La o lună după moartea predecesorului său, noul Papă, Benedict al XVI-lea, anunţa că aprobă începerea procesului de beatificare a Papei Ioan Paul al II-lea. În mod normal, Vaticanul se mişcă foarte încet când este vorba de deschiderea proceselor de beatificare şi canonizare, cerând cinci ani pentru liniştirea spiritelor. Viteza fără precedent cu care acest proces se deschide confirmă ceea ce majoritatea credincioşilor simt despre Papa Ioan Paul al II-lea: că a fost un extraordinar om al lui Dumnezeu.

Înainte însă de a exulta de bucurie, trebuie lămurit un aspect, o acuzaţie: unii spun că Papa Ioan Paul al II-lea a fost de fapt cel mai mare ucigaş în masă al secolului XX. Dacă a fost, canonizarea sa nu ar fi tocmai cea mai bună idee. Să vedem ce spun avocaţii diavolului. Nicholas Kristof, de la “New York Times”, afirmă că interzicerea de către Vatican a folosirii prezervativelor a costat sute de mii de vieţi, făcând din această decizie “cea mai tragică greşeală a celor două milenii de istorie” [1]. Influentul “New Statesman”, din Londra, a publicat imediat după moartea Papei un editorial în care afirma despre acesta că “a contribuit la răspândirea pe continentul african a bolii (SIDA) mai mult, probabil, decât industria pornografică” [2].

Rosemary Neill, de la publicaţia “Australian”, din Sydney, consideră că Vaticanul “va fi la un moment dat acuzat de crime împotriva umanităţii” [3]. Polly Toynbee, de la ziarul britanic “Guardian”, care cu siguranţă a mâncat ceva stricat în acea zi la micul dejun, îl compară pe Papa cu Lenin: “amândoi au pus ideologia extremistă înaintea vieţii şi fericirii umane, cu costuri umane inimaginabile” [4]. Chiar şi medicii l-au acuzat. Faimoasa publicaţie medicală “The Lancet” l-a acuzat pe “ignorantul şi rigidul” Papă de ridicarea unor “obstacole de netrecut în prevenirea bolii” [5].

Nu ştiu dacă vreunul dintre cei care au scris cele de mai sus au vizitat vreodată spitalele dedicate îngrijirii bolnavilor de SIDA, sau dacă au îmbrăţişat pe vreunul dintre aceştia, aşa cum a făcut-o Papa Ioan Paul al II-lea; nici dacă au depus atâtea eforturi ca Papa Ioan Paul al II-lea pentru strângerea de fonduri pentru tratarea SIDA. Sunt oare afirmaţiile lor demne de luat în seamă? Rezistă ele la o analiză mai atentă?

Statistici terifiante

Fără îndoială, răspândirea SIDA în Africa este terifiantă. Ultimele sondaje despre SIDA în Swaziland, un mic regat de două milioane de locuitori, arată că 42,6% dintre locuitori sunt infectaţi cu HIV – cel mai mare procent din întreaga lume. Procent care creşte. În 2002 era 38,6%. “Swaziland va dispărea de pe hartă”, a declarat un asistent medical disperat [6]. Cifrele din alte ţări africane sunt la fel de triste. Conform Programului Comun al Naţiunilor Unite pentru SIDA (UNAIDS), două treimi dintre oamenii infectaţi cu SIDA trăiesc în Africa sub-sahariană. La sfârşitul anului 2004, 25,4 milioane de persoane erau infectate, 3 milioane infectându-se în acel an. Speranţa de viaţă la naştere a scăzut sub 40% în nouă ţări: Botswana, Republica Central Africană, Lesotho, Malawi, Mozambique, Rwanda, Swaziland, Zambia şi Zimbabwe. În Zimbabwe, speranţa de viaţă la naştere era de 52% în 1990, ajungând la 34% în 2003 [7].

Îngrozitor. De necrezut. Dureros de trist. Dar este absurdă încercarea de a face din Papa ţapul ispăşitor, ca şi cum norii ar dispărea de pe cer şi soarele ar străluci dacă am înfige ace într-o păpuşă voodoo cu chipul Papei Ioan Paul al II-lea. A arunca toată vina tragediei SIDA din Africa pe umerii unui om se numără printre acele idei care, citându-l pe George Orwell, “sunt atât de stupide încât doar intelectualii le-ar putea crede”.

Rolul catolicismului

Două astfel de idei (stupide) se regăsesc în principal între critici. Prima sună cam aşa: catolicii africani sunt atât de devotaţi credinţei, încât dacă este să aibă relaţii sexuale în afara căsătoriei, fie cu prostituate fie luându-şi o a treia soţie, din pioşenie nu folosesc prezervative pentru că Marele Părinte Alb le-a spus să nu o facă. Toynbee invocă “puterea mare a Vaticanului… autoritatea acestuia peste 1,3 miliarde de credincioşi, autoritate mai dominantă în special asupra celor săraci, devoţi neajutoraţi.” Jurnalistul Brendan O’Neill rezumă ideea aceasta într-un articol din publicaţia Spiked: “Singurul caz în care ai putea să crezi în fantastic de simplista idee că ‘porunca Vaticanului = SIDA în Africa’ este acela de a-i considera pe africani nişte roboţi… care fac ceea ce li se spune” [8].

Ajunge să suprapunem hărţile cu răspândirea SIDA şi cu răspândirea catolicismului, pentru a vedea care este legătura dintre Biserica Catolică şi SIDA. Astăzi, în spitalele din Swaziland, doar 5% din populaţie este catolică. În Botswana, unde 37% din populaţia adultă este infectată cu HIV, doar 4% din populaţie este catolică. În Africa de Sud, unde 22% din populaţie este infectată cu HIV, doar 6% sunt catolici. În schimb în Uganda, unde 43% din populaţie este catolică, proporţia de adulţi infectaţi cu HIV este de 4% [9]. De fapt, fără Biserica Catolică situaţia ar fi mult mai tristă. Dezastrul SIDA din Africa a fost puternic contrabalansat de Papa. Acum zece ani, el a lansat un apel către “lumea ştiinţei şi liderii politici, ca din iubire şi din respect pentru fiecare persoană umană, să folosească orice mijloace pentru a pune capăt acestui flagel” [10]. Iar catolicii au răspuns.

Aproximativ 27% din asistenţa medicală pentru victimele SIDA este oferită de organizaţii ale Bisericii, aşa după cum chiar “The Lancet” recunoaşte [11]. Ele întreţin o vastă reţea de clinici care ajung la cei săraci, la cei aflaţi la mari distanţe, la cei mai neglijaţi locuitori ai Africii. În plus, statisticile sugerează că adevărata situaţie este chiar pe dos de cum o relatează mass-media: a fi catolic este, de fapt, cea mai bună profilaxie.

Cât de eficiente sunt de fapt prezervativele?

A doua idee (stupidă) este că prezervativele sunt esenţiale în prevenirea SIDA în Africa. În cuvintele cercetătorilor de la Şcoala londoneză de Igienă şi Medicină Tropicală: “prezervativul este un dispozitiv de salvare a vieţii: este foarte eficient în prevenirea transmiterii HIV dacă este folosit corect şi constant, fiind cea mai bună metodă de prevenire a SIDA pentru cei care sunt activi din punct de vedere sexual şi expuşi riscurilor” [12]. Să observăm deci că eficacitatea prezervativului depinde de două lucruri importante: “dacă este folosit corect şi constant”. Cât de des ne putem aştepta ca aceasta să se întâmple în Africa? Dacă experţii nu au reuşit să pună capăt fenomenului SIDA în San Francisco sau în Sydney, promovând prezervative, ce îi face să creadă că vor reuşi în Africa?

Uimitor, deşi se tot insistă pe faptul că distribuirea prezervativelor este singura metodă de oprire a infecţiilor cu HIV, există foarte puţine studii care să dovedească acest fapt. Un articol din buletinul de anul trecut al Organizaţiei Mondiale pentru Sănătate recunoaşte că nu s-au făcut prea multe cercetări despre impactul programelor de promovare a prezervativului asupra stării actuale a răspândirii SIDA [13]. Mai mult, chiar dacă prezervativele ar fi “eficace” – în esenţă rezistente, adică să nu se spargă sau fisureze -, legea lui Murphy spune că eficienţa lor va eşua adesea. “Family Health International”, o grupare americană ce susţine iniţiativele privind “sănătatea reproducerii” şi este categoric în favoarea promovării prezervativelor, avertizează că “folosirea corectă [a prezervativului] este mult mai complicată decât pare, deoarece există multe moduri de utilizare greşită” [14]. În contextul social haotic din numeroase ţări africane, unde sărăcia este endemică, femeile sunt frecvent abuzate iar poligamia este răspândită, este puţin probabil ca bărbaţii să folosească constant prezervativele. După cum spunea şi preşedintele Museveni al Ugandei: “În ţări ca ale noastre, unde o mamă trebuie adesea să meargă 20 de mile pentru a găsi o aspirină pentru copilul ei bolnav, sau cinci mile până la cea mai apropiată sursă de apă, problema oferirii de resurse constante şi suficiente de prezervative pentru bărbaţi nu ar putea fi niciodată rezolvată” [15].

Un recent studiu asupra utilizării prezervativului în ţările în curs de dezvoltare, apărut în publicaţia “Studies in Family Planning”, sintetizează situaţia cu aceste cuvinte grele: “nu a reieşit până acum nici un exemplu clar al vreunei ţări care să fi reuşit ceva în lupta împotriva epidemiei generalizate în primul rând prin prezervative” [16]. Cel mai clar se vede aceasta în sudul Africii. Procentele mari de transmitere a infecţiilor cu HIV continuă să crească în ciuda folosirii prezervativelor. În Botswana, afirmă prof. Norman Hearst, de la Universitatea Californiană din San Francisco, vânzările de prezervative au crescut de la un milion în 1993 la trei milioane în 2001, în timp ce numărul de sarcini la femeile din mediul urban a crescut de la 27% la 45%. În Camerun, vânzarea prezervativelor a crescut de la 6 milioane la 15 milioane, în timp ce procentul bolnavilor infectaţi cu HIV a crescut de la 3% la 9%.

Exemplul Ugandei

Istoria SIDA în Uganda sprijină învăţătura Bisericii că abstinenţa până la căsătorie şi fidelitatea în căsătorie sunt de fapt cele mai bune mijloace de luptă împotriva bolii. În 1991, procentul infecţiilor cu HIV în Uganda era de 21%. Acum, după mai mulţi ani de aplicare a unui program simplu şi ieftin, intitulat ABC, procentul infecţiilor este de 6%. ABC vine de la “Abstain, Be faithful, or use Condoms if A and B are not practiced” (Abţine-te, Fii fidel, sau foloseşte Prezervative dacă primele metode nu sunt practicate). Preşedintele ugandez Yoweri Museveni susţine ABC cu fervoarea unui predicator: “Nu sunt în favoarea folosirii prezervativelor. Să le lăsăm ca soluţia ultimă de ales”, a declarat el la o recentă conferinţă internaţională despre SIDA, desfăşurată la Kampala, capitala ţării pe care o conduce. “Am copii, şi i-am învăţat ce periculos este sexul fără disciplină. Am început să le vorbesc despre sexualitate la 13 ani, spunându-le să se concentreze pe învăţătură, căci timpul pentru sex va sosi şi el mai apoi” [17].

Toynbee mai scria în articolul amintit din “Guardian” că “abstinenţa şi celibatul nu fac parte din firea umană”. Museveni – nu că nu ar cunoaşte firea umană – crede contrariul. “Am făcut o prioritate din a-i convinge pe oameni să se întoarcă la valorile tradiţionale ale castităţii şi fidelităţii, sau, dacă eşuează [în respectarea acestor valori], să folosească prezervativele”, a declarat el acum câţiva ani conducerii Organizaţiei Farmaceutice Americane. La această soluţie pe care a ales-o pentru Uganda, “alternativa este decimarea” [18].

(Nota traducătorului: Articolul de faţă a apărut la începutul lunii iunie 2005, în publicaţia electronică MercatorNet. De atunci însă, dinspre Uganda au venit ştiri triste. În urma presiunilor politice extraordinare, în special din partea Naţiunilor Unite, care doresc răspândirea programului anti-SIDA de distribuire de prezervative la nivelul întregului continent african, preşedintele Museveni şi-a schimbat poziţia cu 180⁰. Politica ABC a fost abandonată, iar preşedintele Musevini susţine astăzi folosirea prezervativelor; mai mult, a cerut Episcopilor catolici: “dacă vă pasă de viaţa credincioşilor voştri, susţineţi folosirea prezervativelor pentru lupta împotriva SIDA”. Răspunsul a fost desigur un “nu” categoric. Uganda ar fi putut rămâne în istorie ca exemplul care a schimbat Africa, dar în final a învins politica, nu cea care caută binele cetăţii, ci binele financiar al unor cercuri sus-puse.)

În spatele campaniei

Campania de ponegrire a numelui Papei Ioan Paul al II-lea, punându-i în spate victimele SIDA din Africa, este atât de lipsită de fundament şi atât de neinspirată, încât se dovedeşte o confirmare a maximei lui Orwell. Ce ar putea fi în spatele ei?

Există un răspuns politic. De mai mulţi ani există o campanie condusă de catolici nemulţumiţi care caută să îl discrediteze pe Papa şi învăţăturile tradiţionale ale Bisericii. Un grup pro-avort intitulat “Catholics for a Free Choice – CFC” (Catolicii pentru Libera Alegere) a lansat în decembrie 2001 o campanie internaţională pentru a promova imaginea “bunului catolic care foloseşte prezervative”. Reclame au apărut în SUA, Mexic, Filipine, Africa de Sud, Kenya, Chile şi Zimbabwe, marcând “prima fază a eforturilor de schimbare a politicii Vaticanului şi de luptă împotriva agresivei opoziţii a acestuia faţă de distribuirea de prezervative în ţările lumii cu mare risc” [19]. Mass-media a prezentat (bineînţeles) temele majore ale ideologiei CFC.

Mentalitatea deformată rezultată merge până acolo încât Polly Toynbee afirmă că “contracepţia este adevărata salvare a femeii”. Papa a privit spre un alt salvator. El a ştiut că tehnologia nu poate să repare condiţia umană rănită de păcat; că nu poate infuza respect pentru alţii; că nu poate să producă un simţ al responsabilităţii. Singura salvare adevărată nu vine de la pilule sau de la un tub de latex, ci din profunda convertire a inimii. O abordare tehnică a problemei va lăsa Africa într-o stare şi mai gravă, adâncind inegalitatea, sărăcia, lipsa de educaţie şi fragmentarea societăţii. Dacă nu se rezolvă acestea, problema SIDA va deveni mai gravă. Şi totuşi, lumea are nevoie de un ţap ispăşitor, ca soluţie simplă şi la îndemână în faţa calamităţii SIDA. Îl caută însă unde nu trebuie: eu am o idee care va rezolva totul.

În timp ce jurnaliştii britanici scriu de zor despre situaţia dramatică din Africa, guvernul Marii Britanii ajută ca lucrurile să meargă din rău în mai rău. Un recent număr din “The Lancet” subliniază faptul că personalul medical din Africa sub-sahariană emigrează masiv în Marea Britanie, lăsându-şi ţara într-un colaps medical [20]. Se estimează de exemplu că 60% din personalul medical pregătit în Ghana în anii 1980 a părăsit ţara. Iniţiativele de luptă împotriva SIDA, precum cele conduse de Organizaţia Mondială pentru Sănătate, se ciocnesc de reducerea numărului de cadre medicale. Dacă medicii nu vor rămâne în ţara lor, fără să mai alerge după salarii mari în Marea Britanie, tot mai mulţi bolnavi infectaţi cu HIV vor muri.

O persoană ar putea pune capăt acestui scandal: premierul britanic. Poate că dacă Polly Toynbee ar înfige nişte ace într-o păpuşă voodoo cu chipul lui Tony Blair, întreaga problemă ar dispărea. Sună prostesc? Evident. Dar are mai multă logică decât să înfigi ace în figura defunctului Papă.

Note: