Teii îşi pregătesc sărbătoarea anuală. Salcâmii au dat deja tonul, amestecându-şi parfumul cu mireasma fânului cosit şi cu a socului. Concertului de triluri din mai i-au luat locul alte ciripeli şi zborurile harnice la cuib, pentru hrănirea puilor. Semne de vară, semne de vacanţă… Le-aţi observat?

“Prinsă cu treburile, am ratat anul trecut înflorirea teilor, deşi îi cercetam în fiecare an cu soţul meu, plimbându-ne, fie şi numai pentru un sfert de oră, pe strada boltită de tei unde am avut prima întâlnire…”, mărturisea întristată o doamnă căruntă. “E adevărat că la ţară, unde mă aflam atunci, există un tei chiar lângă casă; a înflorit şi el, bineînţeles, dar n-a fost acelaşi lucru… A fost primul an când n-am mai făcut acest ‘pelerinaj’ anual.”… Ceea ce îmi aminteşte atâtea alte împrejurări când “nu ne putem permite” nici un răgaz, când apreciem că “ar fi un lux” să ne oprim din activităţi pentru a face un lucru din afara sferei utilului şi a eficienţei, ca…. plimbarea sub teii înfloriţi, un sfert de oră dintr-un an.

 

Un evantai de propuneri: pe care s-o aleg?

Nu mă pot sustrage alegerilor cotidiene între lucrurile bune, fie importante, fie mărunte, pe care mi le aşterne în faţă ziua de astăzi, clipa de acum. În ce raport voi plasa oare o conversaţie cu cei apropiaţi, orele de muncă la serviciu sau la câmp, gătitul, cititul, rugăciunea, privitul la televizor, mersul la coafor, somnul, pictatul, dansul…? Dar o întâlnire cu prietenii, o întâlnire de afaceri sau o adunare politică, participarea la Sfânta Liturghie, cercetarea unui bolnav, jocul cu copiii, o ieşire în natură sau scrierea unei scrisori, studiul, o reparaţie, curăţenia, plata facturilor, cititul ziarului, tricotatul unei veste pentru la iarnă, cercetarea la bibliotecă, un chat pe internet, o alergare în parc sau săpatul grădinii…? De multe ori (să spun: de cele mai multe ori?) ni se pare că întâietatea unui lucru nici nu o decidem noi sau că este o datorie fără drept de apel, mai ales când este vorba de câştigarea pâinii, de îndatoririle familiale sau gospodăreşti ori de activităţile care ne implică in domeniul social, civic sau bisericesc. E important, e necesar, e util…, deci e bine. Nu prea ne punem problema corectitudinii alegerii între aceste lucruri bune, a măsurii şi a echilibrului dintre palierele vieţii, înainte ca angrenajul să scârţâie.

 

Alarmă!

Avem fiecare experienţa unor zile când timpul nu ne mai ajunge, când ne simţim încolţiţi, când orice mică solicitare în plus ne înnebuneşte. Devenim închişi în noi, nemulţumiţi, încordaţi, exasperaţi, tocmai în ceea ce facem cu pasiune şi convingere sau chiar în munca de rutină. Este un prim semnal de alarmă.

Urmează o anumită trufie a muncii noastre peste puteri, a sacrificării noastre prea puţin apreciate de ceilalţi şi mânia împotriva lor, pe care îi socotim prea insensibili şi leneşi să ne ia din povară sau incompetenţi să facă şi ei faţă la fel de bine ca noi. Este semnalul cel mai îngrijorător: dacă ocupaţiile noastre ne rup de cei din jur sau ne subminează relaţiile cu ei, sigur greşim undeva.

De câte ori nu am ajuns la capătul puterilor în ajunul sărbătorilor, atât de obosiţi încât nu ne mai puteam bucura nici de sărbătoare, nici de familie?! Dorinţa de înnoire sufletească, de purificare, dorinţa de căldură şi pace împreună se stingeau sub povara oboselii şi iritării. Îi uitam tocmai pe aceia pentru care trudeam: pe Dumnezeu, Cel sărbătorit, şi pe apropiaţii noştri…

… Oarecum asemenea celor plecaţi departe de soţie sau soţ şi copii pentru a câştiga mai bine şi care trăiesc la întoarcere mari dureri sufleteşti legate chiar de aceştia. Alegând să plece, pentru viitorul familiei, desigur, au ales şi despărţirea, absenţa din evoluţia copiilor, renunţarea la contribuţia de neînlocuit la educarea lor. Nu vor putea regăsi niciodată ceea ce s-a pierdut între timp, nici compensa cu bunuri sau bani răul strecurat pe nesimţite în viaţa de familie în absenţa lor… Dar pentru aceasta nici nu e nevoie să pleci pe un şantier sau în ţări străine, e destul să te laşi absorbit în aşa măsură de carieră şi de câştigarea banilor încât munca să te consume cu totul, iar în familie să fii doar musafir, colocatar, vizitator scump la vedere. Încerci poate să transferi sarcinile asupra altora, de cele mai multe ori asupra soţiei / soţului sau asupra bunicilor, şcolii, televizorului sau pur şi simplu cui se nimereşte în faţa blocului şi, dacă ai cu ce, mai plăteşti şi alţi “înlocuitori”: bonă, baby-sitter, bucătăreasă, femeie de serviciu, însoţitor la şcoală, meditator, psiholog… Soţia, respectiv soţul, şi copiii ajung să aibă drept familie această armată de “înlocuitori”, acest grup de străini cu tot felul de calificări şi competenţe înafara celei de soţ / soţie sau părinte. Într-o vreme, ne trezim şi noi străini unii în viaţa altora… Ce irosire în îngrijorarea şi frământarea noastră, în ambiţia noastră, în perfecţionismul nostru…!

 

“Pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie”

…îi spune Isus Martei, care Îl primise în casa ei şi care “era împărţită cu multă slujire”. Sora ei, Maria, se aşezase la picioarele Domnului şi asculta cuvintele Lui; aşa că Marta a venit la El şi I-a zis: “Doamne, nu-Ţi pasă că sora mea m-a lăsat singură să servesc? Zi-i să-mi ajute.”

Martei, “împărţită” între multe treburi pentru o primire vrednică de musafir, dar sigur şi între acestea şi dorinţa de a-I fi în prejmă, Isus îi arată că un singur lucru trebuie, şi care este partea cea bună din viaţă, care contează: să fii cu cel/Cel pe care vrei să-l/L serveşti, cu cel/Cel pe care îl/Îl iubeşti (Lc.10,38-42); toate celelalte să fie subordonate acestui scop.

Învăţăm de la El că nici un lucru, oricât de important, oricât de valoros, oricât de nobil, oricât de jertfelnic, oricât de gospodăresc şi, continuând, oricât de ştiinţific, oricât de artistic, oricât de misionar, oricât de meritoriu în plan social, civic, politic, ecleziastic…, nu merită sacrificarea relaţiilor. Nu ne spune apoi şi Sfântul Pavel despre întâietatea dragostei (1 Cor. 13,1-13)? Şi munca trebuie pătrunsă şi transformată de dragoste, şi atunci nu vom greşi măsura şi ne vom împărtăşi şi noi din partea cea bună, care va dăinui.

Doar că, fiind împovăraţi de griji, până peste cap scufundaţi în muncă sau preocupări, ne-am obişnuit să fim în priză, în tensiune şi nici nu mai ştim de ce avem nevoie cu adevărat, care este, concret, acel singur lucru necesar, faţă de care îşi pot găsi şi celelalte locul potrivit.

 

“Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi!”

“Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară” (Mt. 11,28-29).

Tocmai nouă, celor aflaţi în cursa nebunească a activităţilor de tot felul, ni se adresează Isus. În blândeţea şi smerenia Lui, nu ne ceartă, cum n-a certat-o nici pe Marta. Ne cheamă doar să ne înveţe şi pe noi secretul inimii uşoare şi al unei sarcini care nu striveşte. “Veniţi la Mine”, ne cheamă El, pentru că, aşa cum suntem, nu suntem lângă El. Suntem singuri, cu un gol mereu neumplut în inimă, după ce ne-am luat, fără smerenie, poveri care nu ne sunt potrivite, care sunt înpotriva binelui nostru şi am ostenit căutând ceea ce ne-ar putea împlini. Isus ne promite că ne va da odihnă. Nu leneveală, nu zăcut inert, nu delăsare pe spinarea altora sau abuzare de grija Sfintei Providenţe… “Luaţi jugul Meu asupra voastră” sunt cuvinte care ne arată că Isus aşteaptă de la noi o iniţiativă personală, liberă, o atitudine activă în îmbrăţişarea căii Sale, nicidecum intrarea în jugul robiei: jugul Său cel bun este ascultarea Poruncilor, care ne feresc de tot ce nu este dragoste, care se rezumă toate la iubirea între noi, aşa cum ne-a iubit El (In 14, 15.21.24; 15, 10.14.17).

Să trăim după voia lui Dumnezeu înseamnă să ne aşezăm viaţa pe făgaşul nostru adevărat, să ne angajăm pe drumul cel mai potrivit pentru noi, drumul care vine de la Dumnezeu şi ne conduce la El, în Care ne găsim pe noi înşine în deplinătatea noastră, pe care numai unindu-ne cu El îl putem afla, după cuvintele Sfântului Augustin: să trăim în sfârşit autentic, fără distorsiuni – ce eliberare, ce simplitate, ce pace!

Este nevoie însă mai întâi de un discernământ, de o muncă de desluşire între multele noastre interese şi activităţi: care dintre ele se înrădăcinează în voia lui Dumnezeu, care sunt inspirate şi călăuzite de Porunca Iubirii şi care se abat de la aceasta; iar apoi renunţarea la cele străine de iubirea de Dumnezeu şi de aproapele, care sigur nu va fi uşoară; perseverenţa pe calea iubirii, la fel: poate că uneori într-adevăr ni se va părea că tragem în jug! Vom fi însă împăcaţi şi liberi de noi înşine, părtaşi la lucrarea lui Isus în sufletul nostru şi în lume, aceea de a face din toate inimile casa lui Dumnezeu, prin adoptarea iubirii ca unică regulă după care ne organizăm viaţa!

Concediul, folosit alte dăţi doar în vederea împrospătării forţelor pentru a munci şi mai mult odată cu încheierea lui, ne dă acum ocazia să ne adunăm puţin, să ne eliberăm cu adevărat de poverile noastre, să ne regăsim vocaţia de soţi, de părinţi, de călugări sau preoţi şi să trăim apoi mai liniştiţi, mai senini, mai fericiţi, pentru că vom trăi mai conform menirii noastre.

 

Să îndrăznim să dormim!

Iată un început admirabil: întâi pentru că avem nevoie să revenim smerit la refacerea ritmului alternanţei muncii cu odihna, înscris de Dumnezeu în noi încă de la Creaţie (1), şi de a-I face astfel voia într-un mod foarte concret.

Va mai fi şi un exerciţiu foarte binevenit de a ne opri, de a nu face nimic, de a lăsa totul deoparte, numai şi numai pentru a face această voinţă a lui Dumnezeu pentru noi, adică de a ne lăsa iubiţi de El, spunându-I: “Vechile mele năravuri mă împing să o iau de la capăt cu treburile pe care până acum le-am socotit hotărâtoare pentru mine şi viaţa mea, dar am încredere în Tine, Care ştii mai bine ce îmi vei cere să fac după ce voi fi gata să păşesc pe drumul pe care mi-l va deschide prioritatea iubirii“. Acceptând să punem lucrul deoparte şi să închidem ochii, vom fi mai sensibili la prezenţa Lui nevăzută, dar purtătoare de grijă şi binefăcătoare, care veghează asupra noastră şi atunci când nu o percepem, şi în afara “controlului” nostru.(2)

Înainte de culcare, e vremea cercetării cugetului. Pe măsură ce vom fi mai odihniţi, examinarea conştiinţei ne va duce tot mai mult spre împăcarea cu noi înşine şi cu aproapele, care se face mai întâi şi mai întâi prin împăcarea cu Dumnezeu. În starea noastră de creştini, de căsătoriţi sau consacraţi, ne putem împăca prin recunoaşterea greşelilor şi a păcatelor şi cererea de iertare, desigur, şi prin regăsirea purităţii propriei vocaţii, reangajarea pe calea pe care am identificat-o drept drumul pe care ne cheamă Dumnezeu în mod particular pe fiecare.

 

Să ne regăsim unul pe altul ca soţi!

Avem în vacanţă prilejul să ne înnoim şi să ne aprofundăm legătura conjugală, îndepărtând pentru o vreme obligaţiile exterioare şi dedicându-ne unul altuia fără rezerve. În Echipele Nôtre-Dame, soţii îşi ţin de datorie să-şi asigure o astfel de zi în fiecare lună, pentru a se aşeza faţă în faţă şi a-şi împărtăşi ce au în inimă – bucurii, tristeţi, nelinişti, frământări, daruri şi mângâieri spirituale, dureri, dificultăţi, doruri, aşteptări, întrebări… şi de a-şi reface în faţa lui Dumnezeu şi cu Dumnezeu legătura de iubire. De ce să nu începem şi noi o asemenea regăsire periodică încă din această vară?

- Să ne golim sacul de nemulţumiri înghiţite de-a lungul anului, într-o revărsare de reproşuri?

- Nu, ci să profităm de atmosfera relaxată pentru a discuta “la rece, dar cu inima caldă” despre ceea ce ne-a supărat, şi cu încredere în bunele intenţii ale celuilalt şi în ajutorul lui Dumnezeu, prin harul Sfintei Taine a Căsătoriei.

Poate că nu vom prinde decât câteva zile privilegiate de vacanţă în doi, dar să facem tot posibilul să o avem. Ne încolţesc neliniştea sau remuşcarea despărţirii de copii? Să le alungăm cu hotărâre.

- Dar cine le va purta de grijă?

- Bunicii, două-trei familii prietene, naşii copiilor… Fiţi liniştiţi, vor fi şi ei bucuroşi să vă ofere acest ajutor, după cum aţi face-o şi dumneavoastră pentru ei.

- Dar se cuvine? Nu-mi trădez îndatoririle de mamă / de tată?

- Ca să fim părinţi buni, trebuie să fim înainte de toate soţi buni, adică soţi iubitori. Aceasta este prioritatea şi nu invers, după cum ne îndeamnă legăturile de sânge sau mentalitatea comună. “Cel mai mare dar pe care îl pot face părinţii copiilor lor este iubirea lor conjugală.”(3)

- Dar nu e prea târziu, la vârsta noastră, cu copii mari? Mai are rost, dacă nu am făcut-o în tinereţe?

- Simţiţi, aşadar, că a trecut prea mult timp fără să vă fi întâlnit anume pentru a vă dedica unul altuia. Cea mai proastă idee ar fi să vă împăcaţi cu această stare, de parcă ar fi cea normală. Normal este însă numai ceea ce e bine.

Avem prilejul să ne redescoperim drept ceea ce suntem, dar al lui Dumnezeu unul pentru celălalt. Să nu ne aşteptăm la regăsirea îndrăgostirii pe care o trăiam ca logodnici şi nici să nu o socotim standardul suprem, oricât de intense au fost trăirile noastre de atunci: revelaţia va fi să conştientizăm profunzimea şi amploarea paşilor pe care i-am făcut împreună, crescând cu fiecare spre celălalt şi împreună spre Dumnezeu cu fiecare urcuş, dificultate, durere, bucurie, iertare, împăcare, acceptare curajoasă, smerire… Să ne primim încă o dată cu recunoştinţă unul pe altul, cu atâtea calităţi preţioase descoperite de-a lungul anilor şi cu altele, rezervate viitorului, ca promisiuni şi surprize din cele mai frumoase!… Cu înţelegere şi cu răbdare iubitoare să ne primim iarăşi cu defectele, slăbiciunile şi limitele cunoscute, precum şi cu altele, încă nedezvăluite; privirea iubitoare a celuilat mă va ajuta să mă cunosc şi să mă accept chiar şi pe mine, la rândul meu, şi astfel să mă pot dărui lui în adevăr. Eliberarea, uşurarea şi bucuria de a mă şti primit cum sunt, fără a fi judecat şi condamnat, mă va apropia personal şi ne va apropia şi ca soţi de Bunul Dumnezeu. În iubirea Lui vom citi adevărul despre noi ca persoane şi ca familie, vom afla din nou ce a dorit pentru noi, pentru a cere apoi darul de a ne angaja cu forţe proaspete în iubirea faţă de El şi în iubirea reciprocă, drept unicul nostru program de viaţă.

Vom fi uimiţi ce soluţii se vor ivi pentru ca prioritatea iubirii să poată fi menţinută, ce forţă şi ce putere de a continua vom primi, odată cu revigorarea vocaţiei noastre de creştini şi de căsătoriţi!

 

Să avem încredere. Încredere şi curaj să construim vacanţa cea mai frumoasă de până acum. Avem nevoie să ne oprim din alergat, să lăsăm totul deoparte, să ne tragem sufletul şi, sub privirea iubitoare a lui Dumnezeu, să ne regăsim ca soţi şi copii ai Lui.

Ne vom simţi re-făcuţi, bucuroşi, înaripaţi!

Cu vara, bate printre tei un vânt de sfinţenie, care ne atrage, ne încântă, ne umple de speranţă. Ne vom simţi bine, pentru că aceasta este starea noastră naturală, starea adevărată, aceea pentru care ne-a vrut Bunul Dumnezeu. Vacanţa aceasta ne va şopti ceva despre bucuria şi pacea pe care o vom găsi cândva, când ne vom odihni în iubirea Lui pentru totdeauna.

 

Note
(1) Ioan Paul al II-lea, Dies Domini, 65
(2) v. Chr. Ponsard, Dormons en paix!, în Famille chrétienne nr. 1351, p. 22
(3) v. Pr. Denis Sonet, Osez partir en amoureux, în Famille chrétienne nr. 1095, 1999, pp. 56-57