Unirea blăjeană înseamnă o reală experienţă publicistică de un jumătate de veac în slujba poporului român şi , în special, a Bisericii Române Unite. Nu este prima publicaţie periodică a Blajului istoric şi nu a apărut pe un teren nedesţelenit; alte foi bisericeşti i-au netezit drumul, de la Organul luminării (1847-1848), cel al vremurilor revoluţionare şi până la ultimul deceniu al veacului trecut. Adevărul e că aproape patru decenii nu apăruse la Blaj o foaie politică, în interesul activ de luptă împotriva asperităţilor sociale, a combaterii curentelor apăsat materialiste şi lipsite de un orizont ideal.

Originile îndepărtate a Unirii pot fi identificate în atmosfera de înaltă intelectualitate şi evlavie creştinească a mănunchiului de profesori ai Seminarului teologic din Blaj, care au simţit necesitatea unui organ de presă. Patru au fost întemeietorii gazetei blăjene: dr. Alexandru Grama (1850-1896); dr. Victor Smighelsky (1858-?); dr. Izidor Marcu (1858-1925) şi dr. Vasile Hossu (1866-1916) cărora li s-a adăugat ulterior şi dr. Augustin Bunea (1857-1919).

Începători în tradiţiile istorice blăjene, redactorii Unirii şi-au fixat progamul în sitagma: “Dumnezeu, ţara mea şi neamul meu”. Din cadrul acestui patriotism luminat reiese ideea de a integra religia în viaţa practică a poporului român.

Ceea ce i-a asigurat trăinicia şi durabilitatea a fost riguroasa ei construcţie tematică de la începutul apariţiei. O structură compoziţională perfect gândită, studiată potrivit idealului mai înainte amintit şi care s-a înfăţişat în următoarea rubricatură menţinută aproape în tot decursul apariţiei.

Mai întâi, în frunte, un articol de fond, doctrinar, de actualitate, uneori cu conotaţii politice, text inserat în pagina întâi, în coloana stângă şi alături folietonul care uneori se continua în pagina a doua, viitoarea Foiţă de mai târziu, caracteristică publicaţiilor periodice româneşti din Transilvania acelor vremi. Revista bisericească era denumirea unei rubrici de informaţii comentate din aria provinciei mitropolitane şi uneori chiar din ţările străine, urmată apoi de către Revista politică, având o structură similară, apoi corespondenţe din Bucureşti şi din alte părţi ale ţării; Noutăţi, care ulterior vor deveni Informaţiuni, o pagină ştiinţifică şi literară, cu traduceri din scriitori catolici, bibliografie, adică o scurtă prezentere a cărţilor şi a revistelor, necrologuri zise atunci “cazuri de moarte”, diverse, şi, în final Poşta redacţiei, prin mijlocirea căreia se comunica direct cu cititorii. Şi la urmă, ca la orice foaie de atunci, publicitatea. Câteodată Unirea avea şi alte rubrici, ca Locul deschis, pentru care redacţia nu-şi asuma responsabilitatea, ea revenea autorului colaborator.

Ideea înfiinţării Unirii era legată şi de consimţământul mitropolitului de atunci, dr. Ioan Vancea (1868-1892) care era într-un anume fel greu de opţinut. Mitropolitului îi era frică de politică, activitate ce atunci producea nenumărate neplăceri, pe când redactorii militau pentru activism, ca în acest fel să se poată apăra de atacurile ce deveneau tot mai ameninţătoare la adresa românilor.

Redactorii au promis că tratarea problemelor politice se va face în mod academic, obiectiv, şi luându-şi angajamentul în scris au obţinut atunci aprobarea înaltului prelat.

În acele timpuri erau şi alte incoveniente pentru redactarea presei româneşti din Transilvania: se intentau procese cu caracter politic, pe baza unor secenarii foarte atent gândite şi juridic construite de către stăpânirea maghiară. În faţa acestei situaţii s-a hotărât ca redactor responsabil să fie numit dr. Vasile Hossu, cel mai tânăr cleric din cei patru, care atunci încă nu împlinise 24 de ani. A rămas astfel editor şi redactor responsabil până la nr. 33 din august 1892, când i-a luat locul dr. Victor Smighesky.

În aceste condiţii apare Unirea, nr. 1 din 3 ianuarie 1891, primul număr al foii bisericeşti, în fiecare sâmbătă în 8 pagini. Iată un fragment din articolul de fond al primului număr: “Sunt mai bine de 40 de ani de când din Blaj, care a avut şi are o însemnătate atât de mare în dezvoltarea noastră culturală nu a ami apărut nici o foaie politică. De aceea nu este de mirare dacă ochii tuturor, care din orice motiv se interesează de dezvoltarea bisericii şi naţiuni noastre vor fi ţintiţi spre această nouă foaie politică din Blaj” (pag. 1).

Redacţia Unirii este convinsă că cele mai multe idei de progres şi dezvoltare au plecat din Blaj. Cultura poporului a pornit din acest orăşel şi de asemenea activitatea politică în slujba nemaului românesc: “Iubirea către poporul nostru i-a dat naştere şi de aceea cu poporul nostru va trăi şi va muri” (pag.2).

Unirea nu va fi totuşi un organ politic de partid, va lupta însă pentru progresul şi bunăstarea poporului român. Unirea avea o pagină ştiinţifică-literară şi cu traduceri din literatura universală. Va prezenta şi o blibliografie, adică scurte recenzii de cărţi sau reviste şi chiar o Poştă a redacţiei, o pagină de publicitate şi Mersul trenurilor.

Unirea avea încă de la începutul apariţiei corespondenţe din Roma, Viena, Paris. Amintim şi câţiva dintre colaboratorii de la început ai Unirea: Al. Ciura scrie despre Petru Maior, 80 de ani de la moarte, Augustin Bunea, Sfânta Unire. Alţi colaboratori: dr. Ilie Dăianu, Gh. Precup, dr. Ioan Raţiu. În anul 1905 devine colaborator Tit Bud, vicarul Maramureşului, şi apoi Ioan Bălan, viitorul episcop, Ion Agârbiceanu, Povestea unei vieţi. Alţi colaboratori din vremea începuturilor: Zenovie Pâclişanu, dr. Alexandru Rusu, viitorul episcop, N. Brânzeu, Exerciţii spirituale pentru preoţi, Ioan Genţ şi alţii. Şi astfel Unirea şi-a pornit drumul alături de creştinii români greco-catolici până în anul 1948, când Biserica noastră a fost desfiinţată de către regimul comunist din România.