A fost odată un măr uriaş. Un băieţel venea zilnic să se joace în jurul lui, să se urce în el, să mănânce mere, să doarmă la umbra lui. Iubea mărul, iar mărul îl iubea pe el. Dar timpul a trecut, copilul a crescut, şi nu mai venea să se joace. Într-una din zile mărul l-a văzut pe băiat plimbându-se pe lângă el, îngândurat. “Hai să te joci cu mine”, i-a spus. “Nu mai sunt un copil! Nu mă mai joc cu copaci!”, i-a răspuns. “Vreau jucării şi îmi trebuie bani pentru aceasta.” Copacul i-a răspuns: “Îmi pare rău, dar nu am bani. Poţi însă să culegi nişte mere şi să le vinzi. Aşa vei avea bani.” Băiatul se bucură de idee: culese câteva mere şi plecă să le vândă. După care nu a mai apărut. Iar copacul era trist.

Într-o zi, tânărul se întoarse, spre bucuria mărului. “Vino şi te joacă”, i-a spus. “Nu am timp să mă joc. Am de întreţinut o familie. Ne trebuie un adăpost, căci e frig. Mă poţi ajuta?” “Îmi pare rău”, i-a răspuns mărul uriaş, “dar nu am nici o casă. Poţi însă să tai din ramurile mele să îţi faci una.” Tânărul a tăiat toate ramurile copacului şi a plecat fericit. Copacul era la rândul lui fericit văzându-l… dar tânărul nu s-a mai întors. Iar mărul era singur şi trist. Într-o vară, bărbatul se întoarse iar copacul nu mai putea de fericire. “Să ne jucăm! Să ne jucăm!” a spus copacul. Bărbatul i-a spus: “Am îmbătrânit. Vreau să mă relaxez. Vreau să mă duc pe mare şi să navighez în larg. Poţi să-mi dai o barcă?” “Foloseşte trunchiul meu să îţi faci o barcă. Vei putea naviga departe şi să fii fericit.” Bărbatul a tăiat trunchiul, şi-a făcut barca şi a plecat… pentru mult timp din nou.

După mulţi ani, într-o toamnă s-a întors. “Îmi pare rău”, i-a spus din prima copacul, “dar nu mai am nimic să îţi dau. Nu mai am trunchi să te urci pe mine.” “Sunt prea bătrân pentru aşa ceva”, i-a răspuns bărbatul încărunţit. “Nici mere nu mai am.” “Şi nici eu dinţi pentru ele”, i-a răspuns din nou bătrânul. “Nu mai am absolut nimic, decât aceste rădăcini ce se uscă.” “Nici nu îmi trebuie altceva, decât un loc unde să mă odihnesc. Sunt obosit după toţi aceşti ani.” “O, bine! Mă bucur să te odihneşti pe mine. Aşează-te!” Bătrânul s-a aşezat, iar copacul era foarte fericit.

Povestea de mai sus se încheie şi cu o explicaţie: copacul îi reprezintă pe părinţi. Când suntem mici, ne place să ne jucăm cu ei. Când creştem, apelăm la ei doar când avem nevoie de ceva sau suntem într-o încurcătură. Orice am face, părinţii vor fi însă mereu acolo, gata să ne dea totul pentru a fi fericiţi. Şi dacă credem că omul din poveste ar fi insensibil, să ne gândim că de fapt cu toţii ne purtăm aşa cu părinţii noştri.

Am citit prima oară această povestioară acum câteva săptămâni. După ce a zăcut suficient în mine, povestea a început să-mi încolţească în minte. Ieri, când a venit de la şcoală, fetiţa noastră cea mare a venit să îmi spună ceva. Recunosc că nu am ascultat-o. Mă uitam când la ea, când peste umărul ei la surioara cea mică. “Cum şi când ai crescut, fetiţo?!”, o întrebam în mintea mea, în timp ce ea turuia entuziasmată jurnalul unei noi zile de şcoală ca boboc. “Ieri erai ca sora ta, neputincioasă, depinzând total de noi, iar astăzi ne ceri ca după abia două săptămâni de şcoală să te lăsăm să te întorci singură, să nu mai venim după tine, că eşti mare!” Încă o dată m-am convins că de fapt copiii nu îi creştem noi… cresc ei singuri. Povestea cu copacul pune de aceea în lumina corectă sarcina noastră: de a fi – întotdeauna când au nevoie – alături de ei.

Copacul din poveste s-a consumat, literalmente, pentru băieţelul pe care a început să îl iubească încă de când exersa primii paşi pe lângă el. Aceasta este şi soarta părinţilor: să se consume pentru copiii lor. Aţi observat că bunicuţele, cu cât îmbătrânesc mai mult, devin efectiv tot mai mici? Îmi place să cred că cel puţin în cazul unora este semnul consumării lor pentru copii şi nepoţi… Câteodată mă întreb dacă şi soţia mea nu este atât de mică şi slabă tocmai pentru că se consumă atât de mult pentru copii. Dacă ar fi să alăptez eu, cred că i-aş explica fetiţei de câteva luni că noaptea nu se mănâncă: se doarme. Soţia mea nu face însă aşa. Când unui copil al nostru îi trebuie ceva, eu îi spun: întinde-te mai bine sau ia un scăunel şi urcă-te. Soţia se ridică şi acţionează. Iar dacă vreun copil este bolnav şi trebuie luate rapid medicamente, eu mă uit mai întâi pe geam să văd dacă nu cumva plouă. Între timp ea e deja îmbrăcată şi la uşă. Copiii noştri se pot considera norocoşi cu o mamă care se consumă pentru ei… iar eu fericit că am de unde învăţa. (Eu nu mă consum? Ba da, în stilul meu. Dar nu dezvolt, să nu devină reflecţia un poem de auto-slăvire.)

* * *

De unde acest spirit al mamelor, mă rog, al părinţilor, de consumare? Nu este nici o inovaţie. Să nu uităm că planul după care suntem fiecare proiectaţi nu porneşte de la o maimuţă, la care i se aduc îmbunătăţiri… ci de la însuşi Dumnezeu. Suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, şi tot ce facem (bun) este pentru că Dumnezeu a făcut înaintea noastră. Dacă iubim, până la a ne consuma, nu este meritul nostru: este doar descoperirea în noi a iubirii lui Dumnezeu, care merge până la consumarea supremă: jertfa Fiului Său. Prea adesea spiritul de consumare se limitează la cadrul familiei: doar din când în când, câte un trup firav, ca al Maicii Tereza de Calcutta, mai apare pe undeva prin istorie, pe undeva pe glob, consumându-se pentru un generic “ceilalţi”, pentru semeni.

Oricât am încerca să ne astupăm urechile, nu vom putea acoperi glasul interior care ne spune că suntem făcuţi pentru a arde pentru ceilalţi. Găsim atâtea solide justificări la interesul exclusiv pentru propria persoană, pentru propria familie, ori pentru propriul cerc ce prieteni. Se vorbeşte despre “satul global”, despre marea familie a popoarelor. Şi Biserica ne spune că în faţa lui Dumnezeu suntem fraţi şi surori, suntem o familie. Rămân vorbe goale dacă nu dezlănţuim vocaţia pe care o avem la a ne consuma. Nimic ce nu ne este interior nu putem duce în lumea cealaltă. Scopul nu este să ajungem la linia de final a cursei vieţii durdulii de novene sau cu copiii toţi preoţi sau în mănăstire sau “realizaţi” ca directori de firme particulare. Ce înţelegere eronată! Ca a celor ce nu pricep că scopul nostru în viaţă nu este să consumăm, ci să NE consumăm! Chiar şi când acumulăm ceva, este pentru a avea de unde să ne consumăm mai apoi.

Cineva spunea odată că bogăţia ori sărăcia unui om nu este dată de ce are, ci de ce este. Corect. Din această perspectivă, cu toţii suntem miliardari. Tu eşti miliardar!

Ce ai să cheltui? Pe TINE!