Ce uşurare pentru mine că Isus nu s-a născut într-un hotel sau într-o maternitate! Mă gândeam la aceasta zilele trecute, pe când făceam curat în grajdul meu de carne, în inimă adică, pregătind locul pentru naşterea Sa. În timp ce încercam să fac curat, mi-am dat seama că, oricât m-aş strădui, nici nu va arăta elegant ca o cameră de cinci stele, nici nu va fi antiseptic precum secţia de naşteri. Nu, problema nu este că nu aş fi dat cu mătura, curăţindu-mă de păcate, pentru a-l primi cum se cuvine pe Isus. Nu. Problema mea mare sunt animalele, de care nu pot scăpa. Ia cea mai selectă încăpere din cel mai frumos palat din lume, pune nişte animale în ea, şi în câtva timp îi vei spune negreşit grajd. Aşa este şi cu inima mea: oricât de curată aş păstra-o, animalele din ea o fac în final tot grajd. Dacă Isus nu s-ar fi născut într-un grajd, cred că aş fi fost fără speranţă. Aşa însă ştiu că naşterea lui Isus nu mă ocoleşte.

Ce animale am? Diverse. Sunt odată porcii simţurilor mele. De fiecare dată când mă las pe mâna simţurilor, scroafa din inimă mai fată un porc. Când am mâncat fără să îmi controlez pofta sau când am privit fără să îmi controlez gândurile, mi-am înmulţit porcii! Printre oi puteţi vedea porcii de care vorbesc. Da, într-adevăr, oile sunt mai multe, cât prostia mea. Aţi ghicit: la fiecare prostie grajdul meu mai dobândeşte o oaie! Dar mie îmi plac, pentru că sunt albe şi dau impresia de puritate a sufletului meu! Cum, nu vi se par chiar albe? E drept: au multă murdărie pe ele, căzută de la porumbeii ce îmi ies atât de des pe gură… şi intră în grajd: au umplut toate bârnele de la acoperiş şi fac un zgomot infernal. Numai catârii ce îi mai acoperă când scot câte un “i-ha-ha”. Da, recunosc, am şi catâri, şi dacă vreţi să ştiţi cum se înmulţesc vă spun, căci nu e secret: prin încăpăţânare. Şi după cum se vede mă încăpăţânez cam des. Grajdul meu de carne conţine multe alte animale, dar nu are sens să vi le descriu, căci cred că fiecare le avem: le-am domesticit atât de bine!

Mai bine aş preîntâmpina o întrebare: ce fac cu atâtea animale? Oh, câtă bătaie de cap îmi dau! Şi tocmai de aceea vreau să le extermin, să scap de ele prin metoda “ciudă – ciudă – ciudă” (cunoscută mai popular şi ca “sâc – sâc – sâc”)… Asociaţiile pentru protecţia animalelor vor sări ca arse, aşa că precizez că porcii, oile, catârii de care vorbesc eu sunt nişte specii “interioare”, rezultatul naturii umane care cochetează cu păcatul. Aceste specii nu se înmulţesc ca suratele reale: stă doar în puterea mea să le cresc numărul, sau să îl scad. De fiecare dată când în loc să mă las pradă simţurilor, mă controlez, nu doar că nu mai produc porci, dar cei pe care îi am deja mor de ciudă! De fiecare dată când mă folosesc de ceea ce Domnul mi-a pus deasupra gâtului, numărul oilor scade. La fel dacă vorbesc cu folos sau dacă renunţ la a fi încăpăţânat. De fiecare dată când mă opun instinctelor animalice din mine, nedemne de demnitatea pe care o am, de om, văd cu bucurie cum populaţia grajdului se reduce… de ciudă.

E deranjantă comparaţia sufletului cu grajdul, nu? La urma urmelor, poate că naşterea lui Isus, acum două milenii, într-un grajd din Betleem, este doar o întâmplare. La fel de bine s-ar fi putut naşte şi într-un loc mai civilizat. Oare? Eu personal cred că locul naşterii lui Isus comunică următorul mesaj: lumea în care a venit Isus era un grajd. Paradisul protopărinţilor noştri a ajuns grajd prin natura exterioară şi interioară omului afectată de păcat. Omul chemat să fie stăpânul creaţiei a ajuns gârbovit de preocupările de văcar, porcar, cioban… şi mă refer desigur la speciile “interioare”! Evenimentul din Betleem nu a dus doar la împărţirea istoriei în “înainte de Cristos” şi “după Cristos”, ci şi la apariţia unei noi specii umane, mai evoluate: omul drept de coloană. Sfântul Atanasie spunea: “Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu.” Iată noul om, apărut pe “scara evoluţiei” acum două mii de ani, omul capabil să îşi ridice privirea de pe animalele sale pentru a se uita cu încredere în sus!

Desigur, când spun “evoluţie” este doar un fel de a spune. Naşterea din Betleem nu a produs o schimbare miraculoasă a ADN-ului omului. Doar făcând a noastră naşterea lui Cristos, “evoluţia” poate să aibă loc. Câteodată mi se pare că exagerăm atribuind dimensiuni de “basme” (“da, ce lucruri frumoase, păcat că nu sunt realiste”) unor elemente ale credinţei creştine. Tocmai de aceea am început acest text vorbind despre staulul nostru de carne: există! De aceea am vorbit despre animalele din noi: ele există! Când spunem că Isus trebuie să se nască în sufletele noastre nu este doar o frumoasă imagine creştină. Când suntem îndemnaţi să facem curat nu doar prin casă, ci şi în sufletele noastre, nu este o reclamă ascunsă la spovadă sau la examinarea conştiinţei. Cu adevărat sufletul nostru trebuie să fie iesle pentru Cristos; pântece în care îl purtăm ca Maria; chiar şi Golgotă pe care să ne răstignim împreună cu El. Noi, oamenii, suntem împreună trupul lui Cristos, dar aceasta nu pentru că noi îl formăm pe Cristos prin suma noastră, ci pentru că El este cel prezent în fiecare dintre noi. De aceea creştinul caută să îşi trăiască viaţa în Cristos, cu Cristos, pentru Cristos. El speră astfel să spună cu Apostolul Pavel: “Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine!”

De aceea naşterea lui Isus în grajdul nostru de carne este atât de importantă: este începutul vieţii noastre cu Cristos. Desigur, legătura noastră cu El nu trebuie stabilită doar la Paşti şi la Crăciun. Naşterea Lui în noi este un eveniment, din fericire, repetabil. Unică în manifestarea sa din Betleem, naşterea Sa este totuşi infinit repetabilă din dărnicia mare a lui Dumnezeu, pentru care fiecare lună este luna cadourilor, în fiecare zi oferindu-ne darul său cel mai de preţ: pe Fiul Său. Cu Cristos, ADN-ul nostru spiritual se modifică cu adevărat miraculos. Să ne gândim puţin la Superman, Spiderman, X-men şi la alte personaje fantastice şi la capacitatea uimitoare a trupurilor lor de a se reface: o tăietură serioasă pe braţul lor dispare în câteva secunde. Nu este ceva chiar incredibil: şi noi, tăindu-ne din greşeală la un deget, putem vedea cum în câteva zile rana dispare. Este semnul unui trup sănătos, capabil de refacere. Această putere regenerativă este dată şi spiritului omului prin viaţa cu Cristos. Avându-l în sufletele noastre, rănile păcatelor se pot vindeca, greşelile pot fi iertate: este semnul unui spirit sănătos. Iată ce diferenţă calitativă aduce prezenţa lui Isus în ieslea noastră!

Să facem deci tot ce ne stă în putinţă pentru ca Pruncul Isus să se nască în sufletele noastre. Să ne examinăm grajdul de carne şi efectivul de animale. Să îi facem loc lui Isus în inimă. Desigur, putem să ne curăţim mintea de gânduri rele, plămânii de fumul de ţigară… dar în final Isus tot în inima-grajd se va naşte. Ne cunoaşte. Şi-a asumat natura noastră căzută pentru a o ridica, pentru a ne ridica la demnitatea de fraţi ai Lui, de fii, ca El, ai lui Dumnezeu. Ce cadou mai mare putem primi la acest Crăciun decât îndumnezeirea ce ne-o aduce Isus Cristos?