Citind zi de zi ce se întâmplă prin lume, nu poţi să nu remarci puterea răului de a se răspândi asemenea unei boli infecţioase. Ceea ce la un moment dat se întâmpla doar într-un loc al lumii, în câteva luni se copiază în diferite alte locuri, la mii de kilometri distanţă, “purtătorul” virusului fiind cel mai adesea mass-media. Globalizarea inclusiv a răului face ca nici munţii, nici mările, nici o distanţă geografică să nu ne mai apere de aceste infecţii. Poate şi pentru că, sau mai ales pentru că am copii, nu de puţine ori, oprindu-mă din lectura ştirilor, mă întreb: încotro mergem? Spre “Grădina Maicii Domnului”, cum ne place să ne numim ţara? Sau spre “Iadul avortului”? Poziţia de fruntaşi în lume la avort este desigur ceva greu de împăcat cu imaginea de ţară creştină, de care încercăm cu insistenţă să ne auto-convingem.

Spre acceptarea homosexualităţii ca ceva normal

Una dintre “bolile” ce se extinde în lume în ultimul timp este cea a pretinselor “căsătorii” între homosexuali. Timp de mai multe luni am putut urmări tensiunile din SUA, unde sute de cupluri homosexuale au primit certificate de căsătorie. Săptămânile trecute am putut citi despre iniţiativele similare ale unor primării din Franţa şi Spania. Cum vom reacţiona când problema se va pune chiar la noi în ţară? Probabil că legea va fi adoptată uşor, dat fiind că procesul de acceptare a homosexualităţii ca ceva normal a început cu mulţi ani în urmă. Cum? Prin mass-media.

Cred că ne amintim cu toţii de filmul “Cazul Philadephia”, care, pentru majoritatea dintre noi, ne aducea pentru prima oară în faţă problema homosexualităţii în întreaga ei complexitate, făcându-ne să ne raliem cu victima, homosexualul interpretat de Tom Hanks. Mai apoi ne amintim poate de serialul “Melrose Place”, unde unul dintre personaje ni se descoperă la un moment dat a fi homosexual: din nou acesta are de suferit din cauza orientării sale sexuale, iar noi, publicul, suntem conduşi înspre a-i plânge de milă, a-l compătimi, a-l îndrăgi ca pe orice om ce suferă pe nedrept, în final a-l accepta cu homosexualitatea lui cu tot. Mai recent am văzut un alt film pe Hallmark, canal pe care personal îl apreciez pentru numeroasele filme cu mesaj. Doar că există mesaje şi mesaje. În acest caz era vorba de o femeie care, după despărţirea de soţul ei, descoperă că este atrasă sexual de o femeie. Filmul explora problema descoperirii acestor sentimente, a acceptării lor (desigur, partea cea mai problematică, creştineşte vorbind) şi evident a reacţiei lumii. O reacţie aparte o are fostul soţ, care trece de la furia de a fi “înlocuit” de o femeie, la acceptarea noii orientări sexuale a fostei sale soţii.

Iar acum, o campanie dusă la radio şi la televizor ne vorbeşte despre discriminarea femeilor, a bătrânilor, a celor de altă etnie… dar şi a homosexualilor. Că e vorba de film, reclamă, talk-show sau alt produs media, toate caută să ne educe la acceptarea homosexualităţii ca ceva normal, ştergând intenţionat distincţia pe care trebuie să o facem între persoana cu o astfel de orientare sexuală şi actul homosexual. Dacă prima trebuie privită cu compasiune, iubită, acceptată (nu în mod fatalist, ci constructiv, orientând-o spre adevărata şi corecta sexualitate), al doilea este condamnabil oricând. Lupta noastră, ca şi în alte cazuri, este îndreptată asupra păcatului, nu asupra păcătosului. Dacă pierdem această distincţie dintre persoana homosexuală şi actul homosexual, dintre păcătos şi păcat, atunci cu siguranţă, mai devreme sau mai târziu, un primar din nu ştiu ce oraş românesc va da tonul eliberând certificat de căsătorie unui cuplu el-el sau ea-ea. Ce va urma oare? Recunoaştere cu titlu de “căsătorie” a cuplurilor om-animal?

Gimnastica genitală – sport pentru toate vârstele

“Sexul se vinde cel mai bine.” Se repetă la infinit această afirmaţie, care ajunge să impregneze aproape totul în societatea contemporană. Mijloacele de comunicare sunt din nou un mediu excelent de propagare a acestei mentalităţi. Ajunge să ne uităm la reclame: şampoanele, săpunurile, deodorantele sunt tot atâtea ocazii de explozie de sexualitate. Dar şi produse mai “cuminţi” sunt prezentate fierbinte: ciocolate, ziare, ş.a. Exemple putem găsi cu siguranţă cu nemiluita: de la ziarele ce includ câte o pagină cu “fetiţa săptămânii”, până la emisiunile de televiziune ce vorbesc prin apropouri ori direct despre sexualitate. Îmi amintesc că cu ceva timp în urmă, în aşteptarea buletinului meteo, m-am uitat la rubrica sport a unui jurnal de ştiri de la o oră de maximă audienţă. Ei bine, în acea rubrică de sport au fost prezentate cinci ştiri, doar una ţinând strict de sport, celelalte fiind despre o gimnastă care a pozat într-o anume revistă, despre un sportiv ce făcea un top al femeilor pe care le-ar dori, ş.a.m.d. Am rămas mirat: aşa arată rubrica de sport? În cele câteva minute în faţa ochilor mi se perindaseră numeroase chipuri de femei, îmbrăcate mai sumar sau nu, şi nici gând secvenţe din meciuri de fotbal, tenis, handbal sau altceva.

Mi-am amintit atunci de expresia întâlnită într-o carte: gimnastică genitală. Într-adevăr, sexul a ajuns o afacere, a ajuns şi un sport, şi s-a îndepărtat de ceea ce trebuie să fie el de fapt: exprimarea iubirii dintre doi soţi. Astăzi mass-media au devenit un factor “educativ” (o spun ironic) ce nu poate fi ignorat. Şi ce învăţăm de la acest “profesor”? Că sexul este un sport pentru toate vârstele, că reuşita lui este ceva ce ţine de performanţă şi nu de iubirea dintre cei doi, că îţi aduce plăcerea pe care o meriţi… Nu! Să fie clar! Televiziunea, sau mass-media în general, nu sunt locul de unde să învăţăm despre sexualitate, nici măcar despre mecanicitatea ei, ce să mai vorbim despre semnificaţia ei.

Parodierea instituţiei căsătoriei

Acum şapte ani am stat cu cea care îmi este (şi) acum soţie în faţa ofiţerului stării civile, pentru încheierea cununiei civile. Şi astăzi avem viu în memorie acest moment, mai ales datorită unui incident de atunci. Îmbrăcaţi elegant, desigur emoţionaţi, cu toate rudeniile în spate, stăteam amândoi în faţa individului încins cu tricolorul, ascultându-i cuvintele rostite pe un ton cât se poate de oficios. Ni s-a luat consimţământul şi totul a decurs bine până când ofiţerul a ajuns la partea cu “Statul ocroteşte căsătoria şi familia…”, enumerând câte lucruri “face” statul pentru familie. În acel moment amândoi am început să zâmbim, iar în final am râs. Ofiţerul a întrerupt ceremonia şi, vizibil iritat, ne-a spus cu vocea coborâtă, doar pentru noi: “Aţi putea ca în astfel de momente solemne să fiţi mai serioşi.” Fără a-şi mai termina discursul, ne-a chemat în biroul lui unde am primit actul dorit. Desigur, nu ştia că noi chiar luam în serios căsătoria, pe când statul şi societatea nu…

Este o realitate tristă faptul că instituţia căsătoriei este prea puţin respectată, înţeleasă, sprijinită. Şi ajungem din nou la mass-media, care din nou, cel mai adesea, joacă un rol negativ, de parodiere a căsătoriei. Iarăşi putem identifica un slogan, repetat cu insistenţă: “căsătoria este o simplă hârtie”. În virtutea acestui fapt, ea poate fi ruptă, făcută fărâmiţe, şi reluată oricând cu uşurinţa cu care cumperi o coală nouă de hârtie. Şi la urma urmei de ce ar mai fi nevoie de hârtie? Serialele ne arată că nu este nevoie. În binecunoscutul “Tânăr şi neliniştit” (nu, nu am făcut statisticile) aproape fiecare s-a “combinat” cu fiecare. Exemplele pot curge cu alte seriale, soap-uri, telenovele. La fel şi cu filmele “artistice”. Eroii de film ne impresionează cu îndârjirea cu care luptă pentru anumite idealuri, cu puterea lor de sacrificiu, în final primindu-şi “recompensa” din partea partenerei salvate, fără ca nimeni să îşi pună întrebarea: nu ar trebui să fie căsătoriţi pentru aceasta?

Desigur, lumea are dreptate: căsătoria este la urma urmelor doar o hârtie. O hârtie ce marchează un legământ. Un legământ care este binecuvântat de Dumnezeu. Rămâne la latitudinea noastră dacă alegem să considerăm căsătoria o simplă hârtie ori o hârtie semn al unei alianţe între el, ea şi Dumnezeu. Marinarii ştiu că o frânghie făcută din două coarde se rupe mai uşor decât una împletită din trei. Ce alegem? Căsătoria pe care ne-o “predică” societatea, mass-media, sau căsătoria creştină, predicată de Biserică? Dacă o alegem pe aceasta din urmă, putem fi sigur că şi dacă una dintre coarde slăbeşte, sau chiar dacă două coarde slăbesc, frânghia rămâne căci există o coardă trainică, ce (sus)ţine căsătoria: Dumnezeu.

Anti-culturi

Astăzi familia este prea ocupată ca să mai aibă timp să îşi educe şi formeze copiii. Şi atunci deleagă sarcinile altora, mass-media fiind bona cea mai frecvent aleasă, cea mai la îndemână, şi din păcate şi cea mai nocivă. Este purtătoare şi propagatoare cel mai adesea de non-valori, am văzut-o mai sus, deşi sunt sigur că o ştiaţi şi dinaintea lecturării acestor rânduri. Am putea identifica trei culturi (în fapt anti-culturi) promovate de mass-media. Prima este cultura morţii şi a violenţei. Câte filme am văzut oare cu mame luptând cu propria sănătate pentru a-şi aduce pe lume copiii? Sau despre efectele avute de avort asupra mamelor? Poate nici unul. Ceea ce se promovează nu este viaţa, ci avortul, mijloacele contraceptive (a se citi împotriva apariţiei vieţii), eutanasia (dintr-un profund sentiment “uman” de milă)… Iar alături de moarte este violenţa, despre care citim în ziare, auzim la radio sau o vedem în jurnalele tv de ştiri ori în filme. Marii consumatori de mass-media ajung să creadă că lumea este compusă aproape exclusiv din tragedii, războaie, crime, accidente. Şi chiar dacă nu este aşa, vor trăi ca şi cum aceasta ar fi realitatea: moartea şi violenţa.

O altă “cultură” pe care ne-o însuşim din mass-media este cultura individualistă şi hedonistă. “N-o împarţi cu nimeni”, este sloganul unei campanii la o ciocolată, slogan reprezentativ, cred, pentru această anti-cultură. Sunt învăţat că ceea ce contează sunt eu: viaţa mea, dorinţele mele, interesele mele, plăcerile mele. Recent am văzut pe un autobuz o reclamă la un post de radio. Spunea ceva de genul: “Toată viaţa am ascultat ce vor alţii. Acum ascult ce vreau eu.” “Eu” este cuvântul la ordinea zilei. Să mai vedem un exemplu, acum un articol de revistă. În primul număr din acest an al unei reviste dedicate femeilor, li se propunea acestora deviza “O să fac şi sex, nu numai dragoste”. “De ce să îţi propui anul acesta să slăbeşti X kg ori să devii femeie calmă şi înţelegătoare?” se scria în articol. “Orientează-te spre ceva accesibil, o aventură sau o relaţie bazată doar pe sex. Mult visatul prinţ întârzie să se arate, în timp ce în jurul tău, la tot pasul, atâţia bărbaţi aşteaptă să îţi îndrepţi privirea către ei.” Zilele trecute am aflat de la nişte germani tristul record al ţării lor: cel mai mare număr de persoane singure, nici căsătorite, nici în concubinaj. Nu mă mir, în contextul acestei exacerbări a particulei “eu”. Nu m-ar mira să redevină şlagăr o melodie rap ce mi-o amintesc de prin anii ‘90: “Me, myself and I”.

În fine, a treia anti-cultură este cea a consumismului. Dictonul ei ar putea fi “este mai puţin important cine eşti, este mai important ce ai, ce deţii”. Iar efectul este cât se poate de vizibil: fiecare oraş din România a ajuns să aibă o zonă a “săracilor”, cu vile luxuriante ale unora ce vor să arate cine sunt prin ceea ce au. Mass-media au grijă să ne alimenteze dorinţa de a avea, născându-ne adesea nevoi care nu existau până atunci. Câte emisiuni nu ne prezintă ce au vedetele (case, maşini, şi altele), sau cât cheltuiesc pe o pereche de pantofi, crescând invidia unora şi dorinţa lor de a avea la fel, sau frustrarea că nu pot aceasta. Reclamele ne manipulează, făcându-ne să ne dorim acea maşină, acele cosmetice, acea băutură. Totul costă, deci trebuie să facem rost de bani – este logica ce ne conduce zi de zi. Ajungem să alergăm după bani, punând munca înaintea familiei. “Doar nu pentru ea muncesc?! Nu pentru ca fiii mei să aibă ceva pus deoparte când vor merge la casa lor?!” Probabil vor avea ceva în contul bancar, dar în contul formării, în contul sentimentelor, în contul emoţional va bate vântul sărăciei.

Este evidentă necesitatea de a lupta împotriva acestor anti-culturi, de a merge împotriva valului. Societatea noastră este bolnavă. Bolnavă de această cultură a morţii. Bolnavă pentru că la baza ei nu mai stă familia, ci individul. Bolnavă pentru că fiecare se orientează asupra lui exclusiv în loc spre semeni, pentru că se orientează spre a primi şi a avea, în loc spre a da şi a renunţa pentru alţii. Îmi amintesc că pe la vârsta la care calendarul religios de perete a început să prezinte interes pentru mine, m-a fascinat o anume zi, de fapt un anume sfânt, şi mai precis titulatura lui: Sf. Simeon, numit “cel nebun pentru Cristos”. Cred că lumea de astăzi are nevoie de “nebuni pentru Cristos”. Mai mult: de familii nebune pentru Cristos! Familii care să trăiască adevărul că viaţa învinge moartea, că iubirea este deasupra violenţei, care să iubească pe ceilalţi ca pe ei înşişi, care să facă vie expresia “dăruind vei dobândi”, care să înceapă să trăiască de aici împărăţia lui Dumnezeu. Curată nebunie pentru această lume, nu? Şi totuşi, este poate singura şansă pentru supravieţuirea ei.

Încheiere

În rândurile de mai sus am vorbit aproape tot timpul negativ despre mass-media, îndulcind pe ici pe colo cu câte un “în general” sau “cel mai adesea”. Aceasta nu denotă o antipatie a mea faţă de mijloacele de comunicare, ci doar raportul ce există între produsele mediatice rele şi cele bune. Normal atunci că, aşa după cum nu dăm un cuţit copilului de doi ani, sau maşina unuia ce nu ştie să o conducă, nici mass-media nu se poate “consuma” oricum. Este nevoie de o formare, de un simţ critic, de capacitate de discernere; dar din păcate cel mai adesea stăm cu gura deschisă în faţa televizorului şi înghiţim, şi înghiţim, şi înghiţim. După cum atât Papa Paul al VI-lea cât şi Papa Ioan Paul al II-lea spuneau în mesajele pentru Ziua Mondială a Comunicaţiilor Sociale, mass-media au devenit oaspeţi frecvenţi ai familiilor noastre, în unele case chiar membri ai familiilor. Astăzi majoritatea blocurilor sunt dotate cu interfoane, dintr-o spaimă a noastră de persoane nedorite. Nu se iau însă nici un fel de măsuri pentru oaspeţii veniţi pe calea undelor ori pe hârtia de ziar. Mai mult, le dăm şi un loc de onoare în casă: uitaţi-vă doar la mobila Dvs din camera de zi, cum este ea dictată de poziţia televizorului, un idol ce cere ca zi de zi să îţi petreci tot mai mult timp cu el, sorbindu-l din priviri ca evreii în pustiu pe viţelul de aur.

Nu trebuie să uităm că vorbim de un mediu, de un instrument, şi nu de un prieten de încredere. Capacitatea mass-media de a ne ajuta în procesul de informare şi de formare depinde de capacitatea noastră de a selecta mesajul bun. Iar acesta din păcate devine tot mai greu de găsit, prin această tendinţă de globalizare ce include şi răul. Importul “de dincolo” a ajuns un stil de viaţă, copiind parcă în primul rând ceea ce este rău. Ce alegem să importăm este însă o opţiune personală, dincolo de presiunea socială. Încotro ne îndreptăm? Încotro alegem! Vă amintiţi că atunci când priviţi printr-o lupă, cu cât o îndepărtaţi de un obiect, cu atât îl vedeţi mai mare. Până în punctul în care imaginea se inversează, cu capul în jos. Cam aşa facem şi noi. Ne-am îndepărtat de adevărurile creştine, cică pentru a avea o imagine mai de ansamblu. Ne-am ridicat deasupra acestei perspective creştine şi am început să testăm: dar dacă s-ar căsători un bărbat cu un bărbat? chiar trebuie să mă căsătoresc pentru ca să mă culc cu cineva? de ce trebuie să îmi pese de alţii? ş.a.m.d.

Dacă suntem sinceri, vom recunoaşte că ne-am îndepărtat prea mult şi vedem rezultatul: o lume în care valorile au ajuns răsturnate. Este timpul pentru societate să se întoarcă spre adevăratele valori. Este timpul şi pentru noi, să nu mai disociem Evanghelia de viaţa noastră. Când ieşim de la un film unde eroul principal tocmai a salvat lumea, ştim că în realitate nu a fost aşa. Să nu îl confundăm pe Cristos cu un erou de film. El într-adevăr ne-a salvat şi ne este far luminător pentru a şti încotro să ne îndreptăm.