Un copil care vorbeşte cu Dumnezeu

E decembrie, iar străzile oraşului Torino sunt deja presărate cu zăpadă. Acum este noapte şi pe străzi se aprind deja felinarele cu petrol. Ca în orice seară, Don Bosco e la masa sa de lucru, având în faţă un maldăr de scrisori care aşteaptă răspuns şi care-i vor ocupa timpul până după miezul nopţii. Dar iată că cineva bate discret la uşă.
- Intră. Cine-i?
- Eu sunt, zice un copilaş palid la faţă, păşind înainte.
- O, Dominic! Ai nevoie de ceva?
- Repede, Don Bosco, repede, veniţi cu mine. E vorba de o faptă bună pe care trebuie să o faceţi!
- Acum, noaptea? Unde vrei să mă duci?
- Grăbiţi-vă, don Bosco, vă rog, grăbiţi-vă!

Don Bosco a stat un moment şi s-a gândit dar, privindu-l pe Dominic Savio acest copil care n-a împlinit încă 14 ani îi vede înfăţişarea serioasă, care de obicei era senină. Chiar şi cuvintele îi sunt hotărâte, parcă ar fi o poruncă. Don Bosco se ridică, îşi ia pălăria şi îl urmează.

Dominic coboară în grabă scările, iese în curte, apucă hotărât pe o stradă, merge pe a doua, apoi pe a treia. Nu vorbeşte şi nici nu se opreşte. În acel labirint de străzi şi străduţe întunecate merge cu siguranţă, ca şi cum ar fi condus de un radar. De-a lungul străzii, uşile se succed una după alta. Dominic se opreşte în faţa uneia dintre ele. N-a citit numărul, nici n-a privit împrejur spre a se orienta. Hotărât, urcă pe scară, iar don Bosco îl urmează. Primul etaj, al doilea, al treilea. Dominic se opreşte şi sună la uşă. Mai înainte ca cineva să deschidă se întoarce spre don Bosco şi zice:
- Aici trebuie să intraţi. Fără a mai adăuga ceva, coboară şi merge acasă.
Uşa s-a deschis şi s-a arătat o doamnă nepieptănată. Când îl vede pe preot ridică mâinile spre cer zicând:
- Dumnezeu v-a trimis. Repede, repede, căci nu e timp de pierdut. Soţul meu a avut nefericirea să-şi piardă credinţa cu mulţi ani în urmă. Acum trage de moarte şi doreşte foarte mult să se spovedească.

Don Bosco s-a dus la patul bolnavului şi vede un biet om speriat, ajuns la capătul disperării. Îl spovedeşte, îi dă dezlegarea şi-l împacă cu Dumnezeu. După câteva minute moare. După mai multe zile de la această întâmplare, don Bosco era încă foarte impresionat de cele petrecute. Cum a putut Dominic Savio să ştie despre acel bolnav? S-a apropiat de el într-un moment când nimeni nu-i putea auzi:
- Dominic, în acea seară când ai venit la biroul meu ca să mă chemi, cine ţi-a vorbit despre acel bolnav? Cum ai putut să ştii?
A urmat ceva la care don Bosco nu s-a aşteptat. Dominic l-a privit cu un aer serios, după care a început să plângă. Atunci, don Bosco n-a mai îndrăznit să-i pună şi alte întrebări, dar şi-a dat seama că în oratoriul său se afla un copil care vorbea cu Dumnezeu.

Totul a pornit de la o sobă

Don Bosco era preot la Castelnuovo. În partea de jos a oraşului Torino, între cocioabele oamenilor săraci a deschis un oratoriu. La început părea o adunătură a unor derbedei şi uneori gardienii, cu arma la umăr, se învârteau în jur pe neaşteptate. Dar, mai apoi, locuitorii oraşului Torino au început să vorbească cu mult respect despre copiii lui don Bosco, care se duceau în grupuri la vreo biserică din oraş ca să se roage şi să cânte. Apoi s-a zvonit că între acele ziduri sărace, în acea curte plină de veselie, don Bosco a organizat o "fabrică de preoţi". De fapt, preoţii îi trimiteau copiii săraci care nu aveau posibilitatea să meargă la seminar, iar don Bosco a deschis o şcoală pentru ei.

Întâlnirea lui don Bosco cu Dominic Savio a fost determinată de … o sobă mare şi veche.
Lucrurile s-au petrecut astfel. Dominic frecventa şcoala elementară din Mondovio. Învăţătorul era don Cugliero, un preot vrednic, care după obiceiul timpului ştia să-şi educe copiii folosind varga şi palma.
În zilele aspre de iarnă şcoala era încălzită şi afumată de o sobă mare. Dar într-o zi, când don Cugliero a întârziat, iar afară ningea, doi ştrengari, după ce au vorbit şi au râs prosteşte între dânşii, au ieşit afară. După câteva minute au intrat cu doi bulgări de zăpadă şi fără ca cineva să bănuiască ce s-ar putea întâmpla, i-au băgat în sobă. Din sobă a început să iasă un nor gros de fum, după care, prin portiţa sobei a început să curgă un pârâiaş ce s-a răspândit în clasă. Şi iată că vine don Cogliero. Vede că apa curge din sobă, se apropie întunecat la faţă, ridică capacul… Se întoarce furios spre clasă:
- Cine a făcut acest lucru?
Cei doi vinovaţi s-au privit îngroziţi; dacă cineva ar sufla numele lor, cu siguranţă că vor fi eliminaţi din şcoală. Ce-i de făcut? Prin semne s-au hotărât să dea vina pe un altul. Cu o faţă ce în nici un caz nu exprima vinovăţia, unul dintre ei s-a ridicat şi-a arătat cu degetul acuzator înspre Dominic Savio.
- El este!
Apoi şi celălalt confirmă:
- Da, el este!
Învăţătorul rămâne uluit, iar faţa îi devine serioasă şi tristă.
- Dominic, chiar tu! N-aş fi crezut niciodată aşa ceva!
Dominic s-a ridicat pe neaşteptate, roşu la faţă de ruşine şi mânie, şi a privit în jurul lui. Cum, nimeni nu-i ia apărarea? Şi cu toate acestea toţi au văzut. Nimeni nu are curajul să dea mărturie pentru dânsul deoarece cei doi sunt mari şi periculoşi.
Învăţătorul continuă:
- Ai noroc că este prima ta greşeală, căci altfel te-aş fi eliminat din şcoală!
Dominic a lăsat capul în jos, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Ar fi fost de ajuns un singur şi cei vinovaţi ar fi fost demascaţi. Dar învăţătorul a spus: "Dacă n-ar fi fost prima ta greşeală, ai fi fost eliminat". Nu, el nu dorea ca cei doi să fie eliminaţi. E mai bine să sufere el în tăcere.

Totuşi, la sfârşitul lecţiei, unul dintre aceia care i-a văzut pe adevăraţii vinovaţi nu s-a mai putut stăpâni şi, după ce toţi copiii au ieşit din clasă, s-a apropiat de don Cugliero şi i-a spus totul. Nu era vorba de a o face pe-a pârâtorul, dar era o problemă de dreptate. Preotul a rămas uluit pentru a doua oară.
- Dar atunci, de ce? Putea foarte bine să vorbească, să spună totul…

În ziua următoare, necăjit că a pedepsit pe un nevinovat, s-a apropiat de Dominic şi i-a spus:
- Nu contează. M-am gândit că cei doi ar fi fost eliminaţi din şcoală iar eu n-am vrut una c asta. Şi apoi… m-am gândit la Isus. Şi el a fost acuzat pe nedrept.

Don Cugliero a tăcut. Dar s-a gândit că un asemenea copil merită o răsplată, o răsplată mare. Ştia că una dintre dorinţele lui cele mai arzătoare era să-şi poată continua studiile. Atunci, don Cugliero şi-a zis ca pentru sine: "Am să merg la don Bosco".

Când a avut o zi liberă şi-a luat pălăria şi a mers la Torino. Când l-a văzut, don Bosco i-a ieşit în întâmpinare şi l-a îmbrăţişat. Erau vechi colegi de seminar, prieteni pe viaţă.
- Vechiul meu prieten, ce bine îmi pare că te revăd. Cu ce probleme ai venit aici?
- Am venit să te văd cum stai între aceşti derbedei. De asemenea, am venit să-ţi fac un cadou frumos.
- Ce fel de cadou?
- Mi s-a spus că pe lângă aceşti pungaşi, în oratoriul tău primeşti şi copii cu speranţa de a ajunge preoţi. Atunci m-am gândit să-ţi trimit şi eu un băiat. E din Mondonio şi se numeşte Dominic Savio. Nu-i prea sănătos, dar cu privire la celelalte calităţi sunt gata să pun rămăşag că niciodată n-am cunoscut un băiat ca el. Un adevărat sfânt Alois.
- Exagerezi! În orice caz, vom vedea. Voi veni la Castelnuovo cu băieţii mei în luna octombrie pentru sărbătoarea rozariului. Atunci să-l trimiţi la mine pe acest Dominic împreună cu tatăl său. Vom vorbi şi vom vedea ce stofă are el.

Opt minute pentru o pagină

Suntem în octombrie 1854. În curtea din faţa casei fratelui lui don Bosco are loc prima întâlnire. Don Bosco a fost atât de impresionat, încât a povestit-o în cele mai mici amănunte, de parcă ar fi înregistrat-o. Limba era acea din anii 1800, dar scena era vie şi parcă o vezi aievea.

Era prima luni din octombrie, dis de dimineaţă, când văd un copil însoţit de tatăl său că de mine şi vrea să-mi vorbească. Faţa lui veselă, aspectul surâzător dar plin de respect, mi-au atras atenţia.
- Cine eşti şi de unde vii?
- Eu sunt Dominic Savio, cel despre care v-a vorbit don Cugliero şi venim de la Mondonio.
L-am luat la o parte şi l-am întrebat despre studiile făcute, despre felul lui de viaţă şi am intrat repede într-o deplină intimitate cu: el cu mine şi eu cu el.

Am cunoscut în acest tânăr un suflet cu totul după duhul Mântuitorului şi am rămas uluit privind lucrurile pe care harul divin le înfăptuise într-o vârstă atât de fragedă. După o convorbire destul de lungă, mai înainte să-şi cheme tatăl, mi-a spus:
- Cum vi se pare, mă veţi lua la Torino pentru a studia?
- Ei, mi se pare că eşti o stofă bună!
- Şi la ce poate servi această stofă?
- A face o haină bună pentru a o oferi Domnului.
- Aşadar, eu sunt stofa, iar dv veţi fi croitorul. Deci, luaţi-mă cu dv şi veţi face o haină frumoasă pentru Domnul!
- Eu mă tem că slăbiciunea trupului tău nu va rezista anilor grei de studiu!
- Nu vă temeţi! Aşa cum până acum Domnul mi-a dat sănătate şi har, mă va ajuta şi în viitor.
- Dar când vei termina studiul limbii latine, ce ai vrea să faci?
- Dacă Domnul îmi va da atâta har, doresc cu înfocare să ajung preot.
- Bine, acum vreau să încerc să văd dacă ai capacitatea suficientă pentru studii. Ia această cărticică. Pentru astăzi studiază această pagină, iar mâine vei veni pentru a mi-o recita.
Zicând acestea, l-am lăsat liber să meargă să se joace cu ceilalţi tineri, apoi am început să vorbesc cu tatăl lui. N-au trecut nici opt minute, când vesel, Dominic revine şi-mi zice:
- Dacă vreţi, recit acum pagina.
Am luat cartea şi, spre surprinderea mea, mi-am dat seama că nu numai studiase pagina dată din punct de vedere literar, dar că înţelegea foarte bine sensul lucrurilor cuprinse în ea.
- Bravo, i-am spus, tu ai anticipat studiul lecţiei tale, iar eu anticipez răspunsul. Da, te voi lua la Torino şi din ceasul acesta te vei numi printre copiii mei dragi; începe chiar de pe acum să te rogi lui Dumnezeu ca el să ne ajute să facem voinţa sa.
Neştiind cum să-şi exprime mai bine mulţumirea şi recunoştinţa, mi-a luat mâna, a strâns-o, a sărutat-o de mai multe ori şi la urmă mi-a zis:
- Sper să mă port în aşa fel încât, să nu vă plângeţi vreodată de purtarea mea.
Gândindu-se la cuvintele lui don Cugliero, în acea seară, don Bosco a trebuit să tragă concluzia că într-adevăr acel preot nu a exagerat. Dacă sfântul Alois s-ar fi născut între colinele de la Monferrato şi ar fi fost fiul unor ţărani, n-ar fi fost mai deosebit decât acest copil surâzător care dorea să devină o "haină frumoasă pentru a o oferi în dar Domnului".

Fiul unui potcovar, prietenul lui Isus

Dominic s-a născut la Riva di Chieri în 1842. Tatăl său, Carol, era potcovar, o meserie mai puţin bănoasă care îl silea să umble cu familia prin satele împrăştiate pe coline. Mama, Brigita, era croitoreasă. La 7 ani, Dominic a fost admis să facă prima Sfântă Împărtăşanie. În acea vreme altor copii li se îngăduia să primească Euharistia abia la 12 ani împliniţi, dar Dominic s-a arătat aşa de înţelept şi bun, încât don Giovanni, capelanul său, a voit să anticipeze momentul. N-a fost o greşeală. Dominic a dovedit-o chiar în aceeaşi seară a primei sale întâlniri cu Isus din Euharistie căci cu nişte litere mari şi nesigure ale unui copil din clasa a II-a, dar cu o voinţă tare şi hotărâtă el scrie: "Amintiri şi hotărâri de la prima mea Sfântă Împărtăşanie":
1) Mă voi spovedi foarte des şi mă voi împărtăşi ori de câte ori confesorul îmi va permite.
2) Vreau să sfinţesc ziua de sărbătoare.
3) Prietenii mei vor fi Isus şi Maria.
4) Mai curând moartea decât păcatul.

Puteţi cumpăra această carte prin Internet, de la Librăria Presa Bună!