«[Isus,] chemând la sine un copil, l-a pus în mijlocul lor, şi le-a spus: “Adevăr vă spun, dacă nu vă veţi întoarce şi nu veţi deveni asemenea copiilor, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Aşadar, cine se va umili asemenea acestui copil, acela va fi cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi oricine primeşte un copil în numele meu, pe mine mă primeşte.”» (Matei 18,2-5)

Cunoaştem cu toţii acest pasaj, l-am meditat poate deja, iar dacă nu, am ascultat cu siguranţă predici pe marginea lui. Poate pentru fiecare dintre noi, cuvintele lui Isus provoacă mai întâi uimire: cum? noi, adolescenţi, adulţi, ori poate chiar persoane în etate, trebuie să devenim asemenea copiilor pentru a intra în împărăţia cerurilor sau pentru a fi “mari”? Presupunând că am pătruns măcar în parte sensul cuvintelor Mântuitorului, acestea ne provoacă şi, cu trecerea anilor, provocarea rămâne mereu actuală şi în acelaşi timp diferită. Iar părinţii, prin proprii lor copii, au prin excelenţă ocazia de a aprofunda sensul acestor cuvinte.

Odată ieşiţi de pe băncile şcolilor, şi noi, ca şi Dvs – cel puţin aşa presupunem -, am răsuflat uşuraţi: gata cu învăţatul, gata cu examenele! Pentru ca, de fapt, să ne trezim imediat într-o altă şcoală, din care, fără a avea profesori, cel puţin în sensul obişnuit de până atunci, nu au lipsit însă învăţatul şi examenele: găsirea unui loc de muncă, pregătirea pentru căsătorie, testul acceptării de către socri, surpriza primului copil şi învăţarea rolului de părinte, supravieţuirea financiară, şi exemplele ar putea continua. Şi uite aşa, ajungem la vorba din popor: “Omul cât trăieşte, învaţă!” Iar profesorii, de-a lungul vieţii, nu sunt obligatoriu mai mari decât noi, ca vârstă: nu de puţine ori ei sunt chiar copiii noştri!

* * *

În munca de “documentare” pentru acest articol, am rugat mai mulţi părinţi să ne împărtăşească propriile lor experienţe. Astfel s-au strâns peste o duzină de mărturii din diferite colţuri ale ţării. Pentru fiecare părinte a fost o muncă dificilă de rememorare a “istoriei” recente şi de identificare a celor mai semnificative episoade. Iată ce ne împărtăşeşte Gabriela M., din Pildeşti:

«Dacă mă gândesc bine, multe lucruri avem de învăţat de la copiii noştri. Pentru mine fiecare zi este o lecţie de viaţă din partea lor. Din zorii zilei, când se trezesc bucuroşi şi îmi spun “Bună dimineaţă” şi până seara târziu când nu se culcă înainte de a mă săruta şi a-mi spune “Noapte bună”.»

În mărturiile strânse s-au regăsit însă multe “lecţii” comune, ce par a fi specialitatea copiilor! Iar prima este cea a rugăciunii, despre care ne-au relatat mai mulţi părinţi. Alin T. din Cluj-Napoca, ne mărturisea că, deşi ca logodnici se rugau mult împreună, după căsătorie el şi cu soţia lui se rugau separat, fiecare cu programul lui. După venirea pe lume a copilului, părinţii au simţit că programul de rugăciune trebuie să fie comun şi, mai mult, împreună cu copilul, pentru a-l învăţa şi pe acesta să se roage. La fel s-a întâmplat şi în familia noastră şi credem că în majoritatea familiilor copiii sunt cei care unesc părinţii în rugăciune. Sunt momente de neuitat! Cum ai putea uita vreodată imaginea copiilor cu mânuţele unite în rugăciune, recitând pe sărite ori integral câte o rugăciune! Sau primele semne ale Crucii, făcute cu atâta dulce stângăcie! Iată experienţa aceleiaşi mame:

«La noi în familie am obişnuit de la început să ne rugăm împreună, mai des seara înainte de culcare şi atunci când suntem toţi împreună la masă. Doar noi doi şi după aceea Edi (băieţelul nostru mai mare), când a început să înţeleagă. Se apropia de noi şi mai mult mima cuvintele. La fel se întâmplă acum cu cel mic, Cristi.

Într-o seară, după ce am luat cina, soţul meu, din cauza oboselii, a adormit înainte de a ne ruga. Cristi, cunoscând obiceiul, a mers lângă el şi ba îi ţipa la ureche, ba îl ciupea şi nu s-a lăsat până nu l-a trezit pe tatăl său. Când a reuşit să-l trezească a spus cu vorba lui stâlcită: “Tati! Nu-i frumos să te culci aşa, fără rugăciune!” Am rămas uimiţi şi am discutat după aceea că trebuie să fim foarte atenţi deoarece copiii copiază mult de la părinţi. Dacă ei observă că rugăciunea nu ocupă un loc prioritar în familie pot cu timpul să o elimine din viaţa lor.»

O experienţă impresionantă ne-a împărtăşit-o o mamă care a dorit să rămână anonimă:

«De ceva timp obişnuim să ne rugăm rozariul împreună. Soţul fiind mai obosit, şi asta tot mai des datorită alcoolului, ne mulţumeam şi cu doar ultimul mister din partea lui, pentru că, totuşi, se ruga cu noi. Dar ne venea greu să-l acceptăm aproape seară de seară cu gesturile şi mişcările lui necontrolate.

Într-o seară, înainte să începem rugăciunea împreună, se iveşte o discuţie între el şi noi, adică eu şi cu cei trei copii ai noştri… Ei bine, în această discuţie pe care o purtam, intervine la un moment dat băiatul cel mare, care îi spune: “Tăticule, degeaba spui că şi tu te rogi dacă faptele tale nu vorbesc…”

Vă spun drept că pe moment am rămas nemişcată. Soţului aceste cuvinte i-au dat de gândit. În acel moment s-a descoperit durerea provocată de tatăl lor în familia noastră. Am hotărât atunci să ne încredinţăm Mariei şi să-i spunem în rugăciune ceea ce ne doare pentru ca ea să ne dea puterea de a merge înainte cu crucea noastră şi de a avea speranţa în mai bine. Acum putem să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru că din nou este soare în familia noastră.»

Replica băiatului din experienţa tocmai relatată ne duce la o altă idee regăsită în mai multe mărturii: francheţea cu care se exprimă copiii. Ei îşi mărturisesc credinţa cu o simplitate, sinceritate şi uşurinţă de invidiat, nu de puţine ori ajungând să ne “oblige” şi pe noi la un astfel de comportament. Marcela C. din Cluj-Napoca ne povestea că a primit la un moment dat vizita cumnatei ei, româncă emigrată, o persoană nu numai atee, dar care şi ia în derâdere credinţa şi pe credincioşi. Drept urmare, Marcela şi soţul ei s-au străduit să nu pomenească în discuţiile cu oaspetele nimic religios. Fetiţa lor însă, de câţiva anişori, avea un obicei specific vârstei: acela de a compune poezioare sau cântecele. Într-una din zile, pe când era singură în cameră cu sora tatălui ei, fetiţa a început să cânte o nouă “compoziţie”, care, fără rimă fiind, nimeni nu o mai ţine minte. Dar de fapt tot textul se învârtea în jurul unei singure idei: “Eu îl iubesc pe Isus, şi Isus mă iubeşte pe mine, şi sunt fericită!” Şi pentru a fi sigură că oaspetele a prins mesajul, după ce şi-a terminat interpretarea, fetiţa a întrebat răspicat: “Ai înţeles ce am zis?” Părinţii au tot cugetat mai apoi dacă hotărârea lor de a evita discuţiile religioase a fost cea mai bună, sau nu. Fetiţa lor luase o altă hotărâre, de a-şi mărturisi credinţa, fără a analiza dacă este politicos sau nu.

«Anul trecut am mers cu nişte prieteni la un picnic unde s-a citit un text din biblie, despre fericiri, apoi am discutat în grupuri mici – ne-a povestit Diana din Braşov. Copiii mişunau pe acolo, fără să asculte (aparent). La sfârşitul discuţiilor, care mai de care mai filosofice, din fiecare grup câte o persoană sintetiza cele discutate. Se ajunge la grupul nostru, şi la întrebarea “De la voi cine vorbeşte?” se ridică brusc Theo – băiatul nostru – şi spune “eu”. Am rămas toţi miraţi, mai mult amuzaţi. “Theo, ce ne spui tu despre fericire?”, este el întrebat. A răspuns imediat, fără să clipească: “Eu sunt fericit pentru că m-a creat Dumnezeu”. Nici unul dintre noi nu se gândise la aceasta. În simplitatea lui, a pus punctul pe i. Atunci avea 4 ani.»

Copiii au modul lor de a percepe realitatea, mod de care noi ne-am îndepărtat, “îmbătrânind”. Noi ne amintim cu plăcere de un episod petrecut într-un concediu, la o cabană. Tocmai făcusem foc de tabără şi stătusem cu copiii până la ore criminal de târzii. Dar a fost o seară minunată! Întorşi în cabană, ne-am grăbit să îi pregătim de culcare. Şi în contextul acela agitat, fata noastră, Teodora, tot de patru ani atunci, s-a oprit în mijlocul holului pentru a ne atrage mai bine atenţia, şi ne-a spus: “Să ne rugăm!” Indiferent ce aveam în mâini sau în ce direcţie ne îndreptam, ne-am oprit şi ne-am rugat conduşi de fetiţa noastră care a simţit nevoia, după o seară aşa de minunată, să îi aducă mulţumire Domnului. Noi de ce nu simţisem la fel? De ce în noi prevalase în acel moment obligaţia de părinţi de a-i culca cât mai repede?

În educaţia lor, ne străduim să le insuflăm credinţa aşa cum este ea: ceva natural. Astfel, de exemplu, poveştile de seară pe care le aud copiii noştri sunt de regulă din Biblie. Pe când Teo a noastră avea sub trei anişori, într-o zi când soţia era cu ea în parc şi o dădea în leagăn, fetiţa a întrebat-o: “Mamă, diseară îmi spui povestea cu tufa care ardea?” (cu Moise la rugul aprins, adică). Fetiţa de lângă ea a întrebat curioasă: “Ce poveste?” Mai cu jumătate de gură, soţia i-a explicat că e vorba de o povestire din Biblie, cu Moise. Mai apoi însă i-a fost ruşine pentru faptul că s-a simţit oarecum stânjenită în acest context, în care Teodora o “forţase” să îşi mărturisească credinţa. Iar situaţiile de acest gen sunt numeroase, de multe ori punându-ne întrebări despre Isus sau despre Fecioara Maria în tramvai, în magazin… sau pur şi simplu pe stradă: într-o zi aşa i-a venit ei să strige, de mai multe ori, privind spre cer, “Isuse, vino la noi!”

Pentru a mai întrerupe şirul experienţelor noastre personale, iată o altă mărturie impresionantă, primită de la Robert L. din Timişoara – soţia lui este însărcinată acum cu cel de-al cincilea copil al lor:

«Multe sunt cele pe care le învăţăm de la copiii noştri. Uneori dau răspunsuri neverosimil de înţelepte, încât este evident că sunt atinşi de harul dumnezeiesc care circulă mai uşor, mai lin prin sufletele lor curate. Totuşi am încercat, printr-un dialog amănunţit, să răspundem întrebării voastre într-un mod concret şi precis, atât cât este cu putinţă. Am stabilit, fără prea multe ezitări, că ceea ce învăţăm de la proprii copii este viaţa trăită pentru altul. Adică jertfelnicia, spiritul de renunţare la sine. De câte ori nu a trebuit şi nu trebuie să ne întrerupem dintr-o activitate a noastră, de adulţi, “serioasă”, ca să le ducem o cană cu apă, să le oferim o bomboană sau să vedem de ce plâng? De câte ori nu a trebuit să renunţăm la propriile dorinţe spre a ne acomoda la dorinţele şi capriciile lor? Iată lucruri pe care nici azi nu le facem uşor. Însă când ne gândim mai bine, înţelegem de ce mântuirea părinţilor e în mâinile copiilor lor: pentru că slujindu-i pe ei învăţăm să-i slujim pe alţii.

În lumea de azi, nimic nu ne încurajează să facem aşa ceva. Totul – reclame, emisiunile TV şi radiofonice, ziarele, revistele etc – ne îndeamnă să trăim doar pentru propriul confort şi propria plăcere. De aceea milioane de femei îşi ucid pruncul în pântece: pentru că nu vor să trăiască pentru alţii, ci doar pentru sine.»

Mult adevăr se ascunde în spatele acestei mărturii. Mai ales primii ani de viaţă, în care copiii sunt total sau aproape total dependenţi de mamă în special, de părinţi în general, sunt ani în care noi suntem slugile copiilor noştri. Dacă nu pricepem rostul acestei slujiri, atunci vom trăi această perioadă, şi noi şi copiii, într-o frustrare continuă. În aceşti ani se educă răbdarea aşa cum nu este ea educată în toţi anii de până atunci. Şi nu numai răbdarea, ci şi alte virtuţi. Dacă în primele luni de viaţă datoriile noastre sunt în primul rând de a-i hrăni şi a-i iubi, dependenţa copiilor faţă de noi devine tot mai complexă odată cu trecerea anilor, ajungând astfel, ca părinte conştient, să îţi calculezi tot mai atent cuvintele şi gesturile. Ceea ce nu este rău, desigur! Dar este o responsabilitate covârşitoare.

Soţul meu, ca unul care se scapă mai des şi strigă la copii – nu că doar el ar face aşa ceva -, îmi spunea deunăzi: “Ce bine că Dumnezeu nu este la fel de intransigent ca noi!” Într-adevăr, a fi părinte te ajută să înţelegi mult mai bine paternitatea lui Dumnezeu. Ne enervăm când copilul scapă ceva pe jos şi poate îi şi abţiguim una dacă e vorba de o cană sau o farfurie plină cu ceva şi se mai şi sparge. Noroc că Dumnezeu, la petele de pe sufletele noastre mult mai grave decât pata de pe covor, nu reacţionează cu aceeaşi duritate! Ar fi vai şi amar de noi atunci. [...] Tocmai când scriam aceste rânduri, unul dintre copii m-a chemat să văd ce a făcut din plastilină, şi i-am spus: “Nu pot, nu vezi că lucrez?!” Cât fariseism! Aşa că spun iar: noroc că Dumnezeu nu e ca noi, şi nu ne zice “lasă-mă că-s ocupat acum”. Am fost, am văzut ce a făcut, ne-am bucurat împreună, şi acum revenim la firul articolului.

Ne vom opri în rândurile următoare la o mărturie a unui cuplu din Oradea. Cei trei copii, consideră soţii, i-au ajutat mult în creşterea personală: le-au educat răbdarea, atenţia faţă de celălalt… Să lecturăm un fragment din ceea ce ne-au relatat:

«Copiii sunt ca o oglindă, în care ne vedem pe noi, aşa cum gândim şi acţionăm. Când un frate mai mare strigă la unul mai mic, ne recunoaştem pe noi când strigăm la ei. Aşa văd, aşa fac. De aceea, uitându-ne la ei ne este uşor să ne vedem din defecte. Încercăm astfel să căutăm alte metode de a le face observaţii, fără să recurgem la ridicarea vocii. Căutăm să ne rezolvăm conflictele între noi, între soţi adică, prin acele metode pe care dorim ca şi copiii să şi le însuşească. Dacă ei se poartă frumos unul cu altul, atunci aceasta este pentru noi semnul că şi noi ne purtăm frumos unul cu altul.

În plus, cât sunt de mici, sunt extrem de vigilenţi şi practic te obligă la consecvenţă. Nu poţi să le spui astăzi că un lucru este rău, şi mâine că este bine. Te vor taxa! Nu poţi să le interzici lor să facă un lucru, precum să mănânce în pat, dacă ei te văd făcând asta zilnic, sau fie şi doar din când în când. Impunându-le lor ceva, ajungem să ne impunem şi nouă, şi, trebuie să recunoaştem, de fapt aşa ne-am mai ordonat, sau disciplinat şi noi viaţa.»

Copiii ajung deci educatori şi formatori ai noştri, după cum şi noi le suntem educatori şi formatori. Este un schimb minunat, copiii fiind adevărate izvoare de experienţe ziditoare. Alte două astfel de experienţe, acum despre capacitatea copiilor de a dărui, de a se gândi la ceilalţi, ne povesteşte din nou Diana din Braşov:

«Veneam într-o seară acasă dintr-o vizită şi copiii erau foarte obosiţi. Nu vroiam ca ei să adoarmă în taxi, aşa că le-am spus că cine nu adoarme va primi un Kinder Joy (aşteptat deja de mai multe zile). Pati era foarte obosită, aproape i se închideau ochii, şi atunci l-am auzit pe Theo că spune: “Dacă Pati adoarme, eu o să îi dau din Kinder-ul meu.”

De ziua Patriciei am vrut să facem ceva mai special, şi am pregătit pentru toţi copiii de la grădiniţă câte un pacheţel, jucării micuţe, maşinuţe, dorind să facem o tombolă. Am pus şi un premiu mai mare, dar Patricia insista să punem şi un aparat foto de jucărie care îi plăcea foarte mult. I-am explicat încă o dată că fiecare copil va primi ceva, doar am ales jucăriile împreună şi sunt destule, poate să îşi păstreze aparatul. Atunci mi-a explicat că ei îi place foarte mult şi de aceea vrea să îl dea, să se bucure şi alt copil de el. Nu îmi venea să cred că la 3 ani gândeşte aşa, şi sper că şi când va fi mare va fi la fel. Am discutat mai apoi cu educatoarea ei care le-a propus copiilor ca la serbarea de Paşti fiecare copil să aducă o jucărie pentru alt copil, şi mi-a spus că sunt părinţi care au cumpărat special o jucărie pentru ocazia aceasta, deoarece copiii lor nu dau din jucăriile lor. Mă bucur că ai mei nu sunt aşa.»

Fetiţa noastră – invariabil ajungem la copiii noştri! -, într-o zi de iarnă când ieşise împreună cu soţia mea la cumpărături, a văzut cum ea a ajutat-o pe o femeie mai în vârstă să treacă peste o porţiune cu polei. Pe Teo a impresionat-o foarte mult, aşa că adesea îi aminteşte soţiei: “Mami, mai ştii cum ai ajutat-o pe tanti să treacă peste gheaţă?” De atunci se întâmplă des ca atunci când ieşim afară, dacă vede vreo bătrânică, să întrebe: “Pot să merg să o ajut?” – chiar dacă aceasta nu pare să aibă nevoie de ajutor, şi s-ar putea chiar să se simtă puţin jignită. Încă nu prea am convins-o pe Teo cu explicaţiile despre când şi cum să îi ajutăm pe ceilalţi, şi s-a întâmplat ca, după o plimbare în care a vrut să ajute vreo cinci persoane, să ajungă acasă cam frustrată, că nu a putut de fapt să ajute pe nimeni. Cu siguranţă ajutorul dat ar face-o extrem de fericită – vedem cu cât elan încearcă şi acasă să aibă grijă de noi când suntem bolnavi sau obosiţi!

Tot legat de fericire, suntem convinşi că aţi sesizat ce puţin le trebuie copiilor să fie fericiţi! O mică jucărie, un minut de atenţie din partea noastră, o încurajare… lucruri aparent banale şi care totuşi îi bucură atât de mult. Am constatat chiar că, de fapt, lucrurile cele mai ieftine sunt şi cele mai eficiente: nu am găsit nici o jucărie, oricât de complexă şi de scumpă, care să provoace mai mare bucurie decât atunci când le spunem: “Haideţi să ieşim toată familia la o plimbare”. Cât de greu este în schimb pentru noi să fim mulţumiţi, bucuroşi, fericiţi! Mai ştim noi să ne bucurăm de gesturile mici? Nu, căci suntem mari – ne explicăm singuri. Când vedem un copil mic, părinte sau nepărinte, fiecare se încălzeşte şi se entuziasmează. Dar când vedem un semen de-o vârstă cu noi?

Cu siguranţă că şi din punctul de vedere al fericirii avem multe de învăţat la copii. Odată ajunşi mari, suntem dominaţi de griji, şi de multe ori înspăimântaţi de viitor. Isus ne spune să nu ne consumăm de grija la ce vom mânca, vom bea, ori vom îmbrăca. “Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc” (Matei 6,28). Iar noi îndrăznim să completăm: priviţi la copiii voştri – nu au griji, nu ştiu ce va fi mâine, iau totul cu bucurie, cu setea lor de experienţe noi, de a descoperi lucruri noi. Desigur, pentru că vă au ca tată ori ca mamă. Vă au pe voi, părinţi pământeşti! Şi atunci oare, gândindu-ne la Tatăl nostru ceresc şi la Mama noastră Biserica, merită agitaţia şi tensiunea în care trăim? Cu siguranţă că nu!

Şi iată că ajungem din nou la cuvintele evanghelice de la începutul materialului: să devenim asemenea copiilor. Încheiem aici această schiţă publicitară: schiţă, căci suntem conştienţi că nu am reuşit să realizăm un tablou cu tema “Copiii, educatorii noştri”; şi publicitară, căci nu ne ascundem dorinţa ca acest articol să fie o publicitate la a avea copii. În societatea noastră care te priveşte chiorâş dacă ai mai mult de un copil, este nevoie de publicitate pentru a avea copii! Sperăm că pe cei care nu-i au încă, i-am molipsit de dorinţa de a avea copii, cărora să le fie educatori şi de care să se lase educaţi. Iar cei care aveţi copii, ascultaţi acest sfat care nu ne aparţine: ţineţi ochii deschişi şi ghiozdanul în suflet, ascultaţi, învăţaţi şi încercaţi să luaţi note cât mai mari, căci va fi pentru mântuirea voastră şi pentru binele familiei, şi mai apoi al Bisericii şi societăţii.