Ascultaţi, copii! Era o dată un lupuşor care purta, zi şi noapte, o fundă de catifea roşie, din pricina căreia toţi îi spuneau Fundiţă roşie. Fundiţă roşie, precum toţi lupii, locuia în pădure cu mama, tata, fraţii, unchii, mătuşile, cu verii şi verişoarele. Fundiţă roşie avea chiar şi o bunică, bătrână şi cam bolnăvioară, ce locuia într-o altă pădure, dincolo de vizuinile ce alcătuiau oraşul oamenilor. Într-o bună zi, mama lui Fundiţă roşie îl chemă şi-i spuse:

- Ascultă Fundiţă, mâine este ziua de naştere a bunicii. I-am pregătit câteva bunătăţi şi, pentru că eşti deja mare, vei fi tu cel care să i le duci şi să o saluţi pe bunica.

Fundiţă roşie a fost nespus de bucuros să afle că o va vedea curând pe bunica. Dându-i coşuleţul cu bunătăţi şi aranjându-i fundiţa, mama îi spuse:

- Poţi merge. Să ai grijă pe drum şi mai ales când vei străbate oraşul să nu uiţi că oamenilor, şi mai ales câinilor, nu prea le sunt dragi lupii.

- Bine mamă, spuse Fundiţă roşie, să fii fără grijă, am să fiu atent! După care, luându-şi rămas bun, luă coşuleţul în dinţi, pornind voios la drum.

Şi merse, şi merse. Traversa pădurea, iar când ajunse la liziera unde începeau câmpurile cultivate ale oamenilor, privi din înălţimea unei coline oraşul ce se întindea la picioarele lui. Înspre cer se ridica un fum continuu, acru şi înecăcios iar zgomote diverse de motoare, de maşini şi claxoane alcătuiau, împreună, o ţesătură de vibraţii neliniştitoare. Oamenii mergeau grăbiţi, care încotro, şi o mulţime de lumini şi de sunete, care mai de care mai diverse, umpleau văzduhul.

- Ce lume ciudată, îşi spuse Fundiţă roşie. Şi când te gândeşti cât de frumos este în codru, cu susurul zglobiu al apelor şi cântecele păsărelelor.

După ce mai privi o vreme, Fundiţă roşie chibzui că-i mai bine să ajungă în cealaltă pădure, la bunica, apucând-o prin cartierele mărginaşe. Când ajunse în preajma primelor case, la o cotitură a drumului, fără să vrea, dădu nas în nas cu o fetiţă, purtând o mantie şi o scufiţă, amândouă de culoare roşie. Fundiţă roşie se sperie grozav pentru că la şcoala lupilor învăţase că toţi oamenii şi puii lor sunt răi şi îi urăsc pe lupi. Totuşi, privirea puiului acela de om nu i se păru chiar atât de rea. Fetiţei, la început, păru să-i fie frică, dar văzându-l cu fundiţa aceea roşie şi cu un coşuleţ în dinţi se miră şi-i zise:

- Bună, lupuşorule, cum te cheamă?

Lăsând coşuleţul jos, îi răspunse:

- Mă cheamă Fundiţă roşie, dar… nu trebuie să vorbesc cu puii de om, deoarece sunt răi.

- Ce tot spui? îl întrerupse fetiţa. Nu-i adevărat! Nu toţi oamenii sunt răi.

- Poate, dar marea majoritate sunt, şi asta o ştie orice lup din pădure.

Întristată, fetiţa dădu să plece, dar schimbându-şi gândul, Fundiţă roşie o întrebă:

- Ei, zăboveşte un pic, te rog, cum te chemă? Fetiţa îi spuse:

- Mă cheamă Scufiţa roşie.

- Oh, dar te cunosc, strigă Fundiţă roşie, ai ieşit din paginile unei poveşti. Scufiţa roşie surâse:

- Probabil tu eşti cel care ai intrat în filele de poveste, deoarece în lumea obişnuită nici lupii şi nici fetiţele nu-şi vorbesc şi nici măcar nu-şi înţeleg graiul. Cum spuneai că te cheamă?

- Mă cheamă Fundiţă roşie şi mă duc la bunica în pădure, dincolo de oraşul oamenilor.

- Ah, îl întrerupse Scufiţa roşie, am impresia că am auzit povestea asta…

Fundiţă roşie îşi aminti şi el cum, odată, mama le povestise, lui şi fraţilor săi, o poveste despre o fetiţă îmbrăcată în roşu, cu o bunică bolnavă şi un lup, cică rău, care mâncase bunica şi fetiţa. După care strigă:

- Ştiu eu! Voi copiii sunteţi mereu aceiaşi. Vă plac poveştile în care numai noi suntem răi şi pe deasupra scorniţi aiureli şi minciuni despre lupi vicleni care păcălesc copii după care le mănâncă bunicile şi se îmbracă în straiele lor. Dar, ia spune-mi, socoţi că vânătorul acela era mai bun că a omorât şi a spintecat un sărman lup?

Scufiţa roşie îi zise:

- Dar, dragul meu, poveştile sunt doar închipuiri, nu sunt adevărate.

- Mda, îi răspunse Fundiţă roşie, dar unora le place să creadă mai degrabă în închipuiri.

- Ai dreptate, spuse gânditoare Scufiţa roşie, când cineva îşi întipăreşte ceva în minte, este foarte greu să-l faci să-şi schimbe judecata. Atâţia pe lume au o grămadă de prejudecăţi, dar, deşi se înşeală, trăiesc totuşi cu impresia că au dreptate şi că ceea ce cred este singurul adevăr. De pildă gândul că… toţi copiii sunt răi…

- Ai dreptate, asta o cred, zise degrabă Fundiţă roşie.

- Tocmai, cum îţi spuneam, vezi că şi tu ai o prejudecată? continuă zâmbind Scufiţa roşie. Dacă nu reuşim să ne schimbăm opiniile greşite vom trăi mereu în frică unii faţă de alţii, urând şi vorbind de rău despre ceea ce este diferit de noi şi de obiceiurile noastre.

Voi ce părere aveţi, copii? De ce, oare, unii oameni au o părere atât de proastă faţă de ceea ce este divers la alţi oameni? Ce i-aţi fi povestit despre asta bunicii dacă aţi fi fost în locul lui Fundiţă roşie?