Termenul eutanasie provine din greacă (eu – “bine, bun” şi thanatos – “moarte”) având iniţial sensul de “moarte bună”. Astăzi însă acest sens devine tot mai uitat, noua definiţie fiind, după cum putem citi în “Declaraţia despre eutanasie” (Congregaţia pentru Doctrina Credinţei, 1980), “o acţiune sau o omisiune care în sine sau din intenţie provoacă moartea, scopul urmărit fiind eliminarea întregii suferinţe” a persoanei în cauză. Urmând calea bătătorită de avort, eutanasia este o consecinţă “firească” a expansiunii culturii morţii, făcându-şi simţită prezenţa – din păcate şi cu susţinere legală – în tot mai multe părţi ale lumii.

Răstălmăciri ale sensului original al cuvântului eutanasie au apărut încă de pe vremea grecilor, dar “uciderea din milă” a devenit un fenomen cu adevărat îngrijorător abia în ultimele secole. O primă lucrare din epoca modernă ce vorbeşte despre eutanasia “utilitară” sau “economică” a apărut în 1877, sub titlul Lebenswunder. Autorul german, biologul şi filosoful Ernst Heinrich Haeckel, îşi exprima speranţa că omenirea va accepta cândva să îi “elibereze” de suferinţă pe semenii ce suferă de boli absolut incurabile. În 1895, dr. Adolf Jost publica lucrarea Das Recht Auf den Tod (“Dreptul la a muri”), în care explica dreptul societăţii de a-şi ucide membrii. Societatea, în viziunea lui Jost, este asemenea unui mare organism, care trebuie să acţioneze prompt pentru apărarea propriei sănătăţi, eliminând părţile bolnave sau inutile.

În 1935, la Londra, se înfiinţează “Societatea Voluntară pentru Legalizarea Eutanasiei”, la iniţiativa dr. Killick Millard. Câţiva ani mai târziu, aceste idei se răspândesc şi în SUA. Pasul decisiv de la teorie la practică îl vor face însă naziştii, care, cu aroganţa asumării puterii de a decide cine este util să trăiască, şi cine nu, au exterminat în cel de-al doilea război mondial sute de mii de oameni având ca lozinci: Den Recht Auf den Tod, Todhilfe (“Ajutor la moarte”) şi Gnadentod (“Moarte demnă”). Papa Pius al XII-lea, în răspuns la crimele naziste, dar şi la evoluţia tehnicilor medicale, care începeau să ridice probleme morale când era vorba de menţinerea în viaţă a pacienţilor aflaţi în stare vegetativă, a fost primul Pontif care a tratat detaliat această problemă, din perspectiva Bisericii.

Întorcându-ne însă la nazişti, să amintim un fapt interesant: în 1941, Artur Seyss-Inquart, comisarul Reich pentru Olanda, ordonase medicilor din această ţară să ia parte la proiectele de exterminare. Refuzul a fost unanim. Chiar şi sub ameninţarea ridicării dreptului de practicare a meseriei, medicii olandezi au refuzat să se facă părtaşi atrocităţilor din lagărele naziste. Rezultatul a fost că o sută de medici olandezi şi-au sfârşit viaţa în aceste lagăre. Situaţia s-a răsturnat însă radical într-o jumătate de secol. Dacă astăzi medicii germani resping cu fermitate eutanasia, colegii lor olandezi au îmbrăţişat-o strâns.

Acţionând împotriva jurământului hipocratic, asumat odată cu cariera, medicii olandezi au început să practice eutanasia în contextul unor legi neclare. La sfârşitul anului 1991, guvernul olandez a publicat rezultatele analizării situaţiei eutanasiei în ţară. Aceste rezultate au fost terifiante: în 91% din cazurile de eutanasie, condiţiile legii nu fuseseră îndeplinite; cele 6.000 de ucideri legale şi ilegale reprezentau atunci 4,7% din decesele la nivelul întregii ţări; 4 din 5 medici generalişti au declarat că, la un moment dat în cariera lor, au eutanasiat activ pe cineva. Cu logica pe care doar cultura morţii o poate insufla, legislaţia ţării, în loc să pedepsească excesele, a extins condiţiile eutanasierii, deschizând calea pentru alte mii de crime.

Atitudinea medicilor olandezi este incredibilă: în 1990, rapoartele arătau că anesteziştii refuzau să participe la operaţii asupra copiilor cu sindromul Dawn, astfel că cel puţin 300 de nou-născuţi erau lăsaţi anual să moară, prin înfometare; la celălalt capăt al vieţii, acelaşi raport din 1990 indica faptul că medicii cardiologi refuzau să trateze persoanele peste 75 de ani. Vârstnicii sunt de fapt cei mai ameninţaţi cu eutanasia. Într-o ţară în care un procent majoritar se pronunţă pro-eutanasie, cei mai mulţi bătrâni se tem de spitale, pentru că ar putea fi eutanasiaţi, chiar şi fără acordul lor. Iar legislaţia, oricum ignorată de medici, devine tot mai permisivă: în vara anului trecut, un spital al unei Universităţi a primit acceptul de a induce moartea copiilor până la 12 ani.

Herbert Cohen este unul dintre medicii olandezi care face vizite acasă nu pentru a vindeca, ci pentru a ucide. La fiecare astfel de “operaţie”, el apare în uşă cu un buchet de flori în mână. După ce schimbă câteva cuvinte cu familia, trece la pacient căruia îi injectează mai întâi un somnifer, apoi substanţa care îl ucide. Cohen este foarte punctual: “Dacă sunt chemat pe ora 8, sunt acolo la 7:55. La ora 8 pacientul adoarme, iar la 8 şi 10 este mort.” Pasul următor este un telefon la poliţie, care este informată că a avut loc o eutanasiere. Poliţia trimite un medic ce constată decesul, şi… viaţa merge înainte?

Astfel de medici nu se mai găsesc de mult timp doar în Olanda. Flagelul s-a extins. SUA, Belgia, Australia sunt doar câteva din multele ţări unde eutanasia se practică, în diferite cadre legale. Întorcându-i spatele lui Dumnezeu, omul îndrăzneşte să vorbească despre “demnitatea” morţii, asigurată prin eutanasie; crezând poate că şi-a dat singur viaţă, el consideră că are dreptul de a şi-o lua, sau de a o lua unui semen de-al său; pierzând din vedere valoarea mântuitoare a suferinţei, crima îi pare mai logică decât suportarea durerii.

Viaţa are însă o forţă extraordinară. Jacqueline Cole a intrat în comă în urma unui accident. Soţul a cerut deconectarea ei de la aparate. Judecătorul a refuzat, iar două zile mai târziu, după 47 de zile de comă profundă, femeia şi-a revenit. Harold Cybulski era un bunic fericit, de 79 de ani, când un accident l-a adus în spital. În curând medicii i-au declarat moartea creierului şi au cerut familiei să se reunească, să îşi ia adio de la el, pentru ca apoi să fie deconectat. În clipa în care nepoţelul de câţiva ani a intrat în camera de spital, strigând “Bunicule!”, Harold şi-a revenit. După câteva luni şi-a reluat viaţa pe care ar fi putut-o pierde la apăsarea unui buton. Sunt doar două exemple din multele care ar putea fi date, care arată că omul este practic incapabil să spună, în locul lui Dumnezeu, când trebuie să se pună capăt vieţii altuia. Viaţa este un dar de la Dumnezeu, un dar pe care nu îl putem refuza nici în nume propriu, nici în numele altuia.