În perioada 5-18 iulie 2004, se vor desfăşura la Cluj-Napoca Cursurile de Vară pentru preoţii din Mitropolia Română Unită cu Roma, Greco-Catolică. Timp de patru zile, cursurile la care vor participa preoţii greco-catolici vor fi asigurate de către nou înfiinţatul Departament pentru Familie şi Viaţă al Episcopiei de Cluj-Gherla, pe teme precum: Pregătirea pentru căsătorie, Comunicarea în familie, Avortul şi metodele contraceptive, Metodele de planificare naturală a concepţiei, Pregătirea părinţilor pentru educaţia sexuală a copiilor în familie, Elemente şi propuneri de pastorală a familiilor în parohie.

Pentru acest număr, Familia creştină a stat de vorbă cu Marcela Crişan, asistent social într-o parohie din Cluj-Napoca, cea care le va vorbi preoţilor despre Comunicarea în familie. Marcela Crişan este căsătorită şi are o fetiţă de 4 ani; a studiat şi a predat matematica, pentru ca la un moment dat, în căutarea vocaţiei, să se hotărască să dea examen la Facultatea de Teologie Greco-Catolică din Cluj-Napoca, secţia Teologie – Asistenţă socială. Studiile făcute aici şi le-a încheiat cu o lucrare de licenţă pe tema “Propuneri pentru cateheza familiei”, sub îndrumarea deja cunoscutei pentru cititorii noştri doamna Maria Goţia, care preda atunci la această Facultate un curs despre Limbaj şi metode în cateheză.

Marcela Crişan este de asemenea autorizată pentru predarea metodei simpto-termice de reglare naturală a concepţiei, metodă concepută de prof. Joseph Roetzer. În toiul pregătirilor pentru cursul pe care îl va susţine în faţa preoţilor, am rugat-o să ne spună câte ceva despre acest curs.

- Care este scopul cursului dvs. şi în ce va consta el?
- Cursul pe care îl voi susţine va fi de fapt o pregătire pentru alte două cursuri: “Avortul şi metodele contraceptive”, susţinut de diacon Titus Sas, şi “Reglarea naturală a concepţiei”, susţinut de dr. Simona Lăpuşte. Atunci când, în cadrul Departamentului pentru Familie şi Viaţă din Eparhia noastră, ne-am gândit la ce teme ar trebui să le prezentăm preoţilor legat de pastorala familială, am considerat absolut necesar ca pe lângă o prezentare a metodelor “moderne” de “planificare familială” – cu toate consecinţele lor negative – şi a metodelor naturale de reglare a fertilităţii, acestea din urmă acceptate de Biserica Catolică, să includem şi o temă care să ofere repere pentru relaţia de cuplu pentru a putea respecta o metodă naturală, şi pentru ca folosirea acesteia să nu se facă în mod egoist.

Astfel, cursul meu se intitulează “Comunicarea în cuplu – premisă a transmiterii responsabile a vieţii”. Un preot nu le va putea spune credincioşilor săi doar: “Nu aveţi voie să folosiţi pilulele sau steriletul”, “Trebuie să folosiţi doar metodele naturale”, “Este responsabilitatea voastră să stabiliţi câţi copii să aveţi”. A respecta ceea ce recomandă Biserica – pentru binele nostru – nu se reduce doar la a învăţa metoda simpto-termică, a învăţa ca femeie să îţi urmăreşti temperatura şi semnele trupului. În experienţa noastră de predare a reglării naturale a concepţiei, am înţeles cât este de importantă relaţia în cuplu, şi mai ales comunicarea dintre soţi, pentru ca să poată fi respectată metoda. Şi categoric, dacă forţele – umane şi materiale – ne-ar permite, expunerile noastre “tehnice” ar trebui să fie însoţite de prezentarea, de către un preot eventual, a problemei şi din perspectivă spirituală. Pentru ca cineva să deprindă metoda este nevoie de şase ore, pe care le împărţim în două zile; este deja destul de mult pentru unele persoane să rupă din programul zilnic, dar mai ales după experienţa acestor Cursuri de Vară cred că ne vom gândi mai serios la modul în care să acoperim noi şi această parte spirituală.

În ceea ce priveşte structura cursului, prima parte preia o frază din Constituţia pastorală “Gaudium et spes” a Conciliului Vatican II: ”În ultimă instanţă soţii sunt aceia care trebuie să hotărască, în faţa lui Dumnezeu” (nr. 50), şi motivează nevoia esenţială de comunicare în cuplu; în partea a doua aflăm de ce comunicarea este o strategie; a treia parte se ocupă de hotărârea de a rezolva conflictele; în fine, va fi abordată comunicarea în viaţa intimă a cuplului.

- V-aţi făcut lucrarea de licenţă pe tema catehezei familiale, şi aţi aplicat atunci un chestionar la mai multe cupluri căsătorite. Aţi remarcat acolo comunicarea ca fiind o problemă des întâlnită în cuplu?
- Într-adevăr, comunicarea defectuoasă s-a situat pe locul al doilea, după cicăleala de ambele părţi – în fond tot un defect de comunicare. La o privire superficială, ne-am întreba: “Ce poate fi atât de greu să comunici? Spui ce ai de spus şi gata!” Lucrurile nu stau însă atât de simplu. În comunicare nu contează doar ceea ce spui, ci mai ales felul în care spui. Şi pentru ca soţii să hotărască împreună ceva, cum ar fi de exemplu câţi copii ar dori să aibă, este esenţial să comunice. Câţi copii care se nasc găsesc o familie bine închegată, cu părinţi maturi în gândire, care au construit pentru ei un climat de acceptare bucuroasă? Câţi copii nu se mai nasc, deoarece unul sau ambii părinţi nu i-au primit, din motive egoiste?

Căsnicia se clădeşte întreaga viaţă, iar unul dintre mijloacele esenţiale pentru a construi este comunicarea. Arta comunicării înţelepte este o învăţătură importantă care se cuvine să ne însoţească de-a lungul întregii vieţi. Consensul urmează cu destulă uşurinţă dacă se înţelege modul de gândire şi acţiune al celuilalt. Multe conflicte pot fi evitate, rezolvate sau cel puţin atenuate dacă învăţăm să iubim inteligent, să înţelegem limbajul celuilalt, să-l privim în mod profund cu intuiţia, cu inima, cu instrumentele de cunoaştere puse la dispoziţie de ştiinţele umane.

- Ce înseamnă a ne elabora o strategie pentru a comunica? Nu ar trebui să vină totul de la sine?
- Desigur, nu poţi să mergi în faţa partenerului cu o hârtie pe care ţi-ai scris strategia elaborată, cu un plan de comunicare bine pus la punct. Şi nici cu replici învăţate pe de rost, pe care să le rosteşti la timpul potrivit. Comunicarea trebuie să fie ceva spontan, altfel celălalt va simţi falsitatea, încadrarea în tipare şi nu sinceritatea, deschiderea. Este important însă să învăţăm să comunicăm, şi există unele principii pe care putem să ni le însuşim – într-un proces nu tocmai foarte simplu şi rapid – şi la care să ne străduim să fim tot mai atenţi atunci când dialogăm cu celălalt.

De exemplu, este important să facem distincţie între două nivele tipice de comunicare: unul superficial, care se limitează la aspectele normale ale rutinei cotidiene, la simpla transmitere a unor informaţii (de exemplu: “Astăzi am avut o zi grea”) şi un altul profund, prin intermediul căruia cuplul încearcă să se confrunte cu propria experienţă interioară. Nu trebuie să ne mulţumim în comunicarea dintre soţi la nivelul superficial; comunicarea profundă reprezintă, desigur, dimensiunea matură a vieţii de familie, într-atât încât, atunci când aceasta lipseşte sau are carenţe, cuplul intră într-o fază de pasivitate, tipică aşteptării a ceva, a ceva mai mult. Prin intermediul acestui tip profund de comunicare, cuplul intră într-o adevărată şi reciprocă intimitate. Astăzi, într-adevăr, se vorbeşte de ”teama de intimitate”, întocmai ca despre un sindrom al lipsei de comunicare profundă între cei doi parteneri.

Să remarcăm mai apoi că, pentru o comunicare constructivă, sau pentru a reface comunicarea, este nevoie ca partenerii să-şi exprime propriile sentimente şi să se accepte reciproc. Exprimarea precisă şi constructivă a sentimentelor este unul dintre cele mai dificile aspecte ale nivelului profund de comunicare. Dacă ignorăm emoţiile pe care le trăim, relaţia noastră are de suferit sau chiar se destramă. Ideile, gândurile, valorile, credinţa, atitudinile şi acţiunile noastre sunt influenţate într-o mare măsură de sentimentele noastre. În general în conflicte ne exprimăm prin enunţuri în care emitem judecăţi la adresa celuilalt: “Eşti egoist/egoistă!”; “Ţie nu-ţi pasă deloc de mine!”. Punând însă accentul pe emoţiile pe care le simţim noi înşine, exprimându-le la persoana întâi – “Mă deranjează atunci când mă întrerupi” -, ne asumăm răspunderea pentru ceea ce simţim, exprimăm faptul că noi suntem în primul rând responsabili pentru ceea ce simţim în interiorul nostru, şi nu aruncăm vina pe cei din jur. Dacă ne exprimăm emoţiile în acest fel, partenerul va şti că este acceptat, şi nu va simţi nevoia să se apere, să devină defensiv. De asemenea, trebuie să acceptăm şi sentimentele lui, atunci când, la rândul său, şi le va exprima.

Şi aş mai vorbi aici despre dorinţa de a discuta totul. Adesea încercarea de a explica totul poate fi expresia unei dorinţe excesive de a stăpâni lucrurile sau a dorinţei de impunere asupra celuilalt. Se întâmplă că, anumite cupluri, sub pretextul că astfel ajung la o mai bună comunicare, se epuizează în interminabile discuţii, ca şi cum totul ar putea sau ar trebui spus! Există o nedefinire, o nedeterminare care este întotdeauna de primit în fiecare, este aura de mister care oferă vieţii surprizele şi care face astfel viaţa cuplului mereu nouă.

- Ce pondere are comunicarea în viaţa intimă a cuplului?
- Oamenii care se maturizează împreună în dragoste descoperă că relaţia lor sexuală devine tot mai plină de sens şi mai plăcută. Dragostea este ingredientul care dă semnificaţie şi o bogată satisfacţie activităţii sexuale; ceea ce facem pe parcursul întregii zile determină calitatea vieţii noastre intime în căsătorie. Există însă atâtea cauze potenţiale de dificultate, iar rezolvarea problemei este complicată şi mai mult prin tăcere, suspiciune, mânie, suferinţă, înţelegere greşită, teamă sau vinovăţie, care se ascund deseori în umbră.

În acelaşi fel în care Dumnezeu ne-a dat porunci cu privire la relaţiile noastre personale, tot aşa, în ce priveşte relaţiile fizice, El ne-a conceput într-un anumit fel. Respectarea modului în care am fost concepuţi va duce la o relaţie sexuală între soţ şi soţie care va produce plăcere şi va fi plină de semnificaţie. Păcatul nu este legat de sex: sexualitatea umană este o realitate minunată şi bună pentru că este voită de Dumnezeu, face parte din planul Lui. Vocaţia la sfinţenie în familie trebuie trăită în cuplu şi nu individual; ori relaţia sexuală a soţilor este un aspect esenţial pentru realizarea unităţii cuplului, pentru creşterea persoanei şi a perechii, care se împărtăşeşte astfel din dragostea lui Dumnezeu.

Pentru a dobândi însă armonia sexuală este esenţial dialogul deschis şi sincer asupra propriei vieţi sexuale, este nevoie deci de comunicare. Chiar dacă ni se pare exagerat, totuşi comunicarea este elementul de bază care transformă relaţiile sexuale sarbede în unitate trupească a celor doi soţi. O viaţă sexuală armonioasă poate fi umbrită de problemele lăuntrice ale unuia sau altuia dintre parteneri: complexe personale sau inhibiţii psihologice, de exemplu o educaţie greşită în ceea ce priveşte nevoile sexuale, dar şi violul, incestul; apoi de problemele dintre parteneri: tensiuni, comunicare deficitară, mânie, resentimente, frica de a fi respinşi, vinovăţia; şi, nu în ultimul rând, cunoştinţele nesatisfăcătoare cu privire la modul în care partenerul poate fi satisfăcut din punct de vedere sexual.

Dintre aceste trei categorii, problemele care privesc tehnica actului sexual sunt cele mai uşor de corectat. Celelalte două comportă unele dificultăţi personale mai greu de îndepărtat, cer aprofundare şi o muncă pe tărâm emoţional mai mare pentru a fi depăşite. Aici intervine comunicarea şi de aceea este indispensabilă; comunicând eficient şi cu privire la viaţa intimă, soţii pot depăşi şi celelalte două categorii de probleme. Dumnezeu ne pune la dispoziţie resursele pentru a umbla pe cărarea cea îngustă care duce la unitate totală între soţi tocmai pentru a ne păzi de distrugătoarele relaţii sexuale de divertisment care satisfac trupul dar lasă persoana reală goală şi disperată.

Învăţând să comunicăm, să petrecem timp împreună şi să împărtăşim deschis ceea ce simţim, vom realiza unitatea sufletească şi trupească în familiile noastre. Educându-ne astfel conştiinţa, recunoaşterea greşelii şi nevoia de iertare vor deveni intrinseci relaţiei cu partenerul nostru, noi ne vom maturiza din punct de vedere spiritual, iar copiii care se vor naşte vor găsi părinţi pregătiţi să-i primească şi să-i educe pentru Împărăţia lui Dumnezeu, pentru că o vor face prin propriul exemplu.

Iată, în încheierea acestui dialog, câteva recomandări bibliografice, făcute cititorilor noştri de Marcela Crişan: