Papa Ioan Paul al II-lea în Familiaris consortio enumeră printre misiunile familiei vocaţia la sfinţenie (vocaţia care fireşte este şi aceasta un dar mai înainte de a fi un angajament). Familia are misiunea de a se sfinţi pe sine şi de a sfinţi lumea (FC 55). “Aceasta este misiunea sacerdotală pe care familia creştină poate şi trebuie să o exercite în strânsă comuniune cu întreaga Biserică, prin realităţile cotidiene ale vieţii conjugale şi familiare: astfel familia creştină este chemată să se sfinţească şi să sfinţească lumea şi întreaga comunitate eclezială” (FC 55). “Vocaţia universală la sfinţenie este adresată de asemenea soţilor şi părinţilor creştini. Pentru ei ea este specificată de sacramentul celebrat şi este tradusă concret în realităţile proprii ale existenţei familiare şi conjugale. Se nasc de aici harul şi exigenţa unei autentice şi profunde spiritualităţi familiare şi conjugale” (FC 56).

Familia creştină este chemată aşadar să-i facă sfinţi, adică demni de Dumnezeu şi de intimitatea cu el, pe toţi cei care trăiesc în plinătatea iubirii sale, membrii săi, lumea în care se găseşte însăşi viaţa sa de familie. Sfinţenia este pentru creştin o chestiune de fidelitate faţă de harul botezului său; iar familia este tocmai un mod specific de fidelitate faţă de harul baptismal. Este o situaţie de viaţă în care omul nou al botezului se realizează pe sine după logica salvifică a lui Cristos, care ne-a obţinut adevărata libertate de fii ai lui Dumnezeu.

(…) De fapt Dumnezeu a creat bărbatul şi femeia, întipărind în ei o orientare intrinsecă spre dăruirea conjugală. Angajamentul conjugal, de asemenea, este pentru ei ceva natural şi intrinsec misiunii lor umane, dat fiind faptul că această relaţie de angajament matrimonial reflectă şi traduce în mod eminent caracterul social, propriu al persoanei.

Condiţia de soţi face ca pentru ei această chemare universală să fie configurată de sarcinile proprii şi specifice misiunii lor de soţi şi părinţi. Acest fapt înseamnă că sfinţenia la care sunt chemaţi trece prin dăruirea lor ca soţi şi părinţi. Un creştin căsătorit nu poate să fie sfânt independent de condiţia sa conjugală; nu poate să fie sfânt în ciuda faptului că este căsătorit, pentru că toată viaţa sa umană şi, prin urmare creştină, este pătrunsă şi introdusă în realizarea misterului iubirii lui Cristos pentru Biserică, pe care însăşi uniunea sa conjugală o alcătuieşte şi la care de asemenea participă.

A trăi castitatea în toată bogăţia pe care o presupune ca virtute este pentru toţi o exigenţă care depăşeşte forţele umane. A o trăi cu deplină coerenţă în fiecare din aspectele dăruirii conjugale presupune un grad de bunătate şi de corectitudine morală care nu poate fi neglijat. (…)

Dacă realităţile conjugale şi familiale configurează în interior identitatea creştină a soţilor, răspunsul lor zilnic şi concret la chemarea la sfinţenie trebuie să aibă loc în cadrul şi prin intermediul acestor realităţi conjugale şi familiale. În caz contrar, fiecare tentativă de sfinţenie ar putea să conducă la o diviziune internă, la o schizofrenie şi, în cele din urmă, la o farsă, cu mult diferită de viaţa trăită în conformitate cu Duhul Sfânt.

Dialogul sufletului cu Dumnezeu îi conduce la perceperea cu claritate şi la corespunderea cu generozitate la cerinţele harului: “în cadrul şi prin intermediul faptelor, problemelor, dificultăţilor, evenimentelor existenţei de fiecare zi, Dumnezeu vine la ei revelând şi propunând “exigenţele” concrete ale participării lor la iubirea lui Cristos pentru Biserică în raport cu situaţia particulară – familială, socială şi eclezială – în care se găsesc” (FC 51).

In scrisoarea apostolică Nuovo millennio ineunte, Papa Ioan Paul II spune că “idealul de perfecţiune nu trebuie să se confunde cu un fel de viaţă extraordinară, practicată numai de unele genii ale sfinţeniei. Căile sfinţeniei sunt multe şi adaptate la vocaţia fiecăruia…Este momentul de a propune din nou tuturor cu convingere această dimensiune înaltă a vieţii creştine obişnuite: întreaga viaţă a comunităţii ecleziale şi a familiilor creştine trebuie să ducă în această direcţie” ( n.31). (…)

Paternitatea şi maternitatea sunt rodul şi semnul iubirii conjugale, mărturia vie a dăruirii depline şi reciproce a soţilor: adevărata iubire conjugală şi întreaga structură a vieţii familiale care naşte de aici, fără a neglija celelalte scopuri ale căsătoriei, tind să facă astfel ca soţii să fie dispuşi să coopereze cu iubirea Creatorului şi a Mântuitorului, care prin ei dilată şi îmbogăţeşte zilnic familia sa. Şi întrucât iubirea soţilor este o participare unică la misterul vieţii şi iubirii lui Dumnezeu, Biserica ştie că a primit misiunea specială de a păstra şi proteja înalta demnitate a căsătoriei şi responsabilitatea gravă de transmitere a vieţii umane. (…)

Principiul procreaţiei responsabile, enunţat clar de Conciliul Vatican II, este de o valoare indiscutabilă. Revine soţilor, de comun acord, să-l realizeze în situaţia lor concretă. Dar ei trebuie să-l realizeze respectând principiile ordini morale obiective şi salvând statul etic al căsătoriei stabilită de Dumnezeu şi propus de Biserică.

Modul cel mai simplu şi sigur pentru a realiza procreaţia responsabilă este castitatea conjugală. Soţii, de comun acord, decid să trăiască viaţa lor matrimonială în castitate fie temporară fie neîntreruptă, după ce au avut un anumit număr de copii. Ea diferă de castitatea consacrată la care se obligă cei care îmbrăţişează starea de viaţă călugărească şi de perfecţiune, şi care presupune renunţarea totală la viaţa matrimonială.

Totuşi şi castitatea matrimonială îşi are valoare sa. Ea dobândeşte această valoare şi deschide calea spre sfinţenia soţilor, dacă este o decizie reciprocă făcută din motive de credinţă: pentru a fi fideli planului lui Dumnezeu în procreaţia responsabilă a fiilor. Soţii care se decid să trăiască în castitate pentru motive religioase şi de credinţă dau mărturie despre fidelitatea lor faţă de Dumnezeu. (…)

O foarte importantă derogare de la refuzul de orice formă de contracepţie este constituită de acceptarea unor metode care se bazează pe recurgerea la perioadele nefertile naturale. (…)

Vorbind despre metodele naturale de planificare a familiei, Papa Ioan Paul II spunea: “Raţiunea ultimă a oricărei metode naturale nu constă doar în simpla sa eficacitate şi siguranţă biologică, dar în coerenţa sa cu o viziune creştină despre iubirea conjugală” (OR, 9 iunie 1984).

Metodele naturale în vederea unei procreaţii responsabile reprezintă un stil de viaţă. Ele sunt patru: Metoda amintită Ogino-Knaus, sau metoda ritmului, numit şi a calendarului; Metoda temperaturii bazale; Metoda mucoasei cervicale, numită şi metoda ovulaţiei sau metoda Billings; Metoda sino-termică. Toate aceste metode permit determinarea perioadelor de nefertilitate şi de fertilitate.

Formularea cea mai completă a doctrinei catolice este cea care se găseşte în enciclica Humanae Vitale a lui Paul al VI-lea: “Dacă există, pentru a rări naşterile, motive serioase datorate fie condiţiilor fizice sau psihologice ale soţilor, fie împrejurări exterioare, Biserica învaţă că este permis soţilor să ţină cont de ciclurile naturale inerente funcţiilor de generare, pentru a se folosi de căsătorie numai în perioadele infertile… Biserica este consecventă cu ea însăşi şi atunci când condamnă ca fiind totdeauna nepermisă folosirea mijloacelor direct contrare fecundării, chiar când este inspirată de motive care pot părea oneste şi serioase. În realitate există între cele două cazuri o diferenţă esenţială: în primul caz, soţii se folosesc în mod legitim de o dispoziţie naturală; în celălalt caz, ei împiedică desfăşurarea proceselor naturale” (n. 16). (…)

O a doua notă dominantă a doctrinei catolice asupra paternităţii responsabile, în mod organic articulată în refuzul contracepţiei şi în acceptarea “metodelor naturale” pentru controlul fertilităţii, este apelul constant la “legea naturală”. Diversele concepţii etice care se bazează pe noţiunea de lege naturală presupun că anumite lucruri sunt corecte sau greşite, bune sau rele, prin chiar natura lor; şi că, prin urmare, cele bune sunt obligatorii, în timp ce acelea rele sunt interzise. Moralitatea înscrisă în natura lucrurilor nu este cunoscută pe calea revelaţiei, ci prin lumina raţiunii, de către orice adult normal. Dintr-un punct de vedere teologic, teoria legii naturale recunoaşte în raţiune şi în natura umană un izvor de înţelepciune etică, în armonie cu cea furnizată de revelaţia biblică şi accesibilă credinţei. În conformitate cu formularea scolastică, în particular în scrierile sfântului Toma, legea eternă îşi are fundamentul în natura lui Dumnezeu şi constituie planul după care înţelepciunea divină conduce toate lucrurile către un scop, în conformitate cu propria natură. În baza structurilor ontologice ale naturii umane, dotată cu raţionalitate, raţiunea este capabilă să ajungă la principii universal valabile şi la prescrierile legii naturale. (…)

Biserica a considerat din totdeauna căsătoria ca o vocaţie, o chemare adevărată şi proprie, a avut o consideraţie deosebită despre familie şi i-a acordat un rol important în vestirea evangheliei. Demnitatea căsătoriei este atât de mare încât este un sacrament care o sfinţeşte şi o întăreşte cu harul lui Dumnezeu însuşi.

Pe de altă parte Biserica doreşte ca soţii creştini să promoveze o procreaţie responsabilă, o adevărată maternitate şi paternitate, nu în vederea unei procreări “sălbatice” şi dezordonate.

Morala creştină se naşte din morala naturală, care tradusă în cuvinte simple înseamnă că toate persoanele trebuie să respecte ceea ce Dumnezeu a scris în marea carte a naturii. A respecta voinţa lui Dumnezeu este un mod de a merge pe drumul sfinţeniei.

Conferinţă ţinută la Congresul internaţional “Familia şi viaţa la începutul noului mileniu creştin” – Bucureşti, 25-27 septembrie 2001