În urma evenimentelor din 11 septembrie a.c., petrecute în SUA, şi care au îngrozit întreaga omenire, s-a vorbit şi se vorbeşte tot mai mult despre lumea islamică, despre comportamentul şi modul de gândire a musulmanilor. Pentru a facilita o mai bună înţelegere a acestei lumi, în rândurile care urmează vă prezentăm câteva date despre Coran, nu cu intenţia de o combate neapărat, nici cu intenţia de a populariza, ci doar cu aceea de a o înţelege mai bine. Ştiind că doar înţelegerea între oameni, indiferent de naţionalitate şi confesiune poate crea o lume mai bună.

Înainte de a muri, Mahomed a ţinut ultimul discurs pe care la încheiat aşa: “Meditaţi bine, oamenilor, la cuvintele mele. Eu am îndeplinit misiunea mea şi vă las un ghid: dacă vă veţi conforma lui nu veţi putea greşi: Cartea lui Dumnezeu este exemplu trimisului său.

Coranul, vine din arabul al-Qur’an, şi înseamnă declamare; de altfel textele din revelaţiile lui Mahomed adunate în această carte sunt declamate sau recitate.

Mahomed era analfabet; de aceea învăţăturile, care spunea că îi sunt revelate de la Dumnezeu – şi erau mereu revelaţii acustice – le recita credincioşilor, în timp ce unii secretari le transcriau pe oase plate, pe bucăţi de piele. A aduna tot acest material era misiunea califilor, a succesorilor lui Mahomed din comunitatea musulmană. Redactarea definitivă a Coranului a fost făcută sub Uthman, al treilea calif, şi de el promulgată în 653, distrugând în acelaşi timp toate redactările precedente.

Pentru cei ce nu sunt musulmani este evident că autorul cărţii este Mahomed, chiar dacă nu este uşor să stabilim cum. Dar pentru toţi musulmanii Coranul nu este opera lui Mahomed, nu i-a fost inspirat de către Dumnezeu, ci este chiar opera lui Dumnezeu: revelaţia pogorâtă asupra lui “Mahomed” prin mijlocirea îngerului Gavril, care i-a vorbit despre o “masă bine păstrată” ce este în custodia cerului şi scrisă într-o perfectă limbă arabă.

Coranul este format din 114 sure (capitole), 77.639 cuvinte, 323.015 litere: nici una mai mult sau mai puţin. Aproape intraductibil, de aceea araba devine nu numai o limbă a arabilor ci a tuturor musulmanilor; toţi cei care se convertesc la islam i-au nume de arab. Capitolele sunt împărţite în versete dar nu sunt dispuse într-o ordine logică nici cronologică, ci potrivit lungimii lor, care variază de la 386 la 3 versete, în ordine descrescătoare, excepţie făcând primul de 7 versete ce este o scurtă şi frumoasă rugăciune.

Coranul este o adunare de viziuni şi rugăciuni, de sentinţe, de precepte, de bucăţi scrise, de povestiri. Lectura este greoaie pentru că abundă de părţi obscure, repetiţii, lacune, contradicţii şi, fiind scris în cea mai pură limbă arabă, e considerat prototipul literar a scriitorilor arabi.

Fiecare capitol începe cu cuvintele: “În numele lui Dumnezeu, milostivul şi compătimitorul” şi este poarta ce indică locul: Mecca sau Medina. Capitolele de la Mecca sunt animate de un spirit religios, în timp ce capitolele din Medina revelează unul politic şi legislator.

Coranul, integral din Dunnah (tradiţia) şi Igma (consimţământ)

În Coran se admite că în el există “părţi stabile ce sunt baza cărţii şi altele ambigue … Dar totul vine de la Domnul…”

Protagonistul textului variază adesea: acum Alah vorbeşte la persoana întâia, acum vorbeşte Mahomed, acum Gavril discută cu profetul.

Musulmanii însăşi, începând cu Mohamed, şi-au dat seama de adevăratele contradicţii dintre pasajele cărţii. Au remediat imediat problema aplicând un concept antropromorf divinităţii, afirmând că Alah poate să abroge ceea ce a spus mai înainte: “pentru orice pasaj ce vom abroga sau te vom face să-l uiţi, vom acorda unul mai bun sau egal cu el însuşi” (2,100). În sfârşit, Dumnezeu poate să greşească; este dificil să stabilim cum Mahomed a reuşit să concilieze ideea de abrogare cu cea a testului aflat în custodia cerului.

Un exemplu tipic al acestei “divine” abrogaţii este cea a prohibirii vinului: în cap. XVI (69) este permis; în cap. II (216) “vă face mai mult rău decât bine”; în cap. IV (46) se recomandă credincioşilor să nu se roage când sunt beţi; şi în sfârşit în cap. V (92): “vinul este opera abominabilă a Satanei”.

Desigur, Islamul admite arbitrarietatea personală a lui Dumnezeu.

Şi cu toate acestea, veneraţia musulmanilor pentru Coran este mare: înainte de al atinge îşi purifică degetele; îl citesc, îl transcriu, îl meditează, îl învaţă pe de rost; îl consideră izvorul uman al cunoaşterii: codul religios, politic, civil şi penal.

Aşa cum se observă, Coranul nu este un codice organic şi complet; pentru aceea a fost necesar să se deducă normele legii, nu numai din textul sacru, ci şi din maniera de acţiune a profetului transmisă (sunnah – tradiţia) oral, dar apoi scrisă. Sunnah completează Coranul şi în unele cazuri poate chiar să abroge unele dispoziţii.

Un alt izvor al Islamului este igma, cum s-ar spune consimţământul comunităţii: asistenţa divină a comunităţii musulmane nu poate consimţi să se cadă în eroare. Coranul, tradiţia (sunnah) şi consimţământul (igma) comunităţii au îngăduit o evoluţie limitată a islamului, aşa cum ar fi: cultul profetului, credinţa în miracolele sale, venerarea sfinţilor musulmani…

Practica religioasă a musulmanilor, potrivit Coranului, tradiţiei şi consimţământului, se concentrează în 5 prescripţii fundamentale: profesarea credinţei, rugăciunea, pomana legală, ajunul şi pelerinajul.

1. Profesarea credinţei.

Profesarea credinţei constă în pronunţarea acestei formule: nu este Alah dacă nu-i Alah (adică, nu este Dumnezeu dacă nu-i Dumnezeu), şi Mahomed este profetul său!

Această formulă este modul de convertire a necredincioşilor. Ritul convertirii constă din: a) recitarea acestei profesiuni de credinţă; b) luarea unui nume musulman; c) tăiere împrejur.

Evreii, mai mult, trebuie să recunoască că Cristos a fost penultimul dintre profeţi; creştinii trebuie să-l renege pe Cristos ca Dumnezeu.

2. Rugăciunea rituală.

La rugăciunea rituală sunt obligaţi credincioşii adolescenţi şi sănătoşi mintali.

Condiţia esenţială pentru rugăciune este starea de puritate a locului şi a persoanei. Aceasta se obţine prin spălare. Pentru persoane este prescris să se spele ochii, mâinile, antebraţele, picioarele şi capul. Cazurile de impuritate majoră pretinde spălarea corpului întreg.

O altă condiţie pentru a te ruga este o acoperire a trupului onorabilă.

Sunt cinci rugăciunile rituale zilnice: dimineaţa, la amiază, după-amiază, la asfinţit, noaptea. Pot să fie făcute în particular sau în moschee.

Anunţarea momentului de rugăciune este făcută în minarete (turnurile moscheii) de către muezin.

Fiecare rugăciune se face: a) cu mişcări complexe a corpului: poziţie dreaptă, înclinarea bustului, poziţie şezut, aplecarea cu fruntea la pământ; b) aceste mişcări sunt însoţite de recitări ale rugăciunilor şi pasajelor din Coran.

Credincioşii se prosternează în direcţia Mecca: în moschee este indicată de o nişă zisă mihrab, în timp ce rugăciunea este făcută sub îndrumarea imanu-lui (ghid) care se pune în fruntea altora.

Vinerea în moschee se face o rugăciune particulară solemnă, precedată de o predică, urmată de o binecuvântare asupra autorităţii politice.

În afara rugăciunilor rituale mai sunt şi rugăciunile particulare şi extraordinare.

3. Pomana legală.

În Coran este frecventă recomandarea pomenilor care, deja din timpul lui Mahomed, devine o prescripţie legală, o taxă pentru casieria Statului: se aplică asupra cerealelor, fructelor, animalelor, aurului, argintului şi a comerţului. Beneficiarii, potrivit Coranului, ar trebui să fie săracii şi cerşetorii; dar în fapt, Statul musulman foloseşte aceste pomeni, potrivit criteriului politic.

Alături de pomana legală stă şi cea voluntară, cu scop de binefacere.

4. Ajunul.

Mahomed a stabilit ajunul în aceeaşi zi cu Kippur ( ziua ispăşirii) ca şi evreii. Atunci când a rupt relaţiile cu evreii l-a înlocuit cu ajunul lunii ramadan pe care îl ţin toţi cei care sunt sănătoşi mintal şi cei care sunt majori. Acest ajun constă în abţinerea completă de la mâncare, băuturi, tutun, parfumuri şi raporturi sexuale de dimineaţa până seara. Noaptea nu este nici o prohibiţie. Ramadanul aminteşte bogaţilor că există şi săraci, şi prin urmare le este recomandată pomana.

5. Pelerinajul.

Ritualurile pelerinajului islamic sunt derivate din cel păgân, care se făcea deja la Mecca, centrul cultului idolatru, dându-i-se însă o semnificaţie monoteistică. Pelerinajul trebuie să-l facă toţi musulmanii sănătoşi mintali, liberi, adulţi, care au mijloace economice, cel puţin odată în viaţă.

Pelerinajul poate fi individual sau colectiv. Ritualul celui particular are loc în săptămânile dinaintea celui colectiv al comunităţii musulmane, ce are date prefixate.

Pelerinajul individual. Înainte de a intra pe teritoriul sacru ce înconjoară Mecca, pelerinul îmbracă hainele sacre, după abundente spălări; perizoma, o fâşie mare fără cusătură, capul descoperit pentru bărbaţi; o haină decentă pentru femei. Cele două rituri esenţiale sunt: a) înconjurul de 7 ori în jurul Kaabei; b) parcurgerea de 7 ori a celor 400 metri ce separă cele două coline sacre, Safa şi Marwa.

Pelerinajul comunitar se desfăşoară în luna du’l-higga (a 12 lună din anul lunar adoptat de musulmani) în aceste fel: În ziua a 7-a, pelerinii ajung la Mecca cu hainele sacre şi împlinesc cele 7 înconjurări ale Kaabei, atingând piatra neagră; după aceea fac o cursă rituală între cele două coline Safa şi Marwa. Apoi ascultă o predică în moscheea cea mare.

În ziua a 8-a. Pelerinii pleacă spre câmpia Arafah (25 Km la este de Mecca); rămân până pe 9 şi iau seara drumul de întoarcere; cu o procesiune de torţe ajung în valea Muzdalifah unde înnoptează; a doua zi, o nouă procesiune până la Mina (8 km la este de Mecca) unde sosesc dimineaţa la orele 10.

Aici fiecare pelerin îl leapădă pe diavol aruncând 7 pietre în trei stâlpi din zidul care îl simbolizează.

La Mina, iarăşi trebuie oferit sacrificiul a numeroase animale.

Pelerinii se reîntorc la Mecca cu numeroase înconjururi făcute Kaabei şi cu o cursă rituală între cele două coline.

În zilele de 11-13 pelerinii se regăsesc la Mina pentru a sărbători; apoi urmează plecarea, după alte noi înconjururi în jurul Kaabei pentru rămas bun. Este recomandată şi vizitarea mormântului profetului şi a altor personaje importante din Medina.

Jihadul (războiul sfânt) şi sărbătorile

În afară de cele spuse mai sunt şi alte prescripţii pentru musulmani.

a) Jihadul sau războiul sfânt. Potrivit islamului, tot teritoriul care nu se găseşte sub dominarea sa este o “zonă de război” şi trebuie să fie cucerită prin război, ce nu va lua sfârşit decât atunci când tot pământul va fi cucerit.

Cu siguranţă că aceste prescripţii au avut de a face cu realitatea politică a timpurilor. Totodată, “războiul sfânt” continuă să fie întemeiat pe autoritatea dreptului; de aceea este un fenomen de care trebuie să se ţină cont pentru a se putea înţelege lumea islamică şi politica ei, emigrarea isalmică către Europa şi terorismul ce îşi are rădăcinile în Coran, obligativitatea războiului sfânt este a comunităţii şi nu este individual.

b) Necredincioşii admişi să trăiască pe pământul islamic, păstrându-şi religia lor, sunt doar cei care posedă scripturile: evreii şi creştinii. Au în schimb un statut particular: sunt supuşi la un tribut şi au unele limitări în planul civil şi politic; cu aceste condiţii primesc protecţie şi garanţia cultului, dar în acelaşi timp cu interzicerea de a face prozeliţi.

Astăzi Arabia Saudită şi alte state musulmane nu permit nici măcar această libertate.

c) Alte prescripţii ale legii religioase islamice:

• tăierea împrejur;

• abstinenţă de la unele alimente: carnea de porc şi a animalelor care nu au fost tăiate în mod ritualic;

• sunt interzise băuturile alcoolice;

• sunt interzise bărbaţilor bijuteriile şi hainele din mătase, în afara uzului vaselor pentru spălare;

• nu sunt admise jocuri de noroc, camăta;

• sunt interzise imaginile;

• este impus vălul pentru femei.

Sărbătorile:

• “mica sărbătoare”, ce ţine trei zile la sfârşitul ramadanului;

• “marea sărbătoare”, din 10 la 12 du’lhiggah, la încheierea pelerinajului la Mecca;

• ziua de naştere a profetului;

• fantomatica înălţare nocturnă a lui Mahomed la cer;

• noaptea din mijloc (sa’ban) în care Dumnezeu fixează destinul oamenilor pentru anul următor;

• noaptea de dinaintea primei revelaţii a lui Mahomed (la lajlat al-quadr) între 26 şi 27 a ramadanului;

• vinerea este ziua festivă a musulmanilor; dar nu aduce încetarea lucrului.