Dacă obişnuieşti să vezi partea plină a paharului sau pur si simplu dacă nu ai în urmă frustrări prea apropiate în sfera relaţiilor dintre generaţii, dintre familia de origine şi noua familie, la simpla pomenire a cuvântului “soacră”, îţi aminteşti pe loc cinci bancuri şi cel puţin tot atâtea zicale din popor, ca să nu vorbim despre povestea cea plină de năduf a “Soacrei cu trei nurori”.
Pe când dacă ai avut parte de vreo experienţă nefericită sau de vreo mărturie dureroasă, fie dintr-o parte, fie din cealaltă, îţi vine în minte partea goală a paharului: zile fripte, noduri de înghiţit după noduri, tensiuni, tăceri grele sau dispute la cuţite, şicanări neobosite, izolare sau prezenţă opresivă… Există oare date obiective pentru acestea sau doar prejudecăţile compromit, încă înainte să înceapă, relaţia dintre soacră şi noră? Sunt aceste suferinţe inevitabile?
La tot pasul auzi:
- Când te căsătoreşti, te căsătoreşti şi cu familia de origine, n-ai ce-i face!
- Noi n-avem cum să ne înţelegem vreodată, căci iubim acelaşi bărbat!
- În faţa ei mă simt veşnic la examen sau la tribunal.
- A trebuit să ne mutam în alt oraş ca să scăpăm de soacră-mea: oricât i-am fi arătat sau spus amândoi că preferăm să hotărâm noi înşine cum să ne ducem viaţa şi cum să ne creştem copiii, nu renunţa nici cum! Ca să nu mai vorbesc de faptul că tot ce se petrecea în casa noastră ştia jumătate din oraş!
- Tinerii nu vor să aibă de-a face cu bătrânii… Am fost bună să-l cresc pe băiatul meu, dar pe nepoţi nu mai sunt bună să-i cresc?! Sunt sigură că e mâna noră-mii la mijloc. E în stare să-l întoarcă pe băiat împotriva mea!
- Eu vă divorţez!
- Bărbatul meu nici acum nu s-a desprins de maică-sa: ea are ultimul cuvânt, ea este pe primul loc, ei îi dă dreptate, eu sunt intrusa!
- Ei le ştiu pe toate, n-au nevoie de noi!
- Să vină ea, cu ideile ei de pe vremea Potopului şi să-mi spună ce să fac!?
- Eu n-am probleme, am dresat-o de la început şi acum e clar: eu sunt şefa!
- Încă nu s-a născut femeia care să fie destul de bună pentru băiatul tău, aşa-i?
- Cu cât ne întâlnim mai rar, cu atât mai bine!
…Şi câte altele! Recitind aceste cuvinte încărcate de pasiune şi de suferinţă, îţi dai seama că unele presupun de la început, ca pe o fatalitate, imposibilitatea unei relaţii armonioase între soacră şi noră, fără ca acestea să mai încerce să schimbe ceva.
Altele ne spun că nora îşi percepe dinainte soacra ca pe o ameninţare personală sau ca pe o ameninţare la adresa noii perechi, după cum şi soacra şi-o poate închipui pe noră numai drept aceea care îi uzurpă locul cuvenit (de întâietate, bineînţeles!) în relaţia cu fiul sau cu nepoţii, drept străina de care în cele din urmă fiul s-ar putea dispensa, înţelegând că nicăieri nu e ca la mama acasă.
Vedem că până şi vârsta, în sine, e percepută de una sau de alta dintre cele două împricinate drept argument decisiv în avantajul propriu şi în detrimentul celeilalte, ca şi cum, fie ea bătrâneţea, fie tinereţea, ar decide asupra justeţii poziţiei.
Asemenea prejudecăţi prind teren în mintea şi în afectivitatea noastră datorită unor înclinaţii comune şi unor slăbiciuni de care este bine să fim conştienţi. Aşa este
- tendinţa de a prefera şi chiar a impune propriul model de relaţie între soţi, propriul model de familie, de educaţie, de gospodărire, de viaţă socială, chiar de viaţă spirituală, din convingere sinceră, dar poate şi datorită obişnuinţei (iar perpetuarea acelui model ne-ar da un fel de siguranţă) sau chiar din cauza orgoliului.
- tendinţa de a încerca să ţinem totul sub control, să dorim să ştim tot, să ni se spună tot, să fim consultaţi, să ni se ceară voie, cu varianta părerii că protecţia, părerea şi ajutorul nostru sunt indispensabile, până la nesfârşit.
- nesiguranţa de sine, frica în faţa unei schimbări majore, care ar putea aduce cu ele diminuarea propriului rol, învăţarea unui rol nou şi la asumarea unor noi răspunderi.
Unii dintre noi reacţionează cu curaj şi calm, căutând repere stabile pentru soluţii potrivite în fiecare situaţie (ceea ce denotă că nu sunt doar maleabili, ci mai ales modeşti şi realişti), dar alţii devin agresivi, în timp ce alţii demobilizează, coboară braţele şi se izolează.
Bine ar fi să aparţinem primului grup! Iar dacă nu se întâmplă spontan să fim modeşti, maleabili şi realişti, am putea să căutăm reperele stabile acolo unde le găsim pe cele mai durabile, mai valabile şi mai sigure, pe cele care ne apropie de adevărata noastră identitate, adică în iubirea şi bunătatea cu care ne-a creat Dumnezeu, în planul Lui pentru noi. Isus Însuşi ne învaţă să căutăm ieşirea din dilemele în care intrăm datorită “împietririi inimii” (Mt 19,8) în voinţa dintru început a lui Dumnezeu pentru bărbatul şi femeia pe care i-a creat (Gen 1,27; 2,24; Mt 19, 3-9).
“Pentru aceea omul va părăsi tată şi mamă, şi se va alipi de femeia sa, iar amândoi vor deveni un singur trup.” (Gen 2, 24)
În puţine cuvinte ni se spun lucruri esenţiale pentru relaţiile pe care le construim prin căsătorie. Căsătoria este precedată de stabilirea unui anumit raport între tine şi părinţii tăi, între tine şi persoana cu care vrei să te căsătoreşti. Faţă de părinţi te recunoşti distinct, autonom, capabil să ai o viaţă a ta, să iei decizii, liber. Pentru a te uni cu persoana cu care te vei căsători, parcurgi un anumit drum, care te va separa de părinţi, dar te va separa şi de oricine altcineva – Sfânta Scriptură vorbeşte despre “femeia sa“, adică de o persoană cu care ai un raport unic faţă oricare alta; este vorba de o alegere, care iarăşi implică libertatea.
Eliberarea şi libertatea… Există o accentuare mai mare a eliberării faţă de tată şi mamă pentru că, în etapa dinaintea angajării personale pe drumul căsătoriei sau al vieţii consacrate, este legătura noastră cea mai puternică.
Libertatea şi eliberarea sunt condiţii pentru o misiune cu adevărat vrednică de om, aceea de a iubi, aceea de a se dărui şi de a duce mai departe darul vieţii primit de la Dumnezeu. Când ne vorbeşte prima dată despre crearea omului (Gen 1, 27), Sfânta Scriptură ne atrage atenţia asupra egalităţii în demnitate a bărbatului şi a femeii, creaţi ambii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, dar şi asupra deosebirii lor. De aceea, când citim despre singurătatea resimţită de Adam, nu poate fi vorba de o scădere a acestei demnităţi, de o împuţinare a libertăţii sale sau a celei pe care i-a dăruit-o Dumnezeu, ca ajutor potrivit (Gen 2, 18-24). Eva este os din oasele lui Adam şi carne din carnea lui, chemată şi ea de iubirea lui Dumnezeu la viaţă: egală în umanitate, nu o anexă, nu un instrument, ci doar diferită, liberă, alta. Sunt doi, pentru a fi una, sunt diferiţi pentru a realiza o relaţie de potrivire, de complementaritate, care nu poate exista nici în cazul subordonării, nici în cazul identităţii indivizilor. Chiar dependenţa faţă de persoana cu care vrei să te căsătoreşti contrazice adevărata dăruire: numai cel liber poate trăi cu adevărat complementaritatea pe care se întemeiază unitatea celor doi.
Ameninţări la adresa libertăţii
Să recunoaştem că, în momentul de mare schimbare, al căsătoriei, tocmai la nivelul libertăţii se petrec cele mai multe dintre greşelile care produc atâtea suferinţe în familiile de origine ale celor doi şi, bineînţeles, în noua familie: părinţii, mai ales mama, îşi deschid cu greu braţele pentru a lăsa zbor liber fiului sau fiicei, spre propriul cuib; pasiunea, la rândul ei, are pretenţia de a-l subjuga pe soţ, respectiv pe soţie, iar în raport cu părinţii, chiar de a fi folosită ca armă de păstrare a întâietăţii în afecţiunea lui/ei. Să căutăm cele mai întâlnite încălcări ale libertăţii între părinţii celor doi soţi şi aceştia, poate chiar între soţi, pentru a identifica apoi câteva căi de a le depăşi.(S-a conturat drept emblematic conflictul între soacră şi noră şi vom folosi schema în succinta noastră analiză, deşi s-ar putea să descoperim că în altă parte se află cheia problemei).
Când fiul îşi face cunoscută părinţilor săi hotărârea de a se căsători, se confruntă, până şi în cazurile “senine”, cu o anume descumpănire: îşi vede părinţii agitaţi, oarecum agresivi, află că nu ar fi tocmai momentul potrivit, că nu sunt îndeplinite anumite cerinţe, că ar mai trebui aşteptat. Încrederea pe care conta, pare că nu mai e atât de sigură.
Nimic mai firesc, pentru că este momentul în care trebuie să se verifice, fără repetiţii prealabile, că dragostea părinţilor a fost generoasă, dăruită şi că şi-au crescut copilul pentru el însuşi, pentru a fi autonom, de sine stătător, capabil de hotărâri majore şi responsabile în privinţa stării sale de viaţă, să-şi asume la rândul lui răspunderea unei familii, format să fie profesionist în meserie, matur în viaţa socială şi creştin adult.
Şovăiala părinţilor ar trebui să fie curând înlocuită de conştientizarea semnificaţiei momentului şi de decizia curajoasă de a şi-o asuma: iată, la aceasta am trudit, grija şi munca noastră spre aceasta au tins, acestea sunt roadele. Fiul nostru nu mai e copil; şi-a luat viaţa în propriile mâini. Avem încredere în maturitatea şi în caracterul lui şi îl respectăm. Timpul educaţiei a trecut. De acum, nu vom înceta să-l iubim, dar prezenţa noastră în viaţa lui trebuie să se împuţineze, pentru a avea spaţiul vital necesar spre a înflori în noua lui viaţă.
Nu e uşor să favorizezi desprinderea, căci de mare iubire e nevoie ca să laşi pe cineva liber.(Avem ocazia să verificăm, după intensitatea efortului spiritual, imensul dar de iubire pe care ni l-a făcut Dumnezeu creându-ne liberi şi să tindem spre aceeaşi iubire).
Uneori primează frica de schimbare, frica de “străina” adusă în familie şi de influenţa ei asupra fiului, frica de a părăsi drumul bătătorit până atunci, pentru a porni mai departe, pe calea nouă, a părinţilor cu copii adulţi, de unde aceştia se văd, dar mai de departe, de unde le putem face semn discret, de încurajare şi de dragoste, dar nu mai mult. Expresia acestor temeri poate fi autoritarismul, adesea reclamat de tânăra familie: pretindem să se urmeze modelul nostru de familie şi găsim mijloace să-l impunem. Dacă nu reuşim, încercăm să-l prezentăm în lumina cea mai favorabilă, chiar să ţesem mici intrigi prin care să-l determinăm pe fiul nostru să tânjească după stilul de viaţă de odinioară, ceea ce implicit înseamnă să înceteze efortul de a-şi construi cu soţia propria viaţă de familie, ba chiar să o vadă pe aceasta într-o lumină defavorabilă, în comparaţie cu mama şi cu viaţa în familia de origine… De aici, până la denigrarea nurorii nu mai e decât un pas. Făcând aşa, nici nu ne dăm seama că prin menţinerea tutelei, prim prelungirea protecţiei materne până şi în noua familie, ne tragem fiul înapoi, spre viaţa de copil necopt, neajutorat, nesigur de sine, că îi subminăm şansele de reuşită în viaţă.
Avem de luptat şi cu plăcerea propriei puteri, care ne împinge să ne folosim de experienţa de viaţă şi de locul pe care îl avem în familie în folosul nostru, pentru a fi cât mai aproape de frâiele puterii şi ale deciziei, în detrimentul celor doi tineri, mai ales în detrimentul “nou-venitei.”
Teama de o prezenţă prea masivă a soacrei în viaţa noii familii, o poate face pe noră să fie crispată şi închisă, în defensivă sau chiar să fie duşmănoasă, agresivă şi, întocmai ca în scenariul anterior, să caute orice prilej să-şi pună soacra într-o lumină proastă, mai ales în ochii soţului, chiar dacă se mimează buna înţelegere. Ne începem construirea noii vieţi pe demolarea lumii din care vine soţul, ceea ce îl loveşte direct. În loc să clădim propria noastră lume, de la început lovim în unitatea conjugală.
Şi nora poate accepta tutela soacrei, poate primi să renunţe la rolul ce îi revine în construirea propriului cămin, la asumarea răspunderilor de soţie, de gospodină, apoi de mamă, la iniţiative, fie din teama de a-i displace soţului, poate chiar soacrei, fie din frica imatură de răspundere sau din pură comoditate. Fără îndoială, în mijlocul greutăţilor şi al lipsurilor, linia care desparte primirea ajutorului binevenit, dar sănătos, care nu ştirbeşte autonomia tinerei familii, de dependenţa faţă de soacră sau alte ori de folosirea şi exploatarea soacrei este foarte subţire! Fiul, la rândul lui, nu este, din păcate, imun la aceleaşi tentaţii, de a fi slab în faţa susceptibilităţilor sau presiunilor, de a fugi de răspunderi, de a rămâne mai departe legat, într-o dependenţă imatură, de părinţi sau de a rămâne pe spatele lor pentru a-i folosi, pur şi simplu.
Reguli bune şi necesare
La ceasul hotărârilor bune, în vederea bunei înţelegeri, soacre sau nurori, sigur ne-am spus:
NU fi duşmănoasă şi agresivă. NU judeca .NU vorbi de rău. NU închipui scenarii negative . NU fi atotştiutoare şi sfătoasă. NU fi omniprezentă şi indispensabilă. NU fi susceptibilă. NU te închide în tine. NU te izola. NU te mulţumi cu aparenţa bunei înţelegeri.
FII calmă. FII discretă. FII blândă. FII comunicativă şi transparentă. FII sensibilă la nevoi. FII delicată. FII binedispusă. FII maleabilă. FII prietenoasă. FII deschisă şi simplă.
Totuşi, cum revenim adesea la vechile greşeli, se cuvine să socotim că sunt într-adevăr reguli foarte bune, necesare oricărei relaţii şi totuşi nu sunt suficiente pentru bunul mers al vieţii de familie.
Ce mai lipseşte?
Dacă Îl rugăm din nou pe Dumnezeu să ne înveţe şi, după scurtele noastre reflecţii, desprinse din experienţa încărcată de emoţii şi pasiune a atâtor familii, ne întoarcem la cuvântul Său, ne surprinde simplitatea şi claritatea planului lui Dumnezeu pentru fiecare pereche de soţi şi misiunea lor divină: dăruirea reciprocă în iubire rodnică să fie neîmpărţită, să fie totală şi definitivă. Aceasta este calea noastră de sfinţire şi singura care ne poate conduce la fericire. Nici o ambiguitate aici. Orice interferenţă, orice intervenţie, orice pretenţie de a relativiza legătura dintre soţi, orice inerţie în a păstra intacte vechile legături de familie, loveşte în unitatea căsătoriei, aşa cum vrut-o Dumnezeu.
Sfântul Pavel, conştient că una din ţintele predilecte ale diavolului este unitatea iubirii conjugale, sfătuieşte cu dragoste de părinte sufletesc pe fiii şi fiicele sale din toate generaţiile să lucreze la susţinerea căsătoriei. “Bătrânele(…) să fie povăţuitoare de bine, ca să le înveţe pe tinere să-i iubească soţii şi copiii, să fie cuminţi, curate, gospodine, bune, supuse bărbaţilor lor, astfel încât cuvântul lui Dumnezeu să nu fie defăimat.”(Tit 2,4-5)
Ne dăm seama, cu ajutorul acestui sfat că susţinerea Sfintei Taine a Căsătoriei de către vârstnicii din familie, în aceeaşi măsură cu cei doi soţi este sensul pozitiv şi imperativ al cuvintelor: “Astfel omul îşi va lăsa tatăl şi mama pentru a se uni cu femeia sa şi vor deveni un singur trup.”(Gen.2, 24) Am putea-o chiar numi Regula de aur a părinţilor celor doi soţi.
Iată cum cuvântul lui Dumnezeu nu ne lasă să rămânem în registrul relativ al aspectelor psihologice ale relaţiei dintre generaţiile vârstnice şi tinerii soţi, ci ne aşează în perspectiva înaltă, spirituală, a unei chemări la sfinţire în căsătorie, la care şi părinţii pot şi trebuie să conlucreze. Din această perspectivă, rolurile nu se suprapun, ci îşi vădesc unicitatea şi specificul.
Însufleţită de dorinţa de a-şi iubi fiul după voinţa lui Dumnezeu, mama nu va ezita să-şi purifice dorinţa de dominare, iubirea posesivă, prelungirea protecţiei ei dincolo de vârsta cuvenită, încă înainte de momentul căsătoriei, înainte de a deveni soacră. Eliberarea fiului de sub tutela părinţilor se va petrece progresiv, pe măsura maturizării lui, pregătind terenul de încredere pentru primirea celei alese de le să-i fie soţie. Aceasta este o pregătire de o viaţă, şi nu o transformare ad hoc.
După căsătorie, mamei, devenită şi soacră, îi va reveni să-şi susţină din răsputeri fiul şi nora în tot ce îi poate întări în dragostea unul faţă de altul şi mai apoi şi faţă de copii: punându-le în valoare calităţile şi complementaritatea, însoţindu-i cu rugăciunea ei, creând ocazii de cât mai bună cunoaştere între familia de origine şi noră, cultivând întâlnirile plăcute şi punând cărămidă după cărămidă în construirea unei adevărate prietenii între ele, arătându-i recunoştinţă pentru că îşi face soţul fericit, încurajând-o în tot lucrul bun, fără zgârcenie.
Experienţa ei de viaţă îi oferă mamei-soacre şansa de a contribui mai consistent la buna înţelegere dintre cele două familii: exerciţiul mai îndelungat al micului joc cotidian al sacrificiilor mărunte care susţin dăruirea reciprocă în viaţa familială, o va ajuta să fie un instrument de pace, un ajutor discret, dar concret şi generos; o va ajuta să ierte mai uşor decât cei tineri, să uite eventualele ofense, pentru a-i încuraja la bine.
Cucerită de încrederea soacrei, şi nurorii îi va fi mai uşor să se apropie de ea, să-i descopere calităţile, care de altfel l-au format şi pe soţul ei să fie acela de care s-a îndrăgostit. Nemaisimţindu-se ameninţată în poziţia ei de întâietate în inima soţului, îşi va arăta dragostea pe care i-o poartă acestuia, ştiind că nimic nu o poate face mai fericită pe mama-soacră decât iubirea lor reciprocă şi nu-şi va pune sub obroc propriile daruri cu care va lucra la clădirea vieţii de familie, uitând de inhibiţii şi complexe.
Va şti să-şi pună soacra în valoare în primul rând pentru ea însăşi, dându-i prilejul să transmită mai departe tradiţiile de familie, experienţa ei bogată şi să simtă că este de folos, că îşi are locul ei în afecţiunea copiilor şi a nepoţilor, ceea ce va însemna şi un semn de iubire faţă de propriul soţ.
Avem nevoie unii de alţii în drumul nostru spre fericirea pe care ne-a pregătit-o Dumnezeu, iar harul Lui, care ne va ajuta să ajungem acolo, va îmbrăca în lumină şi relaţia dintre nurori şi soacre.
Pare Paradisul? Nu e de mirare, căci legea familiei creştine din Paradis vine şi la Paradis ne cheamă.


Exprimaţi-vă mai jos opinia