A asculta de cineva. Când auzim că ni se cere ascultare ne încruntăm: ce să caute ascultarea într-o societate liberă? Şi totuşi ascultarea joacă un rol principal în general, în întreaga viaţă a omului, inclusiv în relaţiile creştine cu semenii, şi mai ales în relaţia pe care fiecare dintre noi o avem cu Dumnezeu.

Dacă mulţi oameni clasează cuvântul “ascultare” (evident, în sensul de a te supune, nu de a auzi) în categoria acelora care exprimă o restricţie vizavi de libertatea individului, este pentru că nu îi înţeleg sensul creştin. Percep ascultarea ca fiind o relaţie autoritară, având la bază frica, între două părţi inegale. Pentru creştini, însă, nu aceasta înseamnă ascultarea. Pr. Richard Hogan şi pr. John LeVoir, sintetizând învăţătura Papei Ioan Paul al II-lea despre căsătorie şi familie, observau că ascultarea este o relaţie între persoane de demnitate egală. Cum aşa? Probabil ne vor ajuta reflecţiile unui Părinte al Bisericii, Sf. Ambrozie.

Contemplând Scripturile, Sf. Ambrozie a citit versetul 15 de la Ioan, capitolul 15: “Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.” A rămas mirat, gândindu-se că prietenii nu poruncesc altor prieteni; dacă o fac, nu mai este o relaţie de prietenie, ci una între o persoană superioară şi una inferioară (cel care comandă şi cel care ascultă, adică execută). Ce a dorit să spună Isus legând prietenia cu El de ascultarea de El? Sf. Ambrozie şi-a dat atunci seama că Isus vorbea despre un nou fel de ascultare, bazată pe prietenie şi nu pe frică, o ascultare ce înseamnă anticiparea şi împlinirea nevoilor celuilalt. Văzută în această lumină, ascultarea este cu adevărat o altă formă de intimitate, în care o persoană este atentă la nevoile celeilalte şi caută să le satisfacă cu iubire, adesea fără să i se ceară, cu siguranţă fără să i se ceară de două ori. Aceasta este esenţa adevăratei ascultări creştine.

Această înţelegere a ascultării reprezintă o provocare pentru fiecare dintre noi. Evident, ascultarea creştină este un lucru bun şi de dorit, dar nu putem cere ascultare din partea cuiva (nici să o obţinem prin cicăleală, văicăreală, ameninţări, bătaie sau manipulare)… altfel nu mai este ascultare creştină. De aici înţelegem faptul că singurul mod prin care părinţii creştini pot să “poruncească” să fie ascultaţi de copiii lor este chiar cel folosit de Isus, care ne-a poruncit prin exemplul său de slujire cu iubire.

Sf. Tereza de Lisieux scria în “Istoria a unui suflet” că nu a dorit niciodată să facă ceva ce i-ar fi jignit părinţii deoarece iubirea şi slujirea arătată ei de aceştia o “constrângeau” să nu se comporte altfel decât cum putea ea mai bine. Ascultarea ei era un răspuns logic şi spontan la slujirea generoasă, din iubire, practicată de părinţii ei. Părinţii Terezei l-au luat ca model pe Mântuitorul. Isus Cristos ne “porunceşte” în virtutea dăruirii Sale totale. Dacă îl ascultăm, ascultarea noastră vine ca răspuns logic şi spontan la dăruirea Sa totală. Copiii învaţă la cateheză un cântec ce spune aşa în refren: “O, cât de mult îl iubesc pe Isus, pentru că El m-a iubit mai întâi”. Aceasta este inima ascultării la care ne invită Cristos, răspunsul nostru de iubire pentru că El ne-a iubit primul.

Părinţii creştini trebuie să “poruncească” copiilor să îi asculte aşa după cum Cristos ne-a poruncit nouă, aşa după cum părinţii Sfintei Tereza au poruncit “Micuţei Flori” – slujindu-şi copiii, împlinindu-le nevoile, răspunzând cerinţelor lor, dăruindu-şi generos timpul lor, trupurile lor, energiile şi iubirea lor. Obiecţia unora este că ne-am “răsfăţa” copiii iubindu-i astfel. Este ca şi cum ai spune că Isus ne-a “răsfăţat” prin patima, moartea şi învierea Sa. De fapt, da, într-un anume sens ne-a răsfăţat! Şi ne porunceşte prin exemplul Său să mergem şi să facem la fel. Pentru părinţii creştini, autoritatea parentală nu vine dintr-o aşezare a noastră de către Dumnezeu deasupra copiilor noştri. Ea vine de la Dumnezeu, care ne-a încredinţat responsabilitatea de a-i sluji pe copiii Săi, pe care El, pentru o vreme, i-a încredinţat grijii noastre.

Psalmistul spune: “Cum voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie?” (Psalmul 115,3). Scriptura ne dă modele de urmat pentru ascultarea în familie. Când părinţii îşi iubesc copiii aşa cum Dumnezeu îi iubeşte, anticipând şi împlinind nevoile lor cu disponibilitate şi bucurie, copiii lor sunt “constrânşi” să ofere ascultare în schimb, ca şi cum ar spune: “Cum vă pot răsplăti, mamă şi tată, pentru toată bunătatea pe care mi-o arătaţi?”

Nu vorbim despre un ideal îndepărtat. Este o realitate pe care eu cu Lisa am avut privilegiul să o vedem adesea, atât în viaţa noastră profesională, cât şi în cea personală. Este un fenomen pe care îl recunoaşte şi cercetarea psihologică asupra relaţiilor părinţi-copii. Vorbind din punct de vedere psihologic, iubirea generoasă şi slujirea parentală, cu anticiparea nevoilor, sunt factori ce construiesc în copil ataşamentul şi relaţia cu părintele. Deoarece preţuieşte această relaţie profundă construită pe iubirea părintelui, acesta – asemenea Sf. Tereza – detestă să facă orice ar putea să îi supere pe părinţi. De asemenea, un astfel de copil îşi corectează singur şi rapid propriul comportament când părinţii sunt deranjaţi de ceva.

Din păcate, lumea de astăzi oferă numeroase obstacole în calea unei relaţii normale părinte-copil, afectând şi ascultarea care ar trebui să decurgă natural din această relaţie. Zi de zi ceea ce Papa Ioan Paul al II-lea numea “cultura morţii” seduce părinţii, subminând relaţia lor cu copiii. În locul anticipării, astăzi părinţii acordă atenţie copiilor doar când încep să plângă. În locul acomodării după programul lor, părinţii îşi “antrenează” copiii după orare de-ale adulţilor, punând cel mai adesea munca şi angajamentele sociale deasupra responsabilităţii de Dumnezeu dată de a ne iubi copiii şi de a creşte familii frumoase. Aşa după cum Papa Ioan Paul al II-lea observa, Cartea Genezei ne învaţă că responsabilitatea de iubi ne-a fost dată înaintea să fie creată necesitatea muncii. Părinţii pot să aibă parte de o adevărată şi creştinească ascultare din partea copiilor lor doar atunci când aceştia sunt fizic, emoţional, psihologic şi spiritual convinşi de iubirea constantă a părinţilor lor.

Cum îşi convinge un părinte creştin copilul de iubirea pe care i-o poartă? Dedicându-i mult timp lui exclusiv, respectând nevoile copilului, învăţându-l să se exprime pe sine şi să îşi exprime emoţiile cu respect, în loc să îl pedepsească pentru ieşiri nepotrivite, şi arătându-i cât de valoros este pentru el prin disponibilitatea de a face sacrificii în ceea ce priveşte cariera pentru binele familiei. Cantitatea de ascultare creştinească adevărată pe care o putem aştepta de la copilul nostru este direct proporţională cu cât de bine ne descurcăm cu slujirea copiilor noştri aşa după cum am descris mai sus. Dacă nu alegem această cale, în locul unei ascultări de bună voie vom avea un permanent război al puterii, a cărui ţintă este controlarea vieţii şi comportamentului copilului.

(Fragmente din “Parenting with Grace. Catholic Parent’s Guide to Raising (almost) Perfect Kids”, Gregory K. şi Lisa Popcak, Our Sunday Visitor, 2000)