Duminică, 4 mai 1997, în Piaţa „Sfântul Petru”, va avea loc beatificarea lui Zefferino Jiménez Malla, primul ţigan martir propus pentru a fi ridicat la cinstea altarelor. „Mărturia lui Zefferino Jiménez Malla, ţigan şi creştin, eroic până la a-şi da viaţa, este un exemplu luminos”, spunea Sfântul Părinte. În lume sunt 15 milioane de ţigani, jumătate din ei răspândiţi în Europa iar restul în nordul şi în sudul Americii, în Asia şi în Africa. Într-o scrisoare, din 3 martie 1997, adresată PS Petru Gherghel din partea arhiepiscopului Giovanni Cheli, preşedinte al Consiliului Pontifical pentru Grija Spirituală a Emigranţilor şi a Persoanelor Itinerante se subliniază: „Am datoria de a cere promotorilor episcopali cu apostolatul nomazilor de a profita de această oportunitate pentru a sensibiliza credincioşii la problemele ţiganilor care trăiesc în ţărilor lor şi să acorde o mare atenţie evanghelizării şi catehizării lor. Beatificarea lui Zefferino constituie pentru toţi o ocazie potrivită pentru a trezi în credincioşii conştiinţa cu privire la originea, istoria şi la tradiţiile acestui popor, cu atât mai mult la dărâmarea prejudecăţilor”. Pentru alte informaţii, tipărituri sau materiale poate fi contactat Comitetul Internaţional pentru Canonizare la următoarea adresă: Don Mario Riboldi, Migrante-Kalo, Via delle Zocolette 17, 00186 Roma, Italia. Tel. 39 6 689 7923 sau 686 8048; fax 39 6 686 1200.

Zeffirino Jiménez Malla, supranumit „El Pelé”, este un nomad spaniol: ţigan autentic, botezat creştin, martir al Bisericii Catolice. S-a născut în luna august 1861 la Benavènt De Segrià în provincia Lèrida, Catalonia. Certificatul de Botez fiind deteriorat, nu se poate citi ziua exactă de naştere. A fost botezat în localitatea Fraga, în biserica parohială „Sfântului Petru”, în timpul unui popas făcut de părinţii săi nomazi, Giovanni şi Giuseppa.

Mergea să cerşească de mic, asemenea atâtor copii de ţigani de aceeaşi vârstă cu el. Călătorea cu un unchi de-al său pentru a vinde coşuri din mlajă. A cunoscut sărăcia. Într-o zi, fiind de-acum bătrân, povestea nepoatelor: „Am suferit de foame din copilărie. Când mă-ntorceam din pribegie pentru a mânca, dacă vedeam că iese fum eram fericit, deoarece ştiam că era pregătit ceva de mâncare. Dacă nu ieşea fum, însemna că femeile nu au pregătit nimic. Iarna, spre dimineaţă, mă spălam cu zăpadă. Deveneam roşu ca un ardei, dar nu mai simţeam frigul”.

Cei bătrâni vorbeau kalò, învăţându-l şi pe el. Împreună cu alţi kalòs aduna melci pentru a-i mânca şi a-i vinde.

L-a întâlnit pe banditul Cucaracha, renumit în regiunea Los Monegros, care zăbovea cu plăcere printre corturi şi căruţe dându-i câte ceva de mâncare micului ţigan. Zeffirino avea 14 ani când tânărul bandit a fost ucis de Garda civilă.

El Pelé s-a căsătorit la 18 ani după legea ţiganilor. Kalò Zeffirino a luat-o în căsătorie pe kalì Tereza, urmând vechiul obicei al nomazilor. O iubea mult deşi nu i-a dăruit copii. Tânărului căsătorit îi plăcea mult dansul. Bătea din palme în timpul petrecerii, agitând castanietele şi lansând sunete „olé” pentru a revigora dansul.

Până la 40 de ani a trăit ca un nomad şi ca un seminomad. Umbla împreună cu soţia sa prin satele şi oraşele Aragonei şi ale Cataloniei. În această regiune se vorbea o altă limbă. Zeffirino a învăţat rugăciunile în catalană.

Călătorea asemenea celorlalţi kalos. Marea majoritate a ţiganilor, mergând prin târguri dintr-o localitate în alta, nu se gândeau să-şi trimită copiii la şcoală. Pelé nu a intrat niciodată într-o şcoală. Nu ştia să-şi scrie nici propriul său nume. A rămas analfabet toată viaţa. A devenit însă un priceput comerciant a cărui carte de vizită era: „ZEFFIRINO JIMÉNEZ MALLA – CUMPĂRĂTOR ŞI VÂNZĂTOR DE CAI„.

Biblia spune: „Între a cumpăra şi a vinde este la mijloc păcatul. E greu ca un comerciant să fie fără păcat”. Zeffirino însă era cinstit. De necrezut! Şi totuşi, la procesul diecezan, toţi au dat mărturie prin jurământ confirmând acest lucru.

Lua parte la târguri. La târgul provincial anual, de Sfântul Andrei, ţinut la Huesca, trebuia să se afle şi Pelé. Era la o distanţă de 50 km de Barbastro. În 1918 Zeffirino a mers în Franţa cu bani împrumutaţi şi s-a întors cu mulţi catâri tineri pe care guvernul francez îi vindea la sfârşitul primului război mondial. Munca sa era grea: călătorii de la un târg la altul, certuri cu poliţiştii, munci în staul, procurarea ierbii şi a fânului, însoţirea animalelor la adăpătoarea publică, potcovirea şi tunderea lor. Însă el, ca un adevărat nomad, făcea aceste munci cu dăruire.

Iubea caii, îndeosebi pe cei de cursă. Avea întotdeauna cel puţin unul. Îi călărea cu multă pricepere. Cei mai bătrâni şi-l amintesc foarte bine. Rudele lui îşi amintesc chiar şi numele unora dintre caii săi preferaţi: „el Cispa”, „el Kaldèrasc”. Îi trata bine ca şi cum ar fi vorbit cu ei.

Spre 40 de ani a poposit la Barbastro, un orăşel care pe atunci avea cam opt mii de locuitori. În apropiere sunt Munţii Pirinei. De cealaltă parte a munţilor, în Franţa, se află Sanctuarul din Lourdes.

Pelé locuia în raionul „san Hipolito”, supranumit „raionul ţiganilor creştini”. Sus, la dreapta, erau turnul şi catedrala; ceva mai sus, spre stânga, erau rotonda Pieţei Taurilor, spitalul şi cimitirul, unde va fi împuşcat. Este oraşul Adevărului. Fluviul este nevoit să înconjoare colina pe care era construit oraşul vechi.

Într-o zi, Zeffirino a dat ceva de pomană unor ţigani. Când şi-a dat seama că au poposit sub un pod, pentru a nu-i umili, a coborât la ei să le vorbească prieteneşte. În casa din strada „Sant’ Ippolito”, la nr. 31, Pelé a locuit mulţi ani. Bătrânul ţigan „El Bomba” îşi aminteşte: „La intrare era un spaţiu liber; o scară care ducea la locuinţe; o poartă se deschidea către staulul mic pentru două sau trei animale; afară, spre stânga, era staulul mare care putea adăposti zece sau mai multe animale. Dincolo de ogradă cobora un şanţ. De acolo se putea ieşi în strada mare”.

Neavând copii, a adoptat-o pe Pepita, nepoata soţiei. A crescut-o cu multă dragoste. O însoţea la grădiniţă şi la şcoala surorilor sfântului Vincenţiu, care au învăţat-o să citească, să scrie, să croşeteze, să solfegieze şi să cânte la pian.

Zeffirino s-a împrietenit cu profesorul De Otto. El avea mulţi prieteni printre tineri: săraci şi bogaţi, oameni simpli şi persoane importante din oraş. Dar domnului Nicolàs Santos De Otto, renumit profesor de drept civil şi canonic îi era confident. Pelé îl însoţea în diferite universităţi din Oviedo, Murcia, Valladolìd. Se afla alături de el la Madrid cu prilejul consfinţirii Spaniei la inima lui Isus.

În palatul de la ţară al domnilor, ţiganul creştin avea grijă de cai. Avea o chilioară personală. Seara vorbea cu multă prietenie cu copiii amicului său, înainte de a-i adormi. Ei erau foarte ataşaţi de dânsul.

A urmat legea ţiganilor creştini. Un descendent de-al său mărturiseşte: „Nu era un fricos. Când era nevoie intervenea fără teamă pentru a susţine dreptatea. Trăia potrivit legii ţigăneşti, cu forţă şi dreptate”. Dar nu era rasist! Era ca un om – punte între două lumi: a nomazilor şi a sedentarilor. A ştiut să unească cele mai bune lucruri ale celor două culturi.

La 50 de ani s-a căsătorit după ritul catolic, după 32 de ani de viaţă matrimonială ţigănească, în biserica „Sfântul Laurenţiu” din Lèrida, aşa cum rezultă din documentul de botez al soţiei, în care citim: „Tereza se căsătoreşte cu Zeffirino… la 9 ianuarie 1912”.

Era catehetul celor mici. Imediat ce ieşeai din oraş, pe o colină, se afla bisericuţa „Sfântul Raimòn”. Acolo îi ducea Zeffirino pe băieţii şi fetele din regiune: ţigani sau nu. Acolo le vorbea despre bunătatea lui Isus, le povestea istorioare cu caracter creştin, îi învăţa să respecte natura şi animalele. Trata copilaşii cu bunătate şi seriozitate ca şi cum ar fi fost mari. Seara îi chema în casă pe cei mai apropiaţi şi se ruga împreună cu ei: se aşeza în genunchi, deoarece era prea înalt. Când îl vedeau pe stradă, copiii alergau să-l întâmpine, iar cei mici îl prindeau de pantaloni.

Ajuta săracii. Domnul Rafael a fost primar de Barbastro mai mult de 15 ani. După aceea s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Într-o zi, în Piaţa „Sfântul Francisc”, s-a simţit rău şi a pierdut sânge. În timp ce toţi îl evitau, Zeffirino a alergat iute să-l ajute, învingând frica contaminării, care atunci era mortală. Cu braţele sale puternice l-a ridicat şi l-a însoţit acasă, îmbărbătându-l. Întindea o mână de ajutor ori de câte ori era nevoie. Astfel, o tânără mamă ţigancă nu putea să-şi alăpteze copilul. Pelé îi dădea zilnic banii necesari pentru a cumpăra lapte. Cine nu avea animal pentru a merge să-şi vândă produsele, vorbea cu Pelé, iar el răspundea: „Intră în staulul meu, ia animalul pe care-l doreşti şi îmi vei plăti la sfârşitul muncilor sezoniere”. Îi vizita pe cei bătrâni şi pe cei bolnavi. Mergea în fiecare zi la azil să-i viziteze pe cei neputincioşi. Era înscris în „Consfătuirea Sfântul Vincenţiu”, o asociaţie de binefacere care venea în ajutorul săracilor. Dacă ajungea la el un cerşetor îl ducea în chilia lui şi îl hrănea. Dacă era rău îmbrăcat îi dădea haine să se schimbe. Le dădea tuturor bani şi-i saluta prieteneşte.

Îi împăca pe cei care se certau. Zeffirino avea un dar special pentru a atenua certurile dintre ţigani sau dintre aceştia şi autohtoni. Ei alergau spre el şi-l chemau să facă dreptate. Venea imediat şi găsea întotdeauna o modalitate de a-i face pe cei certaţi să-şi dea mâna. Romii „kalderasha” spuneau că era un „KRISITORI”, un adevărat judecător.

La 65 de ani a devenit terţiar franciscan. În 1926 se împlineau 700 de ani de la moartea sfântului Francisc. Zeffirino dorea să intre în rândul celor care-l imitau pe sfântul din Assisi: „Terţiarii franciscani”. A primit cordonul alb şi scapularul, care nu este altceva decât o mică haină simbolică. A fost ales sfetnic al grupului masculin. În timpul procesiunilor purta icoana sfântului Francisc.

În ultimii douăzeci de ani Zeffirino spunea zilnic Rozariul: în casă, pe stradă, la azilul de bătrâni, în închisori. Rămas văduv, înainte de a adormi se ruga şi plângea ţinând într-o mână rozariul şi în cealaltă fotografia şi o şuviţă din părul soţiei sale, Tereza. A preferat să moară decât să renunţe la rozariul său, fiind chiar împuşcat cu rozariul în mână.

La 5 km de Barbastro, pe locul unde se ridica fortăreaţa maurilor, răsare sanctuarul Pueyo, legat de apariţia Maicii Domnului în anul 1101. Zeffirino, care o preţuia nespus de mult pe Maica Domnului, mergea călare la sanctuar pentru a o venera, însoţit fiind de nepoţica sa, aşezată la spatele lui. Se alătura bucuros numeroşilor pelerini din zonă, care, continuând tradiţia seculară, mergeau acolo anual, în prima luni după Paşte. La altarul acestui „Crist al minunilor”, Pelé a venit în iarna anului 1920 cu două mari lumânări în mâini, străbătând în genunchi aproape un km. de la casa lui. Venea să-i mulţumească Domnului pentru că a scăpat din închisoare după două luni de detenţie.

Călăuzit de duhul lui Dumnezeu, Zeffirino a descoperit chintesenţa vieţii sale creştine: dragostea pentru sfânta Euharistie. Era întotdeauna prezent la „Joile euharistice”, la „Adoraţia nocturnă” o dată pe lună, la micile procesiuni al căror nobil scop era de a duce sfânta Împărtăşanie bolnavilor imobilizaţi în casele lor. Ajunsese să meargă zilnic la sfânta Liturghie primind sfânta Împărtăşanie numai cu douăzeci de zile înainte de moartea sa.

Era pregătit să moară pentru Isus Cristos. În Catedrala din Sevilia se află un Crist al ţiganilor numit „El Cachorro” pe care ţiganii kalòs îl purtau în procesiune în timpul serviciilor din Săptămâna Mare. Este o statuie făcută acum 350 de ani. Pentru a o realiza artistul a avut drept model un nomad situat la periferie. Modelul de viaţă a lui Zeffirino era însă Isus. Îl iubea foarte mult, sfârşind prin a muri pentru el.

În 1936 Pelé avea 75 de ani.

„Zeffirino avea o profundă credinţă catolică, practicând-o mai bine decât mulţi alţii, rămânând în acelaşi timp un ţigan, asemenea părinţilor săi şi a vecinilor din regiunea sa”. Aşa a scris despre el un preot în vârstă care l-a cunoscut.

În luna iulie a început în Spania războiul civil. S-a declanşat la 17 iulie când o parte a generalilor armatei s-au răsculat împotriva guvernului celei de-a doua Republici, care se afla în mâna celor de stânga. Naţiunea era scindată în două părţi. A început un război fratricid, adică un război dus de spanioli împotriva spaniolilor.

La 11.30 a nopţii din sâmbăta de 18 iulie s-a format la Barbastro un comitet revoluţionar împotriva rebelilor, alcătuit din anarhişti, socialişti şi comunişti. În zonă, sub guvernul republican, au fost ucişi 6783 de preoţi, fraţi şi surori, 13 episcopi şi mulţi creştini numai pentru că erau catolici practicanţi. În asemenea circumstanţe a fost arestat Zeffirino, într-o sâmbătă a zilei de 25 iulie. Îi găsesc în buzunar un instrument şi rozariul. Instrumentul folosea comercianţilor pentru a lua sânge şi pentru a trata dinţii animalelor. Acest instrument folosit de Pelé este acum o relicvă păstrată în muzeul părinţilor misionari din Barbastro.

Într-o seară, pe stradă, Zeffirino a văzut cum era maltratat un preot şi a intervenit să-l apere: aceasta era atitudinea sa consecventă în faţa unei nedreptăţi. A exclamat: „Fecioară Marie! Atâţia oameni împotriva unuia singur şi acesta nevinovat”. Unii poliţişti s-au îndreptat împotriva lui, l-au pălmuit şi l-au percheziţionat. I-au găsit rozariul. L-au aruncat imediat în închisoare. A rămas 15 sau 16 zile în „Închisorile capucinelor”, în marea mănăstire a clariselor, surorile de clauzură. Au izgonit de acolo persoanele religioase şi au închis împreună aproximativ 350 de fiinţe.

Pelé a fost închis într-o celulă de trei metri pe patru împreună cu alţi deţinuţi. Unii dintre însoţitorii săi, care au supravieţuit, „l-au văzut resemnat, liniştit şi recules pentru rugăciune”.

Un anarhic a încercat să-l salveze. Se numea Sopéna şi era unul dintre şefi. Îl cunoştea şi îl stima pe Pelé deoarece crescuse aproape de regiunea „Sant’ Ippolito”. Într-o zi i-a spus: „Nu te mai ruga în văzul tuturor. Ascunde rozariul şi eu te voi elibera”. Pepita fusese cea care i-a spus anarhistului: „Ia-i rozariul, altfel unchiul meu îşi primejduieşte viaţa”. Tânărul prieten a încercat de mai multe ori dar Zeffirino i-a mulţumit fără să-i asculte sfatul. În cele din urmă Sopéna a zis celor apropiaţi: „Nu reuşesc să-l fac să-mi dea rozariul, nu vrea să mi-l dea”.

În primele ore ale zilei de 9 august a fost condus spre locul execuţiei. Deţinuţii, legaţi doi câte doi, erau transportaţi acolo cu un camion. Sprijiniţi de marginea camionului, poliţiştii îi supravegheau cu puştile întinse. Şoferul camionului povestea că Pelé, în timpul drumului, nu mai contenea să strige: „Trăiască Cristos, regele” şi că a murit cu rozariul în mână. L-au împuşcat în cimitirul din Barbastro. În acea noapte, ca şi în multe altele, au descărcat în cimitir treisprezece persoane printre care se aflau Zeffirino şi episcopul său, Florentino. În întuneric, farurile camionului luminau deopotrivă zidul, plutonul şi pe cei condamnaţi. În oraş se auzeau ca de obicei împuşcături. Cel care l-a ucis pe Pelé i-a luat pantalonii şi încălţămintea. Ţiganul creştin a fost aruncat într-o groapă comună împreună cu mulţi alţii şi acoperit cu var proaspăt stins, apă şi pământ. Nu l-au mai găsit.

A murit pentru Dumnezeu.

„Pe Zeffirino l-au ucis deoarece era o persoană foarte religioasă. A fost omorât pentru credinţa sa profundă în Dumnezeu şi pentru că frecventa biserica. Unicul motiv al uciderii sale a fost marea sa credinţă”. Acestea sunt câteva dintre mărturiile procesului diecezan. Pelé nu a fost ucis pentru că era ţigan, ci pentru că era creştin catolic.

În acea perioadă nefastă a istoriei au fost omorâte multe persoane în Dieceza de Barbastro: episcopul, 114 preoţi din cei 140 câţi avea dieceza, 51 de tineri misionari, 18 călugări, 8 cateheţi, 300 de creştini laici, dintre care 18 tineri din Acţiunea Catolică şi 4 femei. 82% dintre preoţii diecezei au fost sacrificaţi. Dieceza de Barbastro are cei mai mulţi martiri. Îi urmează Dieceza de Lèrida cu 62%. Lumea mărturisea atunci: „Au venit din iad toţi diavolii, chiar şi aceia şchiopi”.

Aceasta este povestea unui adevărat kalò, viaţa unui mare rom: BARÒ KALÒ! Un adevărat „domn”: înalt, zvelt, robust, de culoare închisă, cu urechile proeminente. Era un om sprinten, vesel, saluta pe oricine, foarte ospitalier, amabil, tăcut la bătrâneţe. Nu era vulgar şi nu blestema. Suferea mult când auzea câte un ţigan blestemându-i pe morţi. Nu a fost văzut niciodată beat. În nenorociri repeta: „Dumnezeu a voit aşa, fie Domnul lăudat”.

Nepoata preferată a lui Pelé, Maruja, spune despre dânsul cu mare emoţie: „Tot ceea ce făcea unchiul Pelé, făcea cu dragoste; dăruia dragoste tuturor”.

Romilor! El Pelé este un exemplu pentru toţi nomazii lumii chiar şi pentru ceilalţi. Romii, sintii, manuscii, kalòsi şi kaolìi au acum în faţa lor chipul lui Pelé: onest comerciant ţigan şi adevărat om al lui Dumnezeu, model de viaţă demn de a fi imitat.

După 60 de ani de la moartea lui, Congregaţia pentru Cauza Sfinţilor din Vatican, la 4 iunie 1996, a încheiat ancheta pentru beatificarea ţiganului şi a prezentat papei Ioan Paul al II-lea decretul care în acest moment poate fi semnat. Procesul diecezan din Barbastro a fost deschis la 27 noiembrie 1993 şi închis la 14 mai 1994.

Lui Zeffirino îi este adresată următoarea rugăciune izvorâtă din inima unei tinere nomade:

O, Dumnezeule, tu ştii cât de recunoscători îi suntem lui Zeffirino care şi-a dat viaţa pentru tine. El Pelé este cel dintâi rom care ne-a dat exemplu de adevărat creştin, urmând întotdeauna numai calea ta. Dumnezeule, te rugăm să ne dăruieşti dragostea puternică pe care Pelé o nutrea pentru aproapele său, fără a ţine seama dacă este rom sau nu.

Zeffirino, veghează asupra noastră, tu care eşti un rom asemenea nouă, dar atât de aproape de Dumnezeu: ajută-ne să fim asemenea ţie, adevăraţi creştini. Zeffirino, roagă-te pentru noi şi dă-ne puterea de a continua drumul nostru către Dumnezeu. Zeffirino, îţi mulţumim pentru că tu eşti semnul iubirii nemăsurate pe care Dumnezeu o are pentru noi, romii.