Am crezut mult timp că mă rog prost. Nu era pentru că nu vroiam să mă rog. Pur şi simplu nu credeam că mă rog bine. Îmi pierdeam rapid atenţia. Mintea mea trecea cu repeziciune de la un subiect la altul. Încercam să meditez, dar niciodată nu reuşeam aceasta pentru prea mult timp. Dacă meditam la Buna Vestire mă întrebam: Unde era Maria? Cum era îmbrăcată Maria? Dar eu cu ce mă voi îmbrăca mâine la… Şi gata era meditaţia.

Cred că nu sunt singura în această situaţie. (Vă rog spuneţi-mi că nu sunt singura!) Când suntem copii suntem învăţaţi cum să “spunem rugăciunile”. Şi rostim silitori “Tatăl nostru” şi “Bucură-te Marie”, zi de zi, fără să învăţăm să mergem mai în profunzime. Apoi citim cărţi despre sfinţi şi despre tot felul de experienţe de rugăciune, şi ajungem să ne întrebăm: nu cumva ne lipseşte “gena rugăciunii”? nu cumva dintr-o anomalie genetică nu putem să ajungem la înălţimile contemplării?

Cred că greşim.

Viaţa mea de rugăciune a luat o cotitură serioasă atunci când îndrumătorul meu spiritual mi-a spus să mă pun în prezenţa Preasfântului Sacrament, zi de zi, timp de 15 minute. “Nu îmi pasă ce faci acolo – doar să fi acolo!” Ei bine, vă daţi seama că dacă aveţi sarcina să priviţi la cineva 15 minute, zi de zi, aproape sigur că veţi ajunge să staţi de vorbă cu acela. Cu atât mai mult cu cât în cazul meu nu era un oarecare el ci EL. Am ascultat deci de îndrumătorul meu spiritual şi am vorbit zilnic cu Isus. I-am pus întrebări. Am scris într-un jurnal spiritual, făcându-mi ordine între gânduri şi sentimente. Am citit pasaje din Sfânta Scriptură.

Evident că şi aşa mintea mea o lua la goană. Vorbind cu Dumnezeu despre ziua mea, în minte mi se contura planul ei. Cel puţin îmi planificam ziua în prezenţa lui Cristos. Şi nu ştiu cum, dar ştiind că El este prezent fizic în Euharistie, gândurile parcă nu mai îmi săreau de la una la alta atât de sprinten. Evident, la început nu am văzut marea diferenţă în viaţa mea cotidiană. Mă luptam cu aceleaşi probleme. Dar în timp am sesizat unele schimbări subtile. Am început să preţuiesc acel timp cu Cristos. Dacă eram deprimată sau confuză sau agitată, mă simţeam atrasă magnetic în capela cu Preasfântul Sacrament. Probleme pe care nu credeam că le pot rezolva singură, le vedeam ca fiind mai abordabile în prezenţa Sa. Uneori chiar mă simţeam mai bine după ce ieşeam din capelă. Şi chiar şi atunci când nu mă simţeam astfel, în sinea mea ştiam că Dumnezeu Creatorul a toate, care mă iubeşte enorm, are situaţia sub control. Am descoperit că trăiesc prezenţa Sa într-un mod extraordinar de profund atunci când mă încred în El, când mă abandonez în mâinile Lui. Spunând simplu: “Nu am nici o idee cum voi face aceasta, dar, Doamne, mă încred în tine”, simţeam deja în mine o pace care, ei bine, depăşeşte capacitatea de înţelegere a raţiunii.

De ce vă spun oare toate acestea? Pentru a vă “împărtăşi” din prea plinul vieţii mele spirituale? Nu. Vă spun deoarece lecţiile pe care le-am învăţat despre rugăciune, ca adult, sunt lecţii pe care cu toţii – adulţi şi copii – le putem preţui. Ar fi vorba în principal de două.

În primul rând, sunt o mare admiratoare a sistemului “15 minute în prezenţa Sa – orice ar fi”. Nu trebuie să ne gândim la soare sau să îi conştientizăm prezenţa pentru a-i absorbi razele. Cred că similar se întâmplă şi cu Cristos prezent în Euharistie. Punându-ne fizic în prezenţa Sa, el ne schimbă – chiar dacă aceste schimbări sunt mai greu de sesizat. În plus, odată ce suntem acolo, este mai simplu să ne concentrăm asupra Sa, decât când conducem maşina sau suntem acasă. Ştiu că 15 minute nu pare un timp prea lung. Dar aici este frumuseţea. Este suficient de lung pentru a putea avea o conversaţie, dar nu atât de mult încât să îţi fie greu să respecţi acest timp zi de zi. Şi odată ce te-ai obişnuit, vei descoperi că în unele zile cele 15 minute devin 45, dar trec de parcă ar zbura.

În al doilea rând, cred că trebuie să îi învăţăm pe copii să se roage în acest mod. Desigur, nu putem să îi ducem zi de zi într-o capelă cu Preasfântul Sacrament, dar un loc special în casă poate să slujească cu acelaşi scop. O iconiţă cu Isus, înconjurată cu lumânări (aprinse de cei mici, şi puse suficient de sus pentru a nu ajunge la ele mânuţele celor mici), poate fi un cadru minunat pentru a le vorbi celor mici despre Dumnezeu. Copiii pot să îngenuncheze în faţa icoanei şi să “spună rugăciunile”. Dar să nu ne oprim aici. Pregătiţi şi un fotoliu confortabil lângă. Cuibăriţi-vă cu copiii în acel scaun. Şi apoi, la lumina lumânărilor, staţi de vorbă cu Isus, împreună. Spuneţi-i lui Isus că îl iubiţi. Îndemnaţi-i pe copii să îi ceară lui Isus iertare pentru orice “infracţiuni” au comis în acea zi. Rugaţi-vă pentru cei dragi. Cereţi călăuzire şi ajutor. În acest mediu cald, cuprinşi de braţele părinţilor iubitori, copiii vor putea să înveţe volume întregi despre Dumnezeu. Şi despre rugăciune.