EXISTA MASINI care ne inlocuiesc in anumite activitati si altele care nu servesc la altceva decat sa ne faca sa reflectam. Oricat de imaginare ni s-ar parea, acestea din urma pot deveni adevarate instrumente hermeneutice pentru a explora misterele realitatilor cele mai apropiate – si in aparenta cele mai banale.

Imaginati-va, spre exemplu, o masina de reglat timpul dupa bunul dv. plac, o alta de transformat memoria, si inca una de creat aur. Daca aveti rabdare si talent, veti putea, fara indoiala, sa descoperiti, meditand la ele, lucrurile cele mai insolite a propos de ideea pe care ne-o facem despre libertatea noastra, despre continutul subiectivitatii noastre sau ce face ca un anumit lucru sa aiba valoare pe piata. Cateodata, cu cat acestea sunt mai fanteziste, cu atat sunt mai susceptibile de a ne servi drept oglinda.

Cam asa am putea considera masina de facut copii in afara corpului femeilor. In Franta, a trebuit respectabilitatea unui autor ca Henri Atlan (”Uterul artificial“, Seuil, 2005) pentru ca mass-media s-o ia in serios, chiar daca, de multi ani, ea este obiectul unor dezbateri intense cat si al fictiunilor literare si cinematografice de mare success, de la “Cea mai buna dintre lumi” a lui Aldous Huxley la “Matrix” a fratilor Wachowski. Masina de facut viata nu exista inca, dar ar putea fi construita in cateva decenii, in cincizeci de ani sau intr-o suta de ani, dupa Henri Atlan. Un anumit numar de cercetatori lucreaza deja la aceasta. Ea este deja prezenta printre noi intr-o anumita maniera si, chiar daca nu serveste pentru moment la nasterea de copii, ea ne invata cel putin lucruri foarte interesante asupra locului pe care-l rezervam astazi graviditatii.

Sa ne imaginam ca asezam intr-un loc o masina la fel de frumoasa ca un autoturism de colectie, la fel de performanta ca o nava spatiala, dar ale carei dimensiuni nu vor depasi pe cele ale unei modeste masini de spalat rufe. Imaginati-va aceasta masina instaslata intr-o clinica foarte curata si primitoare, fara alta destinatie decat aceea de a permite embrionilor plasati, cu noua luni inainte, de a se transforma incetul cu incetul in creaturi umane gata sa se nasca.

Imaginati-va cuplurile care ar veni sa-si depuna embrionii, vizitandu-i in timpul gestatiei sau pentru a-i lua acasa odata “terminati”, gandindu-se cu oarecare neincredere si mila la timpurile cand omenirea nenorocita era obligata sa procreeze prin corpul femeilor, biete “martire” care aveau aceasta sarcina nemaipomenita de a “scoate” din corpurile lor speta umana.

Conceputa pentru prima data de catre marele genetician britanic John Burton Haldane – care a numit-o “ectogeneza” – in 1923, aceasta tehnica ne-ar permite sa ne debarasam de contraceptie, de avort, de restrictiile penibile pe care femeile trebuie sa si le impuna in timpul sarcinii. Cu ectogeneza s-ar pune deasemenea capat unei probleme majore de care atatea contemporani ai nostri sufera in tacere: aceea a diferentelor dintre barbati si femei fata de acest act, de fiecare data extravagant, de a naste.

Dar nu trebuie sa ne entuziasmam prea mult. Cercetarile specialistilor sunt inca embrionare si s-ar parea ca femeile care sunt nerabdatoare sa acceada la acest confort vor trebui sa se inarmeze cu rabdare. Dar atunci, de ce sa ne batem capul interesandu-ne de aceasta problema? Un raspuns la intrebare ar putea fi: pentru a reflecta la aceasta posibilitate si la lumile pe care ea le-ar deschide. Caci, pentru ca o tehnica atat de sofisticata sa vada lumina zilei, trebuie sa o vrem si sa o dorim. Tocmai aici e buba: acest uter artificial atat de dezirabil nu este chiar atat de dorit.

Daca vom zabovi putin pentru a trece in revista avantajele acestei masini vom descoperi foarte repede lucruri surprinzatoare. In fara de confortul indubitabil pe care l-ar putea asigura acelor femei pentru care graviditatea este o povara si o constrangere corporala dificila, transformarile sociale pe care le-a putea genera sunt departe de a fi evidente. Nu atat pentru ca ea nu ar transforma, de fapt, aceste relatii, ci pentru ca nu pare indispensabila existenta acestei masini pentru ca transformarile sa aiba loc. In realitate, ea nu este deloc necesara pentru ca societatile noastre sa schimbe radical pozitia pe care au acordat-o graviditatii de mai mult de trei decenii.

Aceasta rezistenta poate parea totusi paradoxala. Masina poate fi considerata ca incheierea unui proces care a dus societatile noastre la legalizarea contraceptiei si a avortului si la dezvoltarea tehnicilor medicale de procreare. Nu e vorba de ultimul pas al eliberarii femeilor fata servitutile legate de procreare? Nu e vorba de ultima realizare a unei societati care a hotarat sa ia in propriile maini miracolul productiei de noi vieti? De ce nu s-ar vrea masina? O analiza, chiar sumara, a acestui refuz ar pune in evidenta paradoxurile modernitatii noastre care, tot cautand egalitatea intre sexe, n-a incetat, in acelasi timp, sa revendice o putere exclusiva si absoluta a femeilor asupra procreerii.

Principala justificare ideologica a noilor inegalitati este graviditatea. Aceasta stare a servit la construirea unui adevarat zid intre doua “popoare”, dotate cu sentimente, comportamente si chiar moduri de a gandi absolut diferite pana la punctul de a justifica masuri extreme precum paritatea. Creierul femeilor fiind un fel de emanatie a puterii uterului lor: tandrete, amabilitate, deschidere, cosmopolitism; si toate acestea gratie acestui act incomensurabil care este puterea de a da viata.

Dar dupa cum bine stim o justificare nu poate fi nici cauza si nici motiv. Daca femeilor li s-a repartizat un asemenea rol in reproductie, aceasta nu s-a intamplat deloc din cauza graviditatii ci decizii politice precise au fasonat modernitatea noastra familiala. Graviditatea ca atare nu genereaza o organizare sociala particulara, si nici inegalitati in favoarea unui sau altuia dintre sexe, cum pretind anumiti antropologi foarte influenti. Graviditatea depinde de destinatiile politice care i se confera, ea ar putea deveni un eveniment fara mare importanta daca s-ar depune eforturi in acest sens.

In dreptul de astazi, graviditatea a capatat un loc strategic pentru ca ea serveste, pe de o parte, a le face pe femei singure protagoniste ale deciziei unei nasteri. Dupa aceea, pentru ca stapanirea femeilor asupra graviditatii lor nu este deloc completa: li se interzice de a face acorduri de gestatie pentru altul sau de face copii dupa o anumita varsta. Graviditatea este un fel de act public in jurul caruia se presupune ca familiile trebuie sa se structureze, ea este conceputa ca ceva de care niciun individ nu este cu adevarat stapanul. Pentru aceasta, trebuie sa i se ridice caracterul de mijloc pur si de a face din ea un eveniment major si tragic.

Totusi, este suficient sa te gandesti la uterul artificial pentru ca aceasta experienta, de a fi insarcinata, sa apara ca un eveniment tehnic si deci deschis, subordonat scopurilor si idealurilor societatii in care are loc si isi afla locul.

Exemplul cel mai elocvent al transformarii pe care o poate suferi graviditatea, gratie nu tehnicii ci dreptului, este decizia Curtii supreme din California din 1993 in celebra afacere Johnson vs.Calvert (vezi “Imperiul burtii”). Unul din aspectele acestei decizii – care a revolutionat practicile procreative – este de a fi decis intr-un conflict intre o mama purtatoare si mama comanditara, ca prima nu abandona drepturile sale familiale in beneficiul ultimei in schimbul unei anumite sume de bani, dar ca acesti bani, care era normal sa i se plateasca, trebuiau sa remunereze un serviciu, mai exact un contract de gestatie.

“Adevarata” mama nu era cea care, in realitate, purta copilul in burta sa, ci aceea care l-a conceput intr-un proiect parental si care consimtise sa se preteze la o asemenea operatie. Astfel, fara ca tehnica gestatiei sa se transforme ca atare, dreptul a putut s-o sugereze intr-o asa maniera ca ea sa se prezinte nu ca un act metafizic care transforma ipso facto o femeie in mama copilului pe care-l poarta, ci ca pe un eveniment susceptibil de a deschide uzante si destinatii variabile. Graviditatea devine astfel un mijloc – si nu un scop in sine.

Acelasi lucru l-am putea gandi despre ansamblul de inegalitati intre barbati si femei in jurul graviditatii. Astfel, daca femeile decid singure asupra venirii pe lume a unui copil prin dreptul care le-a fost dat de a avorta sau de a nu avorta fara sa ceara avizul tatalui, s-ar putea stabili ca faptul de a se lipsi de acest aviz pentru a naste i-ar putea da barbatului posibilitatea de a nu accepta paternitatea sa, in acelasi mod in care exista femei care nasc sub anonimat. Graviditatea nu i-ar impune nimic tatalui, decat numai in masura in care el ar fi de acord cu paternitatea.

Alte transformari mai problematice sunt in curs de a se opera de acum incolo in tari cum ar fi SUA. In timp ce in Franta femeia nu poate fi facuta responsabila pentru daunele produse fatului in timpul graviditatii, caci acesta se considera a fi acelasi corp cu cel al femeii, in SUA, de vreo douazeci de ani, mama este responsabila de aceste daune din momentul in care se depasea limita pana la care avortul era legal. Aceasta a dat loc la decizii care pot parea pur si simplu barbare, precum cezariene obligatorii, daca mama consuma droguri spre exemplu, cat si sanctiuni penale foarte grele atunci cand i-a produs efectiv daune ireparabile. Totusi, oricat de criticabile ar fi, aceste decizii sunt pe cale de inocula ideea conform careia autonomia corporala a femeilor poate avea limite, nu “dreptul la viata” al embrionului – caci avortul nu este deloc pus in cauza – ci dreptul la sanatate a unui copil pe care o femeie hotareste sa-l nasca.

Ectogeneza ca exercitiu intelectual ne permite de asemenea sa ne gandim la regulile care inconjoara graviditatea nu ca niste necesitati ale naturii, ci ca niste conventii care cauta nu sa se acomodeze unei realitati care si-ar impune singura propriile constrangeri, ci sa traduca decizii politice care ar putea sa se transforme complet daca am fi gata sa cream alte reguli.

Uterul articial este astfel mai putin o masina de facut copii cat o critica a acestui ansamblu de reguli. In asa masura incat am putea afirma ca cel mai bun loc pentru a-l fabrica este mai putin un laborator cat mai ales un Parlament, asteptand ca uterul artificial sa fie gata. In plus, inlaturandu-i caracterul de pasaj obligatoriu pentru a deveni mama, graviditatea ar putea deveni o veritabila experienta etica caci ar putea avea loc intr-un cadru de adevarat libertate si nu dintr-o constrangere juridica.

–
* Marcela Iacub este jurist, cercetator CNRS la Centre de recherches historiques. Ultimele lucrari aparute: Betes et victimes et autres chroniques de “Liberation” (Stock, 2005), l’Empire du ventre – Pour une autre histoire de la maternite (Fayard, 2004).

Articol preluat din Le nouvel Observateur supliment iulie/august 2005.