Sarah F. Peterson predă de cinci ani cursuri despre Planificarea Naturală a Familiei (PNF), una dintre observaţiile ei fiind că oriunde a mers, oricui a vorbit, se regăsesc unele întrebări comune. Uneori întrebările denotă tensiuni trăite de cei care le pun, altădată sunt simple curiozităţi, justificate mai ales de poziţia aproape unică în lume a Bisericii Catolice de a susţine că atât contracepţia cât şi sterilizarea sunt păcate grave.
“Învăţăturile Bisericii Catolice cu privire la planificarea familială sunt logice, consecvente şi extraordinar de eliberatoare atunci când sunt bine înţelese, şi totuşi ele sunt respinse de către majoritatea copleşitoare a catolicilor”, scrie Peterson într-un articol pe care îl dedică tocmai celor mai comune întrebări. Constatând că sunt probleme care nu sunt atinse nici în predici, nici în cursurile de pregătire la căsătorie, nici în alte contexte, autoarea trage concluzia că întrebările există pentru simplu fapt că credincioşii nu au auzit vreodată un răspuns. În numărul trecut din “Familia creştină” am prezentat prima întrebare şi răspunsul corespunzător. În numerele următoare vom continua cu celelalte două întrebări, pentru acest număr oprindu-ne la:
Întrebare: Există vreo diferenţă între contracepţie şi planificarea familială naturală (PFN)?
Răspuns: Această obiecţie poate avea două semnificaţii diferite. Uneori vine din partea cuiva care nu vede ceva rău în contracepţie şi nu înţelege de ce ar trebui să se ‘complice’ să folosească în schimb PFN. Alteori, însă, obiecţia este că şi PFN este imorală deoarece îşi asumă o putere care aparţine numai lui Dumnezeu.
Să ne imaginăm două cupluri ipotetice, fiecare cu acelaşi număr de copii, cu aceleaşi resurse financiare şi materiale, cu aceleaşi tensiuni psihologice şi griji legate de sănătate, fiecare cu o motivaţie serioasă, neegoistă, de a nu mai concepe un alt copil. Unul dintre cupluri foloseşte PFN pentru a evita o sarcină. Celălalt foloseşte contracepţia. Nici unul dintre cupluri nu concepe. Care este atunci diferenţa? De ce unul dintre ele (cuplul care foloseşte PFN pentru a evita o sarcină) cooperează cu chemarea lui Dumnezeu la o paternitate responsabilă, iar celălalt (cuplul care foloseşte contracepţia) se angajează în ceva foarte imoral?
Ei bine, să spunem că am o motivaţie serioasă şi corectă din punct de vedere moral pentru a slăbi, dar am în congelator o caserolă mare cu îngheţată de cacao… cu alune… şi glazură… şi am mâncat deja o cină bună. Îmi pot dori cu adevărat să mănânc această îngheţată şi ştiu că plăcerea care derivă din actul de a mânca îngheţată este un bine dat de Dumnezeu, şi este ceva perfect normal pentru mine să o doresc, dar consecinţele acestui act nu ar constitui un lucru bun pentru mine în acest moment particular.
Recunoscând faptul că efectele la a mânca o caserolă de îngheţată nu fac parte din planul lui Dumnezeu pentru mine în acest moment, am două opţiuni. Pot mânca îngheţata şi în acelaşi timp să încerc să evit consecinţele actului întrerupând procesul natural care trece de la a mesteca la a înghiţi, apoi la digestia şi absorbţia caloriilor pe care ar trebui să le evit. Şi teoretic pot întrerupe acest proces în mai multe feluri. Pot lua îngheţata în gură, dar să o scuip în chiuvetă înainte de a o înghiţi. O pot înghiţi, dar numai după ce mi-am introdus o barieră fizică în gât pentru ca să nu ajungă în stomacul meu pentru a fi digerată. Aş putea să îmi fac un tratament hormonal sau o operaţie pentru ca să nu pot digera deloc îngheţata.
Sau mă pot abţine de la a mânca îngheţata până într-un moment din viitor în care nu va mai trebui să evit aceste consecinţe. Rezultatul – finalul – este acelaşi în ambele cazuri, dar în mod evident mijloacele nu sunt, şi moralitatea oricărui act depinde atât de scop cât şi de mijloace. Şi o deosebire în mijloace este diferenţa crucială dintre contracepţie şi PFN.
Unele dintre ideile de mai sus pentru evitarea consecinţelor calorice ale consumului de îngheţată sunt oarecum dezagreabile. Este nenatural şi cam ciudat să te gândeşti la a modifica fie actul de a mânca fie trupurile noastre pentru ca procesul normal al digestiei să fie împiedicat. Însă ca un cuplu căsătorit să considere vreodată că trupurile lor sau actul destinat de Dumnezeu să fie semnul fizic al jurămintelor lor de la căsătorie (actul sexual) trebuie să fie modificate pentru a putea fi evitate consecinţele acestui act, este mult mai mult decât nenatural sau ciudat. Este tragic.
Căsătoria creştină este un sacrament şi actul sexual (actul marital) este semnul fizic al acestui sacrament, într-un fel asemănător modului în care pâinea şi vinul, devenite Trupul şi Sângele lui Cristos, sunt semnele fizice ale Euharistiei. Să ne gândim pentru un moment cât de şocant ar fi să vedem pe cineva că primeşte Euharistia şi apoi evită consecinţele acestui act scuipând ostia. Contracepţia nu ar trebui să ne şocheze mai puţin.
În planul lui Dumnezeu există o “legătură indisolubilă… pe care omul nu o poate rupe din iniţiativa sa, între cele două semnificaţii ale actului conjugal: unire şi procreare” (Humanae Vitae, nr. 12). Tot în planul lui Dumnezeu, însă, procreaţia este posibilă doar în timpul unei perioade relativ scurte din fiecare ciclu menstrual. În timpul perioadelor nefertile ale fiecărui ciclu un cuplu cu serioase motive pentru a evita conceperea este liber să trăiască aspectul unitiv al actului marital – respectând în acelaşi timp integritatea trupurilor lor şi a actului în sine – ştiind că, temporar, capacităţile lor procreative sunt inactive.
Ce putem spune însă despre obiecţia că PFN este la fel de imorală ca şi contracepţia deoarece nu îi permite lui Dumnezeu controlul total asupra numărului şi a distanţei dintre copiii unui cuplu? În cele din urmă, Dumnezeu are întotdeauna controlul total asupra fiecărui domeniu al vieţilor noastre, indiferent ce am face, pur şi simplu pentru că El este Dumnezeu şi este aşadar atotputernic. Dacă El doreşte (aşa cum a făcut-o o dată), chiar şi o fecioară poate concepe şi purta în pântece un copil. Însă Dumnezeu ne-a dat fiecăruia dintre noi voinţă liberă şi în consecinţă alegerea de a colabora sau nu la planul Său pentru noi. Cuplurile care folosesc PFN într-un mod corect din punct de vedere moral o fac în încercarea de a colabora cu planul lui Dumnezeu pentru numărul şi distanţa dintre copiii lor – fără a limita autoritatea Lui asupra familiilor lor.
Aşa cum orice părinte vă va spune, a fi un bun părinte creştin înseamnă mult mai mult decât doar a face copii. Biserica recunoaşte faptul că educaţia şi creşterea fiecărui copil sunt responsabilităţi extraordinare şi că există limite – fizice, materiale, psihologice şi sociale – pentru numărul de copii pe care multe cupluri îi pot creşte bine. Biserica, aşadar, nu are nici o învăţătură specifică despre mărimea ideală a familiei. Toate cuplurile căsătorite sunt chemate să fie atât generoase cât şi responsabile în acceptarea copiilor, dar numărul exact şi distanţa dintre aceşti copii este o problemă pe care fiecare cuplu trebuie să o discearnă în particular. Este adevărat, în zilele şi în vremurile noastre, ispita de a neglija generozitatea în favoarea responsabilităţii este de obicei mai puternică, dar nu putem spune că este mai bine să eşuăm în a fi responsabili în folosirea capacităţilor noastre procreative decât să eşuăm în a fi generoşi.
Papa Paul al VI-lea a explicat clar nevoia de a coopera cu chemarea dublă a lui Dumnezeu la generozitate şi la responsabilitate în Humanae Vitae: “În raport cu condiţiile fizice, economice, psihologice şi sociale, paternitatea responsabilă se exercită fie prin hotărârea gândită şi generoasă de a creşte o familie numeroasă, fie prin decizia, luată pentru motive grave şi în respectul legii morale, de a evita temporar sau chiar un timp nedeterminat o nouă naştere. De asemenea, paternitatea responsabilă comportă, mai presus de toate, un raport mai profund cu ordinea morală obiectivă stabilită de Dumnezeu al cărei interpret fidel e conştiinţa dreaptă. Exercitarea responsabilă a paternităţii cere ca soţii să recunoască pe deplin datoriile lor faţă de Dumnezeu, faţă de ei înşişi, faţă de familie şi faţă de societate, respectând ierarhia justă a valorilor. În misiunea pe care o au de a transmite viaţa, ei nu sunt, în consecinţă liberi să procedeze după placul lor ca şi cum ar putea hotărî în mod cu totul automat căile oneste de urmat, dar ei trebuie să-şi conformeze conduita cu intenţia creatoare a lui Dumnezeu, exprimată în însăşi natura căsătoriei şi a actelor sale şi indicată de învăţătura constantă a Bisericii” (nr. 10).
Şi aici, îngheţata ne furnizează o bună analogie. Actul în sine de a mânca îngheţată nu este deloc imoral. Fiinţele umane sunt făcute să le placă dulcele, chiar şi copiii nou-născuţi preferă puternic lichidele cu gust dulce, iar laptele de mamă este deosebit de dulce. Însă există momente în care trebuie să renunţăm la binele de a ne bucura de un desert, pentru un bine mai mare. Dacă sunt foarte obeză, am colesterolul mare şi am fost avertizată în mod repetat că aproape sigur voi face un infarct şi voi fi incapabilă să am grijă de copiii mei dacă nu îmi schimb dieta, a merge înainte şi a mânca câtă îngheţată vreau atunci când vreau, înseamnă a nu practica nu doar virtutea prudenţei, dar nici pe cea a cumpătării, şi este aşadar greşit din punct de vedere moral.
În acelaşi fel, dacă un soţ şi o soţie, prin rugăciune, reflecţie şi discuţii au ajuns la concluzia că? întrucât au un motiv serios pentru a evita o sarcină, nu este dorinţa lui Dumnezeu ca ei să conceapă din nou în prezent, atunci ei sunt chemaţi la a coopera cu Dumnezeu şi a folosi mijloacele licite din punct de vedere moral (PFN) pentru a evita conceperea. Făcând astfel, ei nu uzurpă autoritatea lui Dumnezeu asupra familiei lor, aşa cum nu o fac nici atunci când îşi caută un loc de muncă pentru a câştiga bani pentru satisfacerea nevoilor lor materiale în loc să aştepte ca Dumnezeu să le trimită mană din cer, şi nici atunci când îşi educă copiii în loc să aştepte ca fiecare dintre ei să primească inspiraţie divină.


Exprimaţi-vă mai jos opinia