Ioan Maria Vianney s-a născut la 8 mai 1786 într-o familie de ţărani din Dardilly, aproape de Lyon (Franţa). Când a început Revoluţia franceză, Ioan avea trei ani şi pe timpul prigoanei, împreună cu părinţii săi, a participat, deseori, în secret, la sfintele liturghii celebrate de preoţii exilaţi. Pe timpul terorii, Ioan avea grijă de animalele de la ferma tatălui său. Era bine educat şi credincios, avea o fire calmă şi prefera mai degrabă să meargă la biserică decât să se joace. A primit Prima Sfântă Împărtăşanie la vârsta de treisprezece ani, iar cinci ani mai târziu i-a spus tatălui său că vrea să devină preot. Însă, Matei Vianney nu-şi permitea să-l trimită la şcoală şi nici nu se putea lipsi de ajutorul său de la fermă. În acele momente, Ioan Vianney avea impresia că universul întreg se împotriveşte dorinţei sale de a deveni preot: familia săracă, tatăl ostil, Revoluţia franceză care descreştina Franţa; apoi Napoleon îl chemă la oaste de unde dezertează în scurt timp pentru că nu voia să fie în slujba celui care îl luase prizonier pe papa Pius al VII-lea; l-a salvat însă fratele său, Francisc, care s-a înrolat în locul său.

Dificultăţile şcolii nu-i ocolesc nici pe sfinţi
Contextul istoric în care a crescut şi vârsta înaintată i-au afectat studiile, problema cea mai mare fiind limba latină, pricină pentru care începuse să se descurajeze. În vara anului 1806 a făcut un pelerinaj pe jos, cerşind hrană şi găzduire, mergând aproape o sută de kilometri până la sanctuarul Sfântului Ioan Francisc Regis din Louves, pentru a cere ajutor lui Dumnezeu în această problemă. Latina şi studiile nu au devenit mai uşoare în urma acestui pelerinaj, dar Ioan Vianney a reuşit să capete mai multă încredere în sine. Un rol important în pregătirea lui intelectuală şi spirituală l-a avut parohul de Ecully, Charles Balley, care l-a pregătit pentru seminar în casa parohială şi apoi l-a trimis la seminarul din Lyon. La sfârşitul primului trimestru, Vianney este trimis acasă pentru că nu făcea faţă cursurilor ţinute în limba latină, părintele Balley reprimindu-l în casa sa şi continuând să-l pregătească, în particular, pentru sfânta preoţie. A urmat examenul final unde comisia a refuzat să-l accepte, dar l-au sfătuit să se transfere într-o dieceză mai puţin exigentă. “Cazul Vianney” a ajuns să fie analizat de vicarul general al episcopiei din Lyon care i-a întrebat pe superiorii lui Vianney: “Domnul Vianney este bun?”. “Este un model de bunătate” au răspuns aceştia. “Foarte bine, să fie hirotonit, harul lui Dumnezeu va face restul”, a încheiat înaltul prelat.

Graiul exemplului personal, mai convingător decât latina
Pe 12 august 1815 a fost hirotonit preot la Grenoble şi a fost numit vicar în parohia părintelui Balley, la Ecully, unde a început să ducă o viaţă austeră, asemenea parohului său. După câteva luni a primit şi facultatea (dreptul) de a spovedi. Modul său de a uni seriozitatea cu compasiunea a făcut din el un mare confesor popular, iar spovezile vor ocupa marea majoritate a timpului său. În 1817, părintele Balley moare, iar Vianney este numit paroh de Ars-en-Dombes, un sat cu trei sute de locuitori,care locuiau în case acoperite cu paie, iar singurele locuri de întâlnire şi distracţie erau patru cârciumi cu respectivele terase de dans.
Conform opiniei superiorilor săi, aceasta era singura comunitate potrivită pentru unul dintre cei mai puţin instruiţi preoţi ai timpului. Încă de la început, noul paroh face din bisericuţa comunităţii “casa sa”. Zi şi noapte era acolo, îngenuncheat în faţa tabernacolului, rugându-se pentru întoarcerea enoriaşilor săi. Încetul cu încetul, a reuşit să-i readucă la credinţă cu predicile sale bine pregătite, rostite cu naturaleţe dar şi cu multă vigoare, unul dintre enoriaşi spunând despre predicile părintelui Vianney: “Erau lungi şi mereu despre iad… unii spun că iadul nu există, dar el credea cu siguranţă în existenţa lui!”. I-a atras însă, cel mai mult, prin rugăciune şi prin modul său de a trăi. A renovat, de asemenea, biserica şi a construit câteva capele laterale. Opt ani a luptat pentru respectarea duminicii, nu numai prin participarea la Sfânta Liturghie de duminică şi la Vespere, dar şi prin abolirea muncii în zi de duminică. Era împotriva dansurilor, pe care le considera o ocazie de păcat pentru cei care dansau, dar şi pentru cei care asistau şi refuza să le dea dezlegare celor care persistau în acest păcat. Douăzeci şi cinci de ani a dus această bătălie şi se pare că a avut succes. În atenţia lui Vianney au fost şi orfanii şi copiii abandonaţi pentru care a construit un orfelinat, numit Providenţa, o instituţie devenită faimoasă şi care trăia doar din pomană.

Cel mai căutat confesor
Din 1830 şi până în 1845 media vizitatorilor zilnici era de peste trei sute. În staţia feroviară din Lyon s-a deschis un ghişeu special unde se puteau face rezervări pentru Ars şi unde era emis un bilet dus şi întors, valabil pentru opt zile, pentru ca penitenţii să fie siguri că vor beneficia de un colocviu cu părintele Vianney. Parohul de Ars trebuia să stea 11-12 ore în confesional iarna şi 16 ore vara. Bogaţi şi săraci, învăţaţi şi ignoranţi, laici şi clerici, episcopi, preoţi şi călugări veneau să îngenuncheze la confesionalul său.

Vianney, un sfânt mai actual ca niciodată
Popularitatea pe care o dobândise în cei patruzeci de ani petrecuţi la Ars, l-a făcut să-şi dorească să se retragă într-o mănăstire a călugărilor certozini sau trapişti. Lucru care nu s-a întâmplat. Ultima dată când a vrut să părăsească Arsul, în 1853, episcopul nu i-a permis şi de atunci s-a dedicat, mai mult ca niciodată, slujirii lui Dumnezeu în acest ţinut. Între 1858 şi 1859 peste o mie de pelerini vizitau Arsul săptămânal; părintele Vianney avea 73 de ani şi efortul era prea mare pentru el. Pe 18 iunie a anunţat că va muri în curând şi, pe 29 iunie, a cerut să fie chemat parohul din localitatea Jassans ca să-i administreze ultimele sacramente; în acele momente a rostit aceste cuvinte: “Este trist să primeşti Sfânta Împărtăşanie pentru ultima dată…”. Ioan Maria Vianney a murit în ziua de 4 august 1859, în timpul unei furtuni. A fost un om cu inima plină de dragoste; era interesat de problemele oamenilor pe care i-a slujit cu o disponibilitate şi o generozitate rar întâlnite. Mulţi pelerini veneau la Ars să caute un confesor, dar unii veneau să vadă şi un fenomen excepţional: o parohie de credincioşi practicanţi în Franţa de la jumătatea secolului al XIX-lea.
În 1925, Ioan Maria Vianney a fost canonizat de Pius al XI-lea şi, în 1929, acelaşi pontif l-a numit patronul principal al clerului parohial din toată lumea.