouă faţă administraţiei statale. El a fost paşnic faţă de creştini timp de aproape 20 de ani, permiţându-le chiar să ocupe funcţii înalte în societatea romană. Influenţat de cezarul Galeriu, în luna februarie 303, împăratul Diocleţian a declanşat o persecuţie aprigă împotriva creştinilor, pe care unii istorici o consideră cea mai violentă din primele veacuri creştine. Prigoana a început prin distrugerea bazilicii de la Nicomedia, una dintre reşedinţele imperiale, episcopul Antim şi mai mulţi creştini cu funcţii înalte la curtea imperială fiind executaţi. Prin câteva edicte imperiale, după exemplul împăratului Valerian, au fost confiscate şi acum bunurile bisericeşti (clădiri, cărţi, obiecte sacre etc.). Dintre creştinii care au murit acum amintim doar câţiva: Sebastian, Pancraţiu, Agneza, Soter, Prot şi Iacint, Petru şi Marcelin, Saturnin şi însoţitorii săi, Agape, Irina şi alte femei din Salonic, Irineu de Sirmium, Felix din Africa, Filea, Claudiu, Aster şi însoţitorii săi, Iuliu şi Dasius din Durostorum, Crispina, episcopul Petru de Alexandria şi mulţi alţii.

După moartea împăratului Diocleţian, în multe zone ale Imperiului Roman persecuţiile au încetat, mai semnalându-se, însă, pe alocuri unele prigoniri locale. Împăratul Maxenţiu (305-312) a redat papei Melchiade bunurile sustrase Bisericii de predecesorul său. Urmaşul lui Maxenţiu, împăratul Constantin cel Mare (312-337), a dat politicii imperiale o orientare favorabilă creştinilor şi Bisericii, care a făcut imposibilă o reînviere a vechilor legi persecutorii. Edictul din Milano, semnat în anul 313, constituie piatra de hotar dintre “epoca persecuţiilor” şi “era libertăţii religioase a creştinilor”.

Concluzii

Deşi în prezentul studiu nu am putut surprinde decât foarte puţine aspecte din complexitatea “fenomenului persecuţiilor împotriva creştinilor”, sperăm că aceste câteva informaţii istorice pot face conştient pe orice creştin asupra preţuirii ce trebuie acordată celor care şi-au vărsat sângele ca noi să trăim astăzi credinţa în Cristos şi în învăţătura sa. Persecuţiile au exercitat o influenţă enormă asupra vieţii Bisericii antice: ele au împiedicat o răspândire mai rapidă a credinţei şi au obstaculat, în multe direcţii, o mai amplă dezvoltare a vieţii comunitare a creştinilor. Martirizarea unor personalităţi teologice şi istorice a însemnat mari pierderi pentru teologia şi filosofia creştină, dar exemplul de eroism al martirilor a influenţat viaţa religioasă a creştinilor din secolele următoare, în această perioadă cristalizându-se imaginea creştinului sfânt, care trebuie să-l iubească pe Dumnezeu până la sacrificiul suprem. În felul acesta, putem conchide că persecuţiile au fost un “dat necesar” pe care Cristos l-a acordat Miresei sale – Sfânta Biserică, iar prin ea tuturor familiilor creştine.

Bibliografie
***, Meyers Grosses Handlexikon 2000, Mannheim-Leipzig-Viena-Zürich, 2000.
***, Weltgeschichte in Daten, Viena, 1987.
August Franzen, Breve storia della Chiesa, Brescia, 1982.
Diethard Klein, Das grosse Hausbuch der Heiligen, Pattloch, 1995.
Emil Dumea, Teme de istorie a Bisericii, Iaşi, 2002.
Eusebiu din Cezarea, Histoire ecclésiastique, Paris, 1978.
Jean Moreau, La persécution du christianisme, Paris, 1956.
Josef Lenzenweger, Peter Stockmeier, Karl Amon, Rudolf Zinnhobler, Storia della Chiesa Cattolica, Milano, 1995.
Ludwig Hertling, Geschichte der Katholischen Kirche, Berlin, 1949.
Martin Greschat, Elio Guerriero, Il grande libro dei papi, vol. II, Milano, 2000.