Sfântul Vincenţiu s-a născut la Valencia, Spania, în jurul anului 1350. Era fiul unui englez, William, care se stabilise în Spania împreună cu soţia sa, Constanza Miguel, de origine spaniolă. La vârsta de şaptesprezece ani, a terminat studiile de filosofie şi teologie cu atât de mare succes, încât a fost încadrat imediat în corpul profesoral. A început să predea filosofia la Lérida, renumita universitate din Catalonia. Nu după mult timp, a cerut să fie primit în ordinul dominican (preoţi, urmaşi ai Sfântului Dominic, care au pus pe primul loc studiile ca bază pentru predicile adresate poporului), iar în jurul anului 1374 a fost sfinţit preot. A fost profesor şi la Barcelona, înainte de a se transfera la Toledo, unde şi-a aprofundat studiile în teologie şi limba ebraică. În 1379, a devenit prior al casei dominicane din Valencia, aceasta fiind singura funcţie importantă pe care a acceptat-o în viaţa sa. Era un om cu o personalitate puternică, cu convingeri clare şi devotat în întregime binelui Ordinului şi al Bisericii. S-a remarcat rapid, atât ca filosof cât şi ca predicator. Avea harul de a-i face pe creştini să se căiască de păcate, iar pe evrei să se convertească, dintre aceştia făcând parte şi rabinul Paul, viitorul episcop de Cartagina.

Consilierul şi confesorul unui antipapă

Anul 1378 este începutul Marii Schisme din Occident (1378-1429); reşedinţa papilor a fost transferată la Avignon, în Franţa. Atunci, au început să se afirme două serii de papi: unii la Avignon şi alţii la Roma, iar uneori au existat trei papi concomitent, fiecare afirmând că este singurul legitim. Unul dintre aceşti papi era şi prietenul său, Piedro de Luna, devenit antipapa Benedict al XIII-lea, care l-a numit pe Sfântul Vincenţiu, în anul 1394, consilierul şi confesorul său. La început, părintele Vincenţiu a fost mulţumit cu aceste roluri, dar când şi-a dat seama că, de fapt, chiar prietenul său, antipapa Benedict al XIII-lea, era împotriva unităţii Bisericii şi că nu a dat ascultare sfatului său de a realiza reconcilierea cu Papa de la Roma, Urban al VI-lea, Sfântul Vincenţiu şi-a canalizat toate forţele spre predicarea învăţăturii creştine şi a avut un succes enorm. În anul 1414, Conciliul din Constanz a pus capăt schismei. Sfântul Vincenţiu a încercat, încă o dată, să-l convingă pe Benedict să abdice dar, din nou, nu a reuşit. Totuşi, a izbutit să-l determine pe regele Ferdinand de Aragon să nu-l mai susţină şi, în cele din urmă, antipapa Benedict al XIII-lea şi-a pierdut credibilitatea şi schisma a fost remediată.

“Îngerul Apocalipsului”

Între anii 1399-1412, Sfântul Vincenţiu a predicat în diferite părţi ale Franţei, Spaniei şi Italiei; unul dintre primii săi biografi susţine că ar fi predicat chiar în Anglia şi în Scoţia. Printre subiectele sale principale de predică erau: păcatul, judecata de apoi şi viaţa veşnică. Predica din amvoanele bisericilor sau de la tribune improvizate în pieţe, când bisericile nu mai puteau cuprinde mulţimile adunate să-l asculte, şi niciodată nu-şi încuraja auditoriul în van şi nu-l linguşea cu promisiuni şi îndemnuri la speranţă deşartă ci, prin cuvinte de dojană, biciuia aprig viciile. Contemporanii săi l-au supranumit “înger al Apocalipsului”, deoarece în predicile sale obişnuia să-i înfricoşeze pe ascultători cu pedepsele şi nenorocirile de pe urmă. Numărul convertiţilor creştea din ce în ce mai mult, iar unii dintre aceştia erau persoane importante care – în urma predicilor Sfântului Vincenţiu – au ales să intre în mănăstirea fratelui acestuia, prior la Grande Chartreuse, din Grenoble.

Sfântul Vincenţiu şi-a petrecut ultimii trei ani din viaţă predicând în Franţa, îndeosebi în Normandia şi în Bretagne. Istovit din cauza deplasărilor cerute de activităţile sale, a murit la Vannes, pe 5 aprilie 1419. Cultul lui s-a răspândit cu repeziciune şi datorită minunilor obţinute prin mijlocirea sa. Faptul că cea mai mare parte a activităţii de predicator o desfăşurase în teritoriul care dădea ascultare Papei de la Avignon nu l-a împiedicat pe Papa Calixt al III-lea să-l canonizeze, în anul 1455, bula oficială fiind, însă, promulgată de Pius al II-lea, în 1458. Aceasta autoriza sărbătoarea Sfântului Vincenţiu pe 6 aprilie dar, de fapt, aceasta s-a ţinut, întotdeauna, pe 5 aprilie.