Un sondaj efectuat într-o anume ţară, acum câţiva ani, pe persoane încă necăsătorite, releva faptul că 94% dintre acestea considerau că “atunci când te căsătoreşti trebuie să o faci cu sufletul tău pereche”, iar 88% erau convinşi că “undeva în lume există un suflet pereche, care te aşteaptă”. Chiar dacă nu ştim care ar fi procentele la noi în ţară, este cert că mitul partenerului ideal este la el acasă şi pe plaiurile noastre, alimentat fiind de industria Hollywood-ului în special, de mass-media în general. Chiar şi în Biserică se găsesc preoţi zeloşi care, atunci când pregătesc tineri la căsătorie, sugerează candidaţilor zeci de filtre prin care să se cearnă, pentru a afla dacă sunt perfecţi unul pentru celălalt. Îmi amintesc de profesoara de biologie din liceu, care ne sfătuia ca înainte de a începe o relaţie serioasă cu cineva, să îi cerem respectivei persoane informaţii despre bolile ereditare din familie. Într-un comic asemănător cad unii dintre cei care pregătesc astăzi cuplurile la căsătorie, punând un accent adesea exagerat pe evaluarea partenerului: pantoful după care prinţul îşi căuta iubita în clasica poveste a Cenuşăresei este astăzi un chestionar complex care vizează compatibilitatea de gusturi, valori, obiceiuri, metehne ş.a. În realitate, potrivirea dintre doi tineri care se gândesc la căsătorie este mai puţin importantă, ba chiar păleşte în faţa unui fapt care este cu adevărat esenţial!

Cum ar putea să nu conteze potrivirea dintre viitorii soţi!? Nu este nevoie de un raţionament prea complicat pentru a înţelege faptul că dacă astăzi doi tineri împărtăşesc aceleaşi gusturi, dacă seamănă ca două picături de apă, dacă par a fi fost croiţi din veşnicie unul pentru altul, nu avem totuşi nici o garanţie că situaţia va fi la fel şi peste doi, zece sau cincizeci de ani, pentru simplul fapt că omul – din fericire – se schimbă, (cel mai adesea) evoluează. Desigur, majoritatea căsătoriilor se leagă în momente “fierbinţi”, în care cei doi trăiesc o convingere solidă că nimeni şi nimic nu le va schimba relaţia, că ei vor rămâne aceiaşi porumbei îndrăgostiţi pentru totdeauna. După ceva vreme însă, apare primul copil, iar soţul descoperă că atenţia soţiei pentru el s-a înjumătăţit, dacă nu a scăzut şi mai mult. Sau poate unul dintre ei îşi schimbă locul de muncă, poate chiar ajunge în altă localitate. După cum se poate ca soţul sau soţia să îşi modifice anumite gusturi, sau să îşi descopere reciproc anumite obiceiuri despre care nu ştiau înainte. Şi mai dramatic: un accident grav îl pune pentru restul vieţii într-un cărucior cu rotile pe unul dintre parteneri. Ce este de făcut atunci? Descoperi că cel de lângă tine nu mai este partenerul cu care te-ai căsătorit: fie că gândeşte altfel, fie că are alte nevoi. “Nu îl/o mai recunosc. Nu mai este cel/cea cu care m-am căsătorit.” Dacă fundamentul căsătoriei stă în potrivirea dintre soţi, atunci divorţul se iveşte la orizont ca singura scăpare. Doar nu o să rămâi “până când moartea vă va despărţi” alături de cel care nu mai este persoana potrivită pentru tine, de cel care a devenit “altcineva”, poate chiar un străin, nu? În plus, în scenă tocmai a apărut al treilea personaj, şi descoperi acesta că este cu adevărat persoana perfectă pentru tine… Şi tot aşa mai departe.

Verificarea potrivirii, pentru a fi sigur că este “jumătatea ta”, a ajuns astăzi ca justificare pentru trăirea împreună înainte de căsătorie. Sunt mulţi care cred sincer că trebuie să aibă relaţii sexuale înainte de căsătorie, pentru a verifica dacă nu sunt probleme anatomice care să pună în pericol căsnicia pe care şi-o doresc. Unii îşi caută partenerii ideali până epuizează grupul de prieteni, de colegi de serviciu, de cunoştinţe, chiar şi de necunoscuţi, în timp ce alţii aşteaptă o viaţă întreagă ca enigmaticul partener ideal să le bată la uşă şi să le spună: “Eu sunt!” În fapt, partenerul ideal nu există. Nici măcar pentru creştini, care ştiu că Dumnezeu le cunoaşte nu numai firele de păr de pe cap, ci şi pe cel cu care se vor uni în căsătorie, aceasta nu înseamnă că există un partener ideal. Pentru simplul fapt că Dumnezeu nu cunoaşte dinainte partenerul pe care îl alege El, ci partenerul pe care noi ni-l vom alege. După cum îmi spunea un preot mai demult: Dumnezeu nu este şoferul vieţii noastre, aşa că alegerile sunt ale noastre, chiar dacă sunt încredinţate Domnului.

La o întâlnire cu familiile la care am participat, o călugăriţă ce a activat ani mulţi în India ne povestea despre sistemul de acolo de căsătorii din unele caste, în care chiar de la naştere copilului i se stabileşte viitorul partener de viaţă. Căsătoriile prestabilite au fost şi mai sunt practicate în unele părţi ale lumii. Şi chiar dacă mentalitatea noastră le respinge, pentru că nu au la bază iubirea şi cunoaşterea dintre soţi, nimeni nu poate să nege faptul că există căsătorii “programate” mai de succes decât căsătorii făcute din cea mai mare iubire. Cum aşa? Pentru că, oricât de importantă este cunoaşterea dintre soţi, potrivirea lor, sentimentele lor, pentru a dăinui, căsătoria are nevoie de ceva mult mai important: de angajamentul de a trăi permanent căsătoria. Persoanele se schimbă, dar dacă acest angajament rămâne temeinic, şi căsnicia dăinuieşte. Nu este esenţial să te căsătoreşti cu persoana potrivită, ci să te comporţi potrivit. Cine nu se poartă cum trebuie în căsătorie, descoperă mai devreme sau mai târziu că s-a căsătorit cu cine nu trebuia.

Ce este însă acest angajament, care este mai important decât potrivirea şi iubirea, fără a le nega totuşi? Este o gândire pozitivă care spune: “relaţia noastră trebuie să meargă înainte, şi atunci merge înainte”? Dacă mi s-ar cere să răspund făcând abstracţie de Dumnezeu, nu aş şti ce să răspund… pentru că de fapt nu există răspuns. O relaţie dintre doi oameni nu are cum să ţină de la sine pentru toată viaţa. Ar fi ca şi cum ai crede în perpetuum mobile. Un răspuns valid nu putem găsi decât în Dumnezeu, care, în căsătoria creştină, “injectează” energia necesară ca relaţia dintre soţi să meargă ca un perpetuum mobile. Căsătoria nu este un moment – când preotul ne-a pus cununile pe cap şi am dănţuit în jurul altarului – ci o realitate continuă. Doar colaborarea constantă a soţilor cu harul pe care Dumnezeu li-l oferă în virtutea sacramentului ce îi uneşte poate să înfăptuiască acest miracol: ca două persoane să poată să rămână împreună până la sfârşitul vieţii, acceptând dinamica proprie şi a celuilalt, învăţând mereu să se iubească şi explorând în continuu noi forme de trăire a relaţiei lor. Căsătoria nu poate să dăinuiască în baza unui jurământ vechi: acesta trebuie mereu făcut viu, făcut prezent, mereu reînnoit. Căsătoria este o alegere pe care trebuie să o facem zilnic: aleg să fiu căsătorit cu tine, aleg să mă potrivesc cu tine.

* * *

Un profesor de teologie îşi începea mereu cursul despre sacramentul căsătoriei spunându-le studenţilor: “Este o axiomă a căsătoriei faptul că ne căsătorim cu persoana cu care nu trebuie.” Desigur, o declaraţie şocantă, care capta atenţia auditoriului. Dar dincolo de tehnica didactică, afirmaţia profesorului atrage atenţia asupra faptului că sufletul pereche, jumătatea lipsă există doar în filme; că în viaţa reală nu ne potrivim perfect, dar acesta la urma urmelor nu este cel mai relevant lucru. Pentru că soţii nu trebuie să fie uniţi de interese trecătoare, de gusturi ce se schimbă, de potriviri de moment, ci de alegerea de a trăi căsătoria zi de zi, de angajamentul de a respecta jurămintele de la căsătorie până când moartea îi va despărţi.