Dialog pe teme de bioetică cu Mons. Elio Sgreccia, preşedintele Academiei Pontificale pentru Viaţă

- Cred că cea mai bună cale de a porni această discuţie despre lumea întinsă şi complexă a bioeticii este întrebarea cu care aţi început conferinţa din cadrul simpozionului de la Bucureşti: vitae “Este încă actuală Humanae vitae”?
- Actualitatea acestei enciclice este evidentă, pentru că tratează o problemă capitală, de viaţă şi de moarte, pentru societatea noastră. Ori se doreşte ca familia să continue să fie locul în care iubirea umană se manifestă în plenitudinea sa (deschisă vieţii şi educării fiilor), ori alege calea culturii morţii. Este o alegere umană, conformă legii naturale, a naturii umane înseşi (Paul al VI-lea, autorul enciclicei, consideră aceste adevăruri nu doar pe baza revelaţiei, ci conform legii umane naturale). Legea naturală indică natura duală, complementară a fiinţei umane: bărbat – femeie, exprimând fecunditatea. Aşadar, această enciclică, ce afirmă unitatea celor două sensuri ale iubirii conjugale, cel unitiv şi cel procreativ, nu restrânge libertatea soţilor, ci subliniază plenitudinea relaţiei, totalitatea de iubire şi viaţă, de iubire deschisă vieţii.

Mesajul creştin nu numai că nu diminuează aspectul uman, ci priveşte omul în plenitudinea sa. Cheile de lectură ale acestei enciclice sunt: iubire deplină, fecundă, fidelă, totală. Dacă omul vrea să recepteze această lumină atunci e în măsură să garanteze societăţii umane izvorul, centrul de umanism care se exprimă prin afecţiune, generozitate, primire a vieţii; dacă refuză, atunci desparte iubirea de viaţă, viaţa de iubire, ceea ce evident conduce spre decadenţă, nu numai a familiei, ci şi spre un autogenocid al omului însuşi. Declinul demografic al societăţii europene implică realităţi ca vitalitate, civism, economie, capacitate de reînnoire. Acest declin este datorat unor practici precum sterilizarea familiilor, transformarea actului procreator într-un obiect de schimb, divizibil.

Speranţa viitorului este rodul opţiunilor noastre: ori devieri (divorţuri, avorturi, fecundare artificială, iubire homosexuală), ori alegerea responsabilă a iubirii fecunde. Un celebru autor actual de studii economice şi sociologice, Gary Becker (Premiul Nobel pentru Economie), în nu mai puţin celebra sa lucrare “Human Capital”, arată importanţa capitalului uman, a familiei, atenţionează că familia, familia unită, nu este un simplu accesoriu ci un element vital al societăţii.

- Cum vedeţi viitorul, imediat şi de mai mare perspectivă, pentru societatea europeană?
- În condiţiile în care biotehnologia a avansat foarte mult în intimitatea omului, a familiei, a procreării umane este greu de făcut profeţii. Dar nu este adevărat că “progresul” acesta nu poate fi oprit. Depinde de ce se înţelege prin progres. Tehnologie evoluând de una singură, ruptă de natura umană nu înseamnă progres. Copii realizaţi în eprubetă şi nu ca rod al unui act de iubire nu înseamnă progres. Este calea ce duce la distrugerea de embrioni, la înlăturarea iubirii conjugale, a paternităţii şi a maternităţii. Că “progresul” poate determina catastrofe este vizibil; de exemplu, prin folosirea atomului fără raţionalitate, fără responsabilitate (avem 34 de chintale de exploziv pe cap de locuitor al Pământului). Bomba chimică, cea biologică, la rândul lor, nu înseamnă progres.

Important este – vedem în aceste situaţii – că se poate face pasul înapoi, atunci când elementul tehnic nu serveşte elementului uman. La fel şi în cazul tehnologiei procreării, a selecţionării fiinţelor umane: aceste practici nu slujesc demnitatea, respectul, egalitatea omului şi deci trebuie abandonate.

- Autoritatea care afirmă cu putere aceste pericole şi îndeamnă – contra curentului – la abandonarea practicilor îndreptate contra naturii umane este, incontestabil, Biserica. Dar ce rol are Biserica în depăşirea mentalităţii unei astfel de civilizaţii, “a morţii”?
- Biserica ajută mai întâi să se facă o diferenţiere a ceea ce e uman de ceea ce este inuman, a binelui de rău, cu competenţe nu numai teologico-morale, ci şi ştiinţifice, cu revelaţie şi raţiune. Biserica aduce vestea cea bună în societate, pornind de la centrul vital care este familia, principiu de socialitate şi subsidiaritate. În al doilea rând, familiile însele sunt ajutate de Biserică să-şi promoveze valorile de maturitate şi de fericită experienţă, să le proclame celorlalţi. Biserica susţine grupurile, mişcările familiale, asociaţiile care au o relevanţă educativă şi politică, răspunzând astfel în mod direct şi imediat dreptului părinţilor de a fi ajutaţi. Biserica se implică în formarea competenţelor pentru a putea ajuta, promovând discipline integrate şi nu doar teologia. În scopul acesta realizează o foarte elaborată activitate de cunoaştere a dificultăţilor, a raporturilor individului şi familiei cu societatea, a problemelor de ordin economic etc. Privind cu “doi ochi” – mintea deschisă şi credinţa – Biserica ajută fiinţa umană să-şi construiască liber şi responsabil viitorul.

- Şi este prezentă în mod frecvent, în dezbaterile publice importante privind soarta umană, cum ar fi de exemplu cele de natură bioetică. Sunteţi un expert consecvent consultat în forurile italiene şi internaţionale de bioetică. Sunteţi episcop. Cum se îmbină vocaţia pastorală cu cea ştiinţifică, în biografia Dumneavoastră? Începeţi, vă rog cu… începutul. Când aţi descoperit că doriţi să fiţi preot?
- În primul rând, doresc să vă spun că în luna iunie împlinesc 80 de ani. M-am născut în 1928, în provincia Ancona. Copilăria mi-am petrecut-o sub ocupaţie germană. Şi pentru că şase fraţi şi un cumnat erau pe front, nu am putut pleca la studii, la seminar, părinţii având nevoie de ajutorul meu. Dorinţa mea de a deveni preot a fost cu atât mai mare. Când m-am reîntors în localitatea natală să celebrez prima liturghie, în 1950, era totul în plină reconstrucţie. După doi ani, am fost desemnat asistent spiritual al Acţiunii Catolice, apoi vicerector al Seminarului Major regional. Mi-am desăvârşit studiile de filozofie la Universitatea Publică din Bologna, unde am predat apoi latina şi greaca. În 1973, am fost chemat la Universitatea Catolică din Roma, facultatea de medicină, pentru a fi asistentul spiritual al studenţilor în medicină de la “Gemelli”. În calitatea aceasta, am trăit momentele dramatice ale internării Sfântului Părinte, în urma atentatului din 13 mai 1981. Am asistat la noaptea de incertitudine ce a urmat intervenţiei chirurgicale, aşteptând veştile din sala de operaţie şi am văzut harul lui Dumnezeu, atunci când chirurgul Crucitti ne-a spus că “acel glonţ a ocolit în mod miraculos centrii nervoşi, organele vitale (era ţintit spre inimă) şi că totul s-a datorat unei succesiuni de gesturi petrecute în clipele acelea în Piaţa San Pietro, când Sfântul Părinte s-a aplecat să îmbrăţişeze un copil şi, în acelaşi timp, o femeie lovea braţul atentatorului. A fost, de fapt, “asistenţa” Sfintei Fecioare Maria… Acea trăire mi-a trezit dorinţa de a mă afla şi mai mult în slujba Sfântului Părinte şi în acelaşi timp, de a studia probleme etice de medicină. Am fost redactor, apoi director al revistei “Medicina e Morale” fondată de Părintele Gemelli.

Într-o zi, Secretariatul de Stat m-a anunţat că am fost numit observator al Sfântului Scaun la Consiliul Europei, în cadrul “Comitetului ad hoc pentru probleme biomedicale”. Fiecare din cele 15 state participante trimitea un biolog, un jurist şi un filozof al eticii. Săptămânal se discutau probleme precum diagnoză prenatală, inginerie genetică. Acest contact direct cu problemele de bioetică mi-a arătat că ele sunt de mare importanţă pentru Biserică şi am dorit să le aprofundez. După încheierea mandatului, am revenit la Universitatea Catolică pentru a studia şi a preda. În 1986 am publicat “Manualul de bioetică”, ce a avut încă patru ediţii. În 1992, Sfântul Părinte m-a numit în Consiliul Pontifical pentru Familie şi m-a consacrat episcop. Apoi, în cadrul Universităţii Catolice, am înfiinţat Institutul de Bioetică, pentru cercetători. În anul 1994, a fost creată Academia Pontificală pentru Viaţă şi am fost numit vicepreşedintele acesteia.

- Acum sunteţi preşedintele acestei academii şi conduceţi, de asemenea, în continuare, revista “Medicina e Morale”. Din complexitatea bioeticii, care sunt temele predilecte ale acestor foruri de care vă ocupaţi?
- Sunt două tipuri de probleme: cu caracter filozofic (conştiinţă morală, drept la viaţă, drepturile umane în general) şi cu caracter etico-ştiinţific (când începe viaţa, identitatea şi statutul embrionului uman, problematica procreării artificiale, clonarea). După cum se arată în “Evangelium vitae” şi în “Donum vitae”, este în joc procrearea umană ca act de iubire: a primi acest act sau a-l respinge, a i se substitui prin mijloace de laborator. Apoi, referitor la celulele stem, remedii pentru a nu fi folosite cele embrionare se găsesc şi rezultatele cercetărilor recente ne-au adus multe satisfacţii, arătându-se că se pot obţine celule stem din ţesuturi adulte.

Obiectivul nostru principal este să demonstrăm că ştiinţa şi etica pot merge împreună. Iar mesajul este un apel la caracterul epistemologic al metodei ştiinţifice, integrând ştiinţa cu experimentul, experimentul cu filozofia, filozofia cu morala, morala cu teologia, teologia cu politica, politica cu sociologia. Deci nu o ştiinţă segmentată, ci o ştiinţă deschisă filozofiei şi moralei. O ştiinţă deschisă revelaţiei, care umanizează.