“Voi aşadar să fiţi desăvârşiţi
precum este desăvârşit Tatăl vostru ceresc”
(Mt. 6,48)

Un asemenea titlu ar putea fi privit cu mirare dacă e să vedem multe din ştirile care ne bombardează zilnic la televizor în legătură cu familiile din ţara noastră şi nu numai. Când auzi de atentate, de furturi, de violuri, de escrocherii de tot felul îţi vin în minte mai multe întrebări: “Dar unde au crescut aceşti oameni?” sau “Ce fel de modele au avut ei acasă şi ce valori au ei?” Mai repede se poate spune că în unele familii se educă copiii şi tinerii spre violenţă şi, fără neruşinare, înspre multe lucruri oribile din punct de vedere moral. Dacă am sta să privim doar viziunea negativistă a societăţii, nici nu ar trebui să îndrăznim să aducem în discuţie o astfel de temă – sfinţenia să fie un lucru normal, spre care toţi să tindă.

Dar, din fericire, Dumnezeu a avut grijă să fie în lume şi oameni pentru care El să fie centrul vieţii lor, care să-L vestească şi care să nu fie doar preoţi sau călugăriţe de clauzură, ci şi oameni obişnuiţi, căsătoriţi şi cu copii, care să arate lumii că se poate vorbi şi în ziua de astăzi despre sfinţenie, chiar şi în familie. Aceste persoane sunt oameni care ştiu să trăiască sfinţenia, nu ca pe ceva dobândit deja – au ajuns la ea şi acum pot dormi liniştiţi -, ci ca pe un drum continuu spre casa Tatălui, însoţiţi de Fiul, care îi hrăneşte cu Pâinea Vieţii, şi întăriţi şi luminaţi de Spiritul Sfânt, care, ca un Maestru interior, le arată ce să facă (şi cum) pentru a împlini întru totul voia Tatălui. Nu este vorba de o sfinţenie mediocră şi cu atât mai puţin de una tristă, ci de o sfinţenie care are ca model pe Cristos, şi prin care se pune în practică ceea ce El i-a învăţat pe toţi ucenicii săi.

Când se vorbeşte despre şantier, ai în minte imediat ceva care se construieşte după un plan, creat de un arhitect, construit de cineva cu experienţă, folosind materiale de calitate pentru a da stabilitate şi frumuseţe edificiului. Tot aşa, în plan spiritual, acest şantier al sfinţeniei în familie îl are ca arhitect pe Dumnezeu, care ne-a chemat şi nu încetează să ne cheme şi astăzi la sfinţenie după planul său divin. Fundamentul acestei construcţii este Cristos, membrii familiei devenind “pietrele vii” cu care Spiritul construieşte edificiul spiritual, aşa cum spunea şi sf. Apostol Petru în prima sa scrisoare: “Apropiaţi-vă de El, piatra cea vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi preţuită de Dumnezeu, şi voi veţi fi zidiţi ca pietre vii pentru construcţia unei case spirituale, preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spirituale bine plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos” (1Pt 2,4-5).

Acest lucru este posibil dacă ne supunem voinţei sale, dacă realizăm că suntem (sau ar trebui să fim) cimentaţi în Cristos şi între noi prin Spiritul Sfânt, prin comuniunea în rugăciune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, prin primirea sacramentelor, prin forţa iubirii şi a harului sfinţitor. Fiecare trebuie să conştientizeze că este parte dintr-un întreg, chemată să contribuie la unitatea planului lui Dumnezeu, asemenea pieselor unui mozaic. Fiecare separat nu poate să redea măreţia şi armonia proiectului, dar toate împreună, da. De aceea e nevoie de acele relaţii de colaborare reciprocă ce ajută familia să fie unită, să crească în această sfinţenie, să fie o imagine a frumuseţii Creatorului şi nu o caricatură a ceea ce Dumnezeu a dorit de la ea… să fie realitatea pe care El a gândit-o încă din eternitate.

Lucrarea de sfinţenie este atribuită în general Sfântului Spirit, care acţionează necontenit pentru a sfinţi Biserica lui Cristos şi pe membrii ei. Spiritul Sfânt sfinţeşte, conduce şi împodobeşte cu virtuţi poporul lui Dumnezeu, nu numai prin sacramente şi slujiri, ci şi “împărţindu-şi fiecăruia darurile după cum voieşte” (1Cor 12,11), El dăruieşte credincioşilor de toate categoriile haruri speciale, prin care îi face capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi servicii folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii, după cuvântul Sfântului Pavel: “Fiecăruia i se dă o manifestare a Spiritului spre folosul tuturor” (1Cor 12,7) . Aceste daruri (carisme) pe care credincioşii le primesc gratuit sunt destinate folosului comun atât în comunitatea creştină cât şi în familie. Ele ajută la o sfinţire mai mare a celor care ştiu să le facă să rodească, precum şi a celor care ştiu să recunoască în ele darul lui Dumnezeu, şi să-I mulţumească pentru toate beneficiile primite.

De la sfinţenia personală…

Nu ne naştem sfinţi, dar putem deveni sfinţi, prin colaborarea cu Dumnezeu, prin munca noastră de zi cu zi, prin tot ceea ce facem după voia divină. Sfinţenia nu este doar aceea care se declară după ce o persoană a murit şi a fost recunoscută în mod oficial de Biserică în urma unui lung proces de canonizare, ci este şi aceea trăită zilnic de multe persoane dar care rămâne ascunsă multora, pe care însă Dumnezeu o vede şi o apreciază. Spunea un mare teolog că vom fi cu siguranţă surprinşi, dacă vom ajunge în rai, să vedem că acolo vor fi mulţi sfinţi “necunoscuţi” şi “nedeclaraţi” oficial de Biserică, dar care au ştiut să trăiască în umilinţă şi să se sfinţească prin împlinirea poruncilor dumnezeieşti şi prin fapte bune, făcute nu pentru gloria şi ochii lumii, ci pentru mai marea mărire a lui Dumnezeu.

Sfinţenia se cere a fi trăită în lumea de astăzi, acolo unde ne aflăm, în condiţiile pe care Dumnezeu a permis să ne găsim, în timpul pe care îl avem la dispoziţie, timp nu doar cronologic, ci timp salvific, nu în trecutul care nu mai este, nici în viitorul care n-a venit încă şi nici nu ştim cum va fi. Momentul prezent este cel care ne este îngăduit să-l valorificăm atât pentru binele nostru spiritual şi material, cât şi pentru al celor de lângă noi, cunoscuţi sau necunoscuţi.

Sfinţenia modernă, trăirea ca mărturisitori ai lui Cristos şi ai Evangheliei sale, cere o spiritualitate specifică zilelor noastre, bazată pe o mentalitate pozitivă, pe adevăr, bunătate, frumuseţe, bucurie. Chiar dacă îi contemplăm pe cei solemn declaraţi sfinţi de către Biserică şi ne-ar place să le imităm exemplul, putem încerca să urmăm calea lor, dar căutând să o aplicăm timpului nostru şi unicităţii personale, căci nu există “sfinţi traşi la xerox”. Singurul cu adevărat Sfânt şi fără de păcat a fost Isus, modelul suprem al tuturor sfinţilor, şi fără de care nici ei nu ar fi devenit sfinţi.

Fiind discipoli ai lui Isus care ne cere să fim “desăvârşiţi precum este desăvârşit Tatăl vostru ceresc” (Mt. 6,48), avem de parcurs un itinerar spiritual în care un rol fundamental îl are rugăciunea. Această rugăciune personală poate ajunge, încet-încet, să ne transforme viaţa şi modul de a gândi, şi ne face să vedem realitatea nu doar cu ochii noştri şi după o mentalitate materialistă, ci cu “ochii lui Dumnezeu” şi din punctul Său de vedere. Ea este cea care ne pune în dialog direct cu Tatăl, cu Fiul şi cu Spiritul Sfânt, ne nutreşte credinţa, ne face să devenim creştini convinşi (şi nu doar cu numele), ne dă capacitatea de a fi cu adevărat “noi înşine” în faţa lui Dumnezeu, nu numai în timpul rugăciunii ci şi în alte momente, nu numai în biserică ci şi în alte locuri. Dar, pentru ca Dumnezeu să ne poată schimba, are nevoie, din partea noastră, de “timpul şi spaţiul” pe care I le oferim prin rugăciune, de docilitatea în a ne lăsa conduşi şi modelaţi de El. El este cel care poate să ne facă sfinţi, noi doar cu puterile noastre, nu.

Rugăciunea este modul ordinar prin care dialogăm cu Dumnezeu, ascultându-L şi răspunzându-i, la rândul nostru. Dacă ne punem în prezenţa Sa şi îl simţim ca pe cineva care este cu adevărat aproape de noi, care ne iubeşte şi ne ajută, calitatea rugăciunii noastre nu poate să nu crească, deopotrivă cu încrederea noastră filială în El, iar rugăciunile noastre nu se limitează a fi doar de cerere, ci se deschid spre rugăciunea de mulţumire, de adoraţie, de cerere de iertare pentru păcatele şi imperfecţiunile noastre. Rugăciunea umilă, constantă, plină de credinţă şi de iubire, este aducătoare de haruri, dar, în consecinţă, şi de responsabilităţi. Căci harurile cer a fi rodite şi vom fi răspunzători de felul în care le vom folosi în continuare. A vorbi despre Dumnezeu, a vorbi cu Dumnezeu poate fi uşor şi frumos, şi poate nu necesită studii superioare, dar mai apoi rugăciunea trebuie să aibă un efect în viaţa personală, să se concretizeze cumva în viaţa de zi cu zi. Altfel este riscul de a spune că rugăciunea noastră a fost… un vis frumos! Totul poate deveni pretext şi materie de rugăciune şi avem datoria de a educa fiecare şi de a ne ajuta reciproc la transformarea vieţii noastre în rugăciune.

… la sfinţenia în familie

Chemarea la sfinţenie este o chemare personală, ca atare răspunsul este unul personal, în deplină libertate. Biserica şi familia sunt formate din mai mulţi membri chemaţi spre sfinţenie, şi deci acel “noi” familial sau eclezial este format din toţi acei “eu” care trebuie să răspundă propriei chemări. Nici unul dintre membrii Bisericii sau familiei nu se poate substitui celuilalt pentru a răspunde în locul său. Poate să îl ajute, să-l facă să crească în har şi în colaborarea cu Dumnezeu, dar niciodată nu poate să se pună total în locul celuilalt. De aceea, fiecare răspunde acelei chemări în măsura relaţiei personale cu Dumnezeu şi avansează în comuniunea cu El dacă ştie să asculte vocea Sa în rugăciune şi să pună în practică cu generozitate tot ceea ce Dumnezeu îl inspiră să facă. În familie, însă, nu este numai o chemare, ci o “chemare împreună cu ceilalţi” la a deveni sfinţi, pentru că este adevărat că nimeni nu se mântuieşte sau se condamnă singur, ci în general îi trage după sine şi pe ceilalţi, spre bine sau spre rău.

Se aude de atâtea ori că lipseşte înţelegerea în anumite familii, că se ceartă între ei părinţii, că se bat sau se urăsc fraţii, că nu se înţeleg deloc cei din generaţii diferite. Dar câţi dintre ei se roagă cu adevărat ca să fie unitate şi înţelegere, câţi ştiu să fie iertători şi să caute să-l înţeleagă pe celălalt? Câţi sunt dispuşi să facă ei primul pas spre împăcare chiar dacă nu ei au greşit? Şi de cealaltă parte, câţi ştiu să accepte o corectare frăţească şi să vadă că unele lucruri spuse de celălalt nu vin din invidie sau rea-voinţă, ci din dorinţa de a corecta ceea ce este greşit, de a îmbunătăţi ceva? Dacă în acea familie cu probleme există cineva care ştie să facă primul pas, care ştie să se roage şi să ierte, dacă există dorinţa de a începe de la început, cu perseverenţă, cu iubire, cu răbdare, nu există riscul – atât de mare şi de frecvent astăzi – ca acea familie să se destrame, să ajungă la divorţ sau la ură faţă de celălalt.

Totul poate fi însă sortit eşecului dacă în familie nu domneşte o atmosferă de solidaritate, de înţelegere, o dorinţă de a face împreună tot ceea ce este bun, frumos şi util, de a concepe şi realiza împreună anumite programe valabile pentru toţi. În acest fel, fiecare membru al familiei are nevoie de ceilalţi pentru ca lucrul făcut împreună să fie realizat cât mai bine, spre binele comun al familiei. Este necesară, însă, o comunicare cât mai bună, pentru o comuniune cât mai profundă cu ceilalţi membri. Or este bine ştiut că o comuniune bună nu se realizează uşor, fără efort şi sacrificiu. De altfel nimic valoros nu se poate dobândi fără efort şi sacrificiu. Dimpotrivă. Iar dorinţa de a arăta că persoana iubită, fiul sau fiica, sunt mai presus decât diferenţele de idei, de temperament sau de generaţie, nu se lasă biruită nici chiar dacă greutăţile sunt numeroase…, căci e sprijinită de rugăciune şi ajutorul lui Dumnezeu.

Se cultivă sfinţenia familiei când se reuşeşte ca armonia să fie prezentă în toate relaţiile şi încăperile din casă. Iată în continuare câteva exemple legate diferitele aspecte ale vieţii din familie, în care se manifestă casa ca un şantier de sfinţenie:

1. Comuniunea bunurilor materiale şi spirituale

Această dimensiune arată clar ceea ce este o familie: “o comuniune de viaţă şi de iubire”, care îi adună pe membrii săi pentru a-i hrăni, a-i proteja, a le permite să se odihnească şi să se distreze, fie că sunt în bucătărie, în sufragerie, în colţul “sacru” al casei, în dormitor sau în curte (afară). Împreună la muncă, la odihnă, la rugăciune, la distracţie, spre binele tuturor.

2. Păstrarea ordinii şi armoniei în familie

Aici este nevoie de ajutorul tuturor. Pentru a avea o casă frumoasă, în care să domnească un climat de pace şi înţelegere, este necesar ca toţi să contribuie la înfrumuseţarea casei atât pe plan material cât şi spiritual. Dacă ai o casă decorată cu bun gust, primitoare, îţi face plăcere să te întorci, să intri şi să trăieşti în ea. Şi oricine va intra acolo, datorită ordinii, armoniei şi înţelegerii, va putea vedea că acolo nu locuiesc doar nişte creştini ci şi Dumnezeu: “Unde e iubire, acolo-i Dumnezeu”.

3. Iubirea faţă de celălalt, atât când este sănătos, dar şi (mai ales) când este bolnav şi are nevoie de ajutor şi îngrijire

Familia, sanctuarul vieţii, este cea care trebuie să protejeze şi să asigure, prin iubirea părinţilor şi a bunicilor, intrarea treptată a copiilor în secretele vieţii, deprinderea respectului şi a iubirii faţă de ceilalţi, pentru a fi capabili să le răsfrângă toate acestea şi în afara ei, în societate. Grija faţă de viaţă şi faţă de sănătatea membrilor familiei este o expresie a sfinţirii vieţii zilnice, dar cere o dăruire şi o deschidere continuă şi preseverentă.

4. Programul de rugăciune comunitară

Mai mult decât oferirea de simple sfaturi bune despre cum să fie făcută rugăciunea în familie, s-ar cere anumite propuneri concrete şi posibile de realizat privitoare la rugăciunea în comun, lucru pe care îl încercăm în continuare:

1. Să existe un loc “sfânt” al casei, un colţ al prezenţei lui Dumnezeu în acea familie, un loc unde toţi se pot reuni pentru rugăciunea comună. Din acest colţ nu trebuie să lipsească o Biblie, o icoană, o lumânare, care să ne ajute să ne punem mai uşor în contact cu Dumnezeu. Prin citirea din paginile Scripturii, permitem lui Dumnezeu să ne vorbească şi nouă celor de astăzi, să ne dezvăluie voia Lui. Şi aceasta este cu siguranţă de folos şi necesar vieţii şi creşterii şi nu poate fi denaturată ori concurată de citirea horoscopului, de exemplu, căci nu semnele zodiacului ne conduc viaţa şi au grijă de noi, ci Dumnezeu, care intră efectiv în comuniune cu noi fiii săi prin Cuvântul său.

2. Rugăciunea la masă este cel mai uşor de introdus şi de făcut împreună. Acolo sunt reuniţi, în general, toţi membrii familiei, şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate darurile primite, pentru viaţă, sănătate, mâncare, cerându-i binecuvântarea Sa. Această rugăciune o pot face pe rând părinţii şi apoi copiii.

3. Rugăciunea de seară, cu copiii sau tinerii, este un alt moment în care împreună ca şi familie putem intra în comuniune cu Creatorul şi Tatăl nostru. Pot fi rostite unele rugăciuni de seara “oficiale” din cărţile de rugăciuni, dar şi rugăciuni spontane care au ca temă cele trăite în timpul zilei, sau cele întâmplate altora. Rugăciunea se poate încheia cu o binecuvântare dată de părinţi copiilor lor şi cu invocarea protecţiei divine asupra tuturor.

4. Chiar dacă nu a fost enumerată cronologic prima, pe primul loc trebuie pusă participarea comună la Sfânta Liturghie duminicală, răspunzând prompt chemării lui Dumnezeu care ne aşteaptă acolo pentru a ne hrăni cu trupul şi sângele Fiului său şi pentru a ne sfinţi prin harurile conferite de participarea activă la celebrarea solemnă a jertfei liturgice.

5. Rugăciuni speciale în momente de bucurie sau de durere, la unele evenimente fericite cum ar fi ziua de naştere a unuia dintre membrii familiei, ziua botezului, aniversarea zilei de căsătorie, dar şi în momentele de durere şi tristeţe când unul dintre cei dragi pleacă dintre noi la Tatăl, sau când este încercat de o boală gravă, ori în unele evenimente triste din viaţa comunităţii, societăţii din care facem parte.

6. În cazul unor întâlniri speciale cu alte familii sau în cursul unei reculegeri spirituale, de asemenea se poate face o rugăciune comunitară prin care să ne manifestăm credinţa şi convingerea că trăim cu Dumnezeu şi sub privirea sa plină de iubire.

Toate aceste momente de rugăciune comunitară sunt necesare, pe lângă rugăciunea personală care exprimă răspunsul personal pe care îl dăm chemării la sfinţenie adresată nouă de Dumnezeu prin Fiul său.

5. Familia – deschisă celorlalţi

O familie creştină ştie să fie o familie deschisă şi celorlalţi, după exemplul iubirii lui Dumnezeu, care nu a rămas închisă în sine, ci a ieşit şi s-a manifestat în exterior. Casa creştinilor este deschisă pentru a-i primi pe cei care vin să bată la uşă, pe cei care sunt în nevoi. Ospitalitatea creştină şi bucuria de a-i ajuta pe cei în nevoi sunt de recuperat în societatea noastră, care mai nou tinde să ne ofere ca modele familii de oameni bogaţi, dar de multe ori închişi faţă de greutăţile celorlalţi.

6. Folosirea mijloacelor mass-media în scop educativ şi în mod responsabil

Datorită prezenţei tot mai frecvente a noilor mijloacelor de comunicare (celulare, internet) în casele şi în viaţa noastră, se cere ca membrii familiei să le folosească bine, să fie ajutaţi să le folosească în mod responsabil, cu discernământ, deoarece nu tot ceea ce este prezentat de mass-media, de publicitatea de la televizor sau de internet este de luat în seamă. Ca orice lucru, şi noile instrumente de comunicare pot fi folosite atât pozitiv, cât şi negativ, putând aduce prejudicii materiale şi/sau spirituale considerabile. Copiii trebuie educaţi să înveţe să folosească televizorul, internetul, ziarele sau revistele în scopuri bune spre formarea lor şi spre creşterea comuniunii cu ceilalţi, nu spre izolare, egoism, hedonism sau înşelăciuni.

7. Creşterea reciprocă în sfinţenie şi înţelepciune

Familia este chemată să construiască între membrii ei relaţii personale în care să fie transmise valorile creştine autentice, care să le permită acestora să crească de asemenea în înţelepciune, ştiinţă, evlavie dar şi să-i facă capabili să devină persoane mature atât din punct de vedere fizic cât şi spiritual.

În jurul mesei adunaţi, sau în faţa televizorului, la o discuţie în salon, familia creşte în înţelepciune dacă discuţiile purtate permit membrilor familiei, prin întrebările ce se pun şi răspunsurile care se dau, să crească împreună, să găsească soluţia cea mai potrivită la problemele noi pe care părinţii sau copiii le aduc în discuţie. Chiar şi o dificultate a unuia poate să îi facă pe ceilalţi să crească în înţelepciune şi în sfinţenie, dacă se găseşte soluţia acelei probleme în iubire, şi toţi contribuie la rezolvarea ei cu răbdare şi curaj.

În şantierul relaţiilor personale ce se realizează în fiecare familie, este posibil să se realizeze şi “şantierul sfinţeniei”, al trăirii cu Dumnezeu a tuturor problemelor vieţii de zi cu zi. Creşterea fiecăruia în înţelepciune şi sfinţenie depinde de dorinţa pe care o au toţi de a realiza acest lucru, de perseverenţa şi efortul pe care îl va depune fiecare spre a putea realiza ceva de preţ şi durabil. Şi este oare puţin lucru să ai o casă frumoasă şi o familie fericită în care să domnească iubirea şi înţelegerea, şi Dumnezeu să fie prezent în toţi? Este importantă dorinţa de a realiza încă de aici de pe pământ o trăire în comuniune cu Dumnezeu şi cu ceilalţi, ca o pregustare a ceea ce va fi în cer pentru o vreme mult mai lungă.

Cum “nimic nu este cu neputinţă lui Dumnezeu” (Lc 1, 37) sau după cum spunea Isus: “tot ceea ce veţi cere în rugăciune, credeţi că se va da vouă, şi vi se va da” (Mc 11,24), să-i cerem cu credinţă să ne ajute să facem din casa şi familia noastră un şantier în care se zideşte sfinţenia tuturor.