Recenta moarte a actorului Christopher Reeve, şi mai ales ultima sa perioadă de viaţă, marcată de lupta dramatică împotriva paraliziei, a prilejuit readucerea şi în atenţia noastră a unei probleme “la modă” în occident, mai ales în Statele Unite: aceea a experimentelor pe celule rădăcină prelevate de la embrioni umani. Cultura morţii şi-a găsit prin aceste experimente o altă cale de a distruge viaţa. Ironia este că această distrugere se face tocmai sub pretextul salvării ori îmbunătăţirii vieţii unora. Vă invităm să cunoaştem câteva aspecte ale problemei.

Vom începe cu explicarea termenului de celule rădăcină – cunoscute în limba română şi sub alte nume, precum celule stem sau celule suşe. Acestea sunt celule nespecializate care, când se divid, pot produce fie celule asemenea lor, fie un număr de alte celule, cu funcţii specializate. De exemplu, un anume tip de celule rădăcină pot produce globule roşii şi globule albe, depinde de nevoile organismului. Se numesc celule rădăcină pentru că sunt asemenea unor rădăcini din care o plantă creşte în diferite direcţii, sub diverse forme. Capacitatea celulelor rădăcină de a da naştere la celule specializate a aprins imaginaţia oamenilor de ştiinţă, care întrevăd numeroase utilizări pentru ele. Problema este însă de unde se iau aceste celule rădăcină.

Cercetătorii au descoperit că astfel de celule pot fi prelevate din organisme adulte din diferite locuri: din cordonul ombilical, din măduva spinării, din sânge, din muşchi, din grăsime… Acestea sunt toate surse valide, licite, morale, de recoltare a celulelor rădăcină. Şi totuşi, alţi cercetători, din păcate tot mai mulţi, au un alt loc preferat pentru prelevarea celulelor rădăcină: embrionii umani. Evident, procesul de prelevare conduce în final la moartea embrionilor. “Ei şi?”, spun unii. “Oricum acei embrioni, deţinuţi de cercetători, vor muri cândva.” Desigur, dar şi noi vom muri cândva – justifică oare aceasta uciderea noastră?

Absurditatea merge însă mai departe. După 20 de ani, cercetările făcute pe celule rădăcină embrionare nu au adus nici un rezultat concret, şi ele totuşi continuă, sute de mii de vieţi fiind “executate” în laboratoare moderne ce amintesc tot mai mult de vechile lagăre naziste de exterminare. Mii de vieţi au fost în schimb salvate prin folosirea de celule rădăcină luate de la adulţi. Afecţiunile ce se pot bucura de astfel de tratamente sunt numeroase, dintre care amintim leucemia şi boala Parkinson. Această cercetare, ce nu implică moartea nimănui şi a dat deja roade, intră într-un con de umbră, câştigând tot mai mult teren cercetările care aduc moarte embrionilor şi care, pe deasupra, nici nu vindecă. Lipsa de logică a acestei opţiuni este dovada clară că se face jocul diavolului.

Episcopii catolici americani au lansat în aceste săptămâni o campanie publicitară prin care doresc să amintească faptul că cercetările pe celule rădăcină se pot face şi într-o manieră nedistructivă, şi cu adevărat rodnică. Într-una dintre reclame dau chip şi nume embrionului, scriind “Acum 270 de zile, Joshua era doar un embrion.” Cu toţii am fost cândva doar un embrion. Să sperăm că cercetătorii, şi întreaga omenire, vor înţelege aceasta cât mai rapid. Succes, Joshua!