Sfintele taine sunt semne care produc harul. Au fost orânduite de Isus Cristos şi încredinţate Bisericii, prin care ne este împărtăşită viaţa dumnezeiască.

Conciliul Ecumenic Tridentin (1543-1563) a definit ca adevăr de credinţă faptul că Isus Cristos a orânduit cele şapte taine. Dintre acestea, două taine sunt de slujire a omului: Preoţia, prin care ne face colaboratori ai lui Dumnezeu în opera de sfinţire a sufletelor şi Căsătoria, prin care Dumnezeu ne face colaboratori în opera de creaţie.

Viaţa creştinului se desfăşoară în trei societăţi: familia, biserica şi statul. Baza este familia. Familia, la rândul ei, se întemeiază prin căsătorie. La temelia căsătoriei stă iubirea dintre un bărbat şi o femeie, iubirea voită de Dumnezeu.

Căsătoria a fost întemeiată de Dumnezeu în paradisul pământesc pentru ca oamenii să se înmulţească şi soţii să se sprijine unul pe altul. Dumnezeu a spus lui Adam şi Evei: “Creşteţi şi vă înmulţiţi” (Fac. 1,28). A fost prima căsătorie prin care s-a întemeiat familia.

Despre cei doi parteneri ai căsătoriei, Monsabre se exprima astfel: “Soţul este inteligenţa, soţia este inima. El este cugetarea, ea este inspiratorul. El este semănătorul. Ea este pământul roditor unde trebuie să încolţească viaţa”.

Henri Dominic Lacordairen (1802-1861) călugăr dominican, predicator de la Notre Dame din Paris, descrie într-o nemuritoare pagină femeia-soţie: “Există o clipă, seara, când bărbatul dezbrăcat de togă, descins de sabie, scăpat de târnăcop ori plug, se aşează, priveşte în dreapta, în stânga, şi privirile întâlnesc feţe iubite, ochi care-l caută, mâini care le strâng pe ale lui. Atunci descoperă ceva natural, sfânt, călduros, ceva ce nu se stinge niciodată, ci se reînnoieşte pururea”

Trebuia să fie doi spre a face să încolţească viaţa. Doi de asemeni spre a o duce la deplină dezvoltare. Un tată singur este o autoritate prea aspră, raţiune prea rece, putere prea apăsătoare. O mamă singură este iubirea fără frâu, blândeţea fără călăuză, dragostea fără corectiv. Amândoi sunt necesari în educaţie. Natura i-a împerecheat şi topit împreună ca pe două elemente care se completează şi de unde izvorăşte în sufletul copilului lumina şi căldura. Şi după cum Maria a născut un mântuitor, aşa şi orice mamă naşte un mântuitor al razei ce apune, un mântuitor al omului, plin de întrebări, un mântuitor al ei propriu.

Familia – ecclesia domestica (L.G: nr. 11) este deci o oază întăritoare şi nemincinoasă a vieţii, un altar pe care se sfinţesc alergările, biruinţele ori înfrângerile zilei.

În lumina acestor gânduri impresionează în mod deosebit rugăciunea părinţilor în clipa când copii în faţa Bisericii, a martorilor îşi dau consimţământul, îşi încep Liturghia Vieţii: “Să dea Domnul ca suferinţele să le ţină departe de voi, copii mei. Cer lui Dumnezeu, în fiecare seară, să-mi dea mie totul, numai mie, tot mănunchiul de dureri pe care justiţia suverană le împarte sufletelor omeneşti. Dacă toată durerea ce ar putea să vă atingă îmi va fi dată mie, în locul vostru, în suferinţa mea, aş binecuvânta pe Dumnezeu. Sunteţi în faţa vieţii. Vă spunem: trăiţi. Iubiţi. Nu v-am aşezat în faţă viaţa şi dragostea drept garanţii ale fericirii. Este doar o urare, o nerăbdătoare urare pământească şi nimic mai mult. Dar este tot ceea ce vă putem da, fără înşelătorie şi fără minciună. Este ceva mai mult decât nimic, dar este ceva extraordinar”.

Aceasta formează unitatea căsătoriei, monogamia opusă poliandriei (căsătoria unei femei cu mai mulţi bărbaţi) şi poligamia (căsătoria unui bărbat cu mai multe femei).

De aceia, în mod ineluctabil nu pot fi decât condamnate păcatele împotriva căsătoriei: divorţul, adulterul, incestul şi concubinajul.

A fost şi trebuie să fie familia creştină un sanctuar al dragostei şi al vieţii, un loc privilegiat pentru om şi societate, în care se realizează planul lui Dumnezeu.

Pe crucea de la mormântul Sfintei Tereza de Lisieux, cineva a scris: “Vă mulţumesc părinţi, că ne-aţi dat o sfântă”. Acest lucru presupune că acei părinţi au ştiut face din casa lor o pepinieră de sfinţi, ducând şi ei o viaţă sfântă.

Nu este oare prea mult a cere şi familiilor creştine din zilele noastre sfinţenia?

“O sfântă Familie din Nazaret: Isus, Maria, Iosif, învredniciţi-ne şi pe noi de spiritul vostru de sfinţenie, de muncă liniştită în prezenţa lui Dumnezeu. Ocrotiţi familiile creştine, faceţi-le să urmeze pilda voastră, să strălucească prin virtuţi şi fapte bune”.