Creştinismul a început să se răspândească în România din anul 106 d.C., când armatele împăratului roman Traian au cucerit regiunea numită pe atunci Dacia şi au adus cu ele noua credinţă. Deşi România, situată în Europa de Est, s-a aflat în mod firesc de-a lungul secolelor sub influenţă slavă şi a cunoscut invaziile bulgare din secolele al şaselea şi al şaptelea, a păstrat o legătură profundă cu civilizaţia latină. Chiar şi astăzi, la aproape două mii de ani după cucerirea romană, româna este socotită de lingvişti o limbă fundamental romanică. În lunga istorie a creştinismului românesc, populaţia a fost divizată între ortodoxie, de departe confesiunea cea mai răspândită, cu aproximativ 87 la sută din totalul populaţiei, catolicism cu 6 la sută şi protestantism cu 5 la sută. Deşi cifrele recensămintelor din România nu prezintă încredere totală, aceasta înseamnă, în termeni concreţi, că, înaintea venirii la putere a comunismului în 1948, în Româniaerau cca 1.560.000 de catolici. (Prin comparaţie, Partidul Comunist din România nu avea mai mult de o mie de membri atunci când naţiunii i-a fost impus regimul marxist prin maşinaţiuni interne şi presiuni sovietice). Însă după cincizeci de ani de persecuţii dintre cele mai aspre pe care le-a cunoscut acest secol, în România mai existau încă peste o jumătate de milion de catolici¹.

Catolicii din România fac parte din două mari categorii. Biserica Romano-Catolică, de rit latin, era localizată mai întâi la Timişoara (un oraş mare, într-o regiune în care catolicii erau mai ales de origine germană) şi în Transilvania (o regiune cu mulţi catolici maghiari). Această Biserică latină, deşi supusă unor presiuni teribile, s-a dovedit surprinzător de rezistentă la persecuţiile comunismului românesc, probabil, datorită compoziţiei sale etnice distincte. Aceasta nu s-a întâmplat, din nefericire, în cazul Bisericii Greco-Catolice din România.

Aşa cum s-a întâmplat în Ucraina sub sovietici, autorităţile comuniste româneşti au organizat un sinod nelegitim al acestei Biserici, la care nu a participat, nici sub tortură ori alte presiuni, nici un episcop catolic român. Sinodul a fost silit să declare că voinţa credincioşilor era să devină ortodocşi, deşi ortodoxia română fusese deschisă, ca opţiune, oricui ar fi dorit să se convertească timp de secole. În octombrie 1948, Biserica Greco-Catolică a fost lichidată, miile sale de biserici au fost confiscate şi trecute în uzul ortodox. Data fusese aleasă cu cinism premeditat: era cea de-a 250-a aniversare a declaraţiei de unire a Bisericii cu Vaticanul din 1698. Justificarea acestui act era propagandă tipică: episcopii greco-catolici se “îndepărtaseră de popor pentru a servi interese imperialiste, supunându-se papei de la Roma”². În momentul acela în România erau şase episcopi greco-catolici. La sfârşitul anului 1948 toţi erau arestaţi. Cinci au murit în închisoare (Ioan Suciu, Valeriu Traian Frenţiu, Alexandru Rusu, Vasile Aftenie şi Ioan Bălan). Unicul supravieţuitor, episcopul de Cluj-Gherla Iuliu Hossu, şi-a petrecut următorii douăzeci şi doi de ani în închisoare şi în arest la domiciliu înainte de a se sfârşi din viaţă, aflat încă în detenţie³.

Doi secretari de episcopi au fost şi ei arestaţi: preoţii Alexandru Rusu şi Foişor. Însă uraganul a mers mai departe. Securitatea i-a reţinut pe vicarul general de Blaj, Victor Macavei, pe canonicii Victor şi Nicolae Pop, Ioan Moldovan, Dumitru Neda şi Ioan Folea, împreună cu profesorii de teologie Septimius Todoran şi Eugen Popa. Întreaga cancelarie de la Bucureşti a fost arestată: protopopul Liviu Chinezu, Ioan Chertes, Vasile Mare şi mulţi alţii. În alte părţi cei reţinuţi fuseseră aleşi în mod clar în scopul decapitării conducerii catolice: în oraşul Cluj, părintele Iosif Bal şi canonicul Dumitru Manu; la Oradea, canonicul Iuliu Hirţea şi la Lugoj, părintele Vasile Teglasiu⁴. Ioan Ploscaru, consacrat episcop în 1948, a fost şi el încarcerat anul următor.

La început toţi episcopii au fost reţinuţi la Dragoslavele, reşedinţa de vară a patriarhului ortodox. Patriarhul Iustinian îi vizita adesea, îndemnându-i să se convertească la ortodoxie. Guvernul a lansat propaganda că episcopii se retrăseseră pentru meditaţie⁵. Regimul avea nevoie de apostazia măcar a unui singur episcop pentru a putea pretinde că unificarea Bisericii Catolice cu cea Ortodoxă era licită. Nici un episcop însă nu i-a făcut pe plac. Atunci când convingerea cu duhul blândeţii nu a dat rezultate, episcopii au fost separaţi şi trimişi în locuri diferite. La 10 mai 1950, după ce îndurase torturi cumplite în închisoarea Văcăreşti, Vasile Aftenie şi-a pierdut minţile şi a murit, deşi era un om încă destul de tânăr şi fusese sănătos⁶. Soarta celorlalţi episcopi a fost în curând pecetluită în mod similar. În ceea ce priveşte clerul, şase sute au fost încarceraţi, aproape o treime în Uniunea Sovietică; doar jumătate au supravieţuit⁷. Papa Pius al XII-lea a reacţionat la acest măcel printr-o declaraţie mişcătoare în scrisoarea sa apostolică Veritatem Facientes din 27 martie 1952: “Vrem să sărutăm lanţurile acelora care, încarceraţi pe nedrept, plâng şi suferă din pricina atacurilor împotriva religiei, din pricina distrugerii instituţiilor sacre, pentru mântuirea veşnică a poporului lor, aflat acum în pericol, mai mult decât pentru propria lor suferinţă şi pentru libertatea pierdută”.

Din nefericire, aproape un sfert din clerul greco-catolic român a cedat, devenind formal ortodox, în timpul persecuţiilor, temându-se de repercusiuni asupra lor şi a familiilor. Cum aceştia dispuseseră de mari posibilităţi de a face parte din Biserica Ortodoxă Română majoritară încă dinainte de venirea la putere a comuniştilor, dacă ar fi dorit, nu putem crede că vreuna dintre aceste convertiri “voluntare” a fost sinceră. (Mulţi au revenit mai târziu⁸). Mijloacele de care a fost nevoie pentru a-i convinge o dovedesc. Un preot a fost aruncat într-un canal plin cu şobolani, unde a rămas două zile, după care a cedat. Un altul a fost aruncat într-o mlaştină, cu rezultate similare. În oraşul Oradea, părintele Damian a fost supus torturii cu foc şi electricitate, până a capitulat. La Sibiu, părintele Onofreiu a supravieţuit în mod miraculos spânzurătorii, prin ruperea frânghiei. A refuzat în continuare să accepte ortodoxia, însă a fost declarat nebun şi temporar eliberat. Este lesne de înţeles de ce un sfert dintre clerici, supuşi unor astfel de tratamente în atâtea locuri diferite, nu au avut suficientă tărie să reziste.

Însă credincioşii greco-catolici nu s-au supus prea lesne acestor schimbări silite. Episcopul de Oradea, Ioan Suciu, înaintea arestării a făcut un apel pentru sprijin financiar după ce guvernul suspendase plata profesorilor catolici. Parohiile au răspuns din tot sufletul: episcopul a primit mai mult decât avea nevoie pentru funcţionarea şcolilor⁹. Pe măsură ce atacurile anticatolice deveneau mai violente, apărarea laicilor creştea pe măsură. Atunci când agenţii Securităţii, poliţia secretă română, au vrut să aresteze întreaga mănăstire bazilitană de la Bixad, localnicii i-au silit să se retragă. După câteva zile, totuşi, au revenit cincisprezece camioane încărcate cu agenţi care i-au ridicat pe călugării rămaşi, ţinându-i în acelaşi timp pe localnici la distanţă cu mitraliere. Călugării au fost bătuţi şi îndemnaţi să se lepede de papa. Au refuzat. Un securist a strigat: “Călugărilor ăstora idioţi le pasă mai mult de papa decât de Dumnezeu şi de Biserică. Să vedem dacă după ce-i închidem o să vină papa să-i scape”¹⁰. În mănăstirea respectivă şi în altele, precum şi în biserici, au fost aduşi preoţi, călugăriţe şi călugări ortodocşi. Oriunde existau oponenţi, erau arestaţi şi închişi. Însă poporul a boicotat adesea noul regim religios.

Catedralele din Blaj, Oradea, Cluj şi Lugoj au fost “reconsacrate” ortodoxe cu colaborarea episcopilor ortodocşi. La Lugoj, credincioşii au trebuit alungaţi. Unul dintre ei, observând că poliţia sigila uşile, a strigat: “Sigilaţi tot ce doriţi, domnilor; şi evreii au sigilat mormântul lui Cristos, dar a treia zi a înviat”¹¹. Este de la sine înţeles că doctrina ortodoxă nu admite convertirile silite ori confiscarea bisericilor altei confesiuni. Şaptezeci şi şase de preoţi ortodocşi curajoşi au refuzat să preia bisericile confiscate şi să participe la acest abuz politic şi religios de putere; au fost, la rândul lor, arestaţi¹². Cel puţin un episcop ortodox care a refuzat colaborarea cu episcopii de paie, episcopul Nicolae Popovici, a fost arestat şi a murit – probabil otrăvit – în 1958¹³. Însă în general, conducerea ortodoxă s-a făcut vinovată de nedreptăţile făcute catolicilor.

Ortodocşii au suferit însă şi ei. Bătrânii mitropoliţi ortodocşi Mihălcescu şi Criveanu, care nu agreau comunismul, au fost înlocuiţi de guvern cu “prelaţi ai poporului”. În acest scop, regimul şi prelaţii respectivi i-au calomniat pe vechii conducători şi au făcut presiuni asupra instituţiilor bisericeşti să-i îndepărteze. Mitropolitul Mihălcescu a sfârşit probabil ca martir. După înlocuirea sa şi exilarea la o mănăstire, unde nu avea decât libertate limitată, se pare că a fost otrăvit¹⁴.

În mod ironic, unele dintre personalităţile catolice ce au avut de suferit îşi manifestaseră generozitatea faţă de ortodocşi atunci când lucrurile stăteau altfel. Din 1940 până în 1944, Ungaria ocupase unele părţi din România, iar episcopul Iuliu Hossu apărase drepturile evreilor¹⁵, precum şi pe cele ale ortodocşilor, mai ales în cazul episcopului ortodox de Cluj, Nicolae Colan. Atunci când a venit la putere regimul comunist, însă, acelaşi episcop Colan a confiscat şi reconsacrat catedrala episcopului care fusese binefăcătorul său¹⁶. Este deci limpede de ce întâmplări ca aceasta şi altele asemănătoare aveau să ducă la o ruptură adâncă între ortodocşi şi catolici, pe tot parcursul guvernării comuniste şi în perioada postcomunistă.

La Paris, arhimandritul român Ştefan Lucaciu i-a scris papei să se roage pentru ca harul neţărmurit să se reverse asupra catolicilor persecutaţi. Într-o altă scrisoare, deplângea tratamentul greco- şi romano-catolicilor din România, avertizând: “Oportunismul religios dovedit astăzi de regimul comunist se va întoarce mâine cu furie împotriva Bisericii Ortodoxe, pe care intenţionează s-o transforme curând într-o platformă politică pentru a-şi atinge scopurile politice”¹⁷. De fapt, guvernul român avea să persecute curând toate grupurile religioase: evrei, ortodocşi, catolici şi protestanţi. Una dintre relatările cele mai impresionante cu privire la persecuţiile acelei perioade este aceea a pastorului protestant Richard Wurmbrandt, sub titlul larg cunoscut Torturat pentru Cristos¹⁸. Şef rabinul României, Alexandru Şafran, a fost brusc demis şi exilat. Campania anticatolică a fost deosebit de virulentă, dat fiind locul deosebit social şi religios deţinut de catolicii din România.

Şi totuşi, această campanie dură nu a reuşit în totalitate. În 1949 Stanciu Stoian, ministrul cultelor, se plângea într-o cuvântare publică de sentimentele procatolice din rândul intelectualilor¹⁹. “Procatolic” poate însemna aici fie sprijin efectiv acordat Bisericii, fie simpatie generală faţă de creştinii nedreptăţiţi. În ambele cazuri, s-a menţinut o opoziţie seculară serioasă faţă de politica religioasă. Existau precedente istorice de simpatii procatolice în rândul intelectualilor români. I.C. Brătianu, principala figură politică democrată a României în secolul al nouăsprezecelea, se convertise la catolicism pe patul de moarte. Iar Iuliu Maniu, şeful Partidului Naţional-Ţărănesc, cel mai important politician democrat şi antifascist al naţiunii, era un greco-catolic fervent (a sfârşit în anii ‘50 într-o închisoare comunistă). În rândul liderilor ortodocşi, însă, presiunile din partea guvernului şi ideea înrădăcinată că greco-catolicismul era ilegitim în România au condus la acte ruşinoase ale unor creştini împotriva altor creştini. Distinsul savant român cercetător al istoriei religiilor, Mircea Eliade, exprima compasiunea tuturor românilor la vremea aceea pentru fraţii şi surorile lor catolici, deplângând faptul că “nu am nici un singur episcop ortodox să-şi afirme în mod public dezaprobarea faţă de această silnicie”²⁰.

Patriarhul român Iustinian a jucat un rol deosebit de nefast în acest proces. După căderea comunismului, numele său a fost reamintit cu multă tandreţe de românii ortodocşi pentru eforturile sale energice în slujba Bisericii Ortodoxe²¹. Însă Eliade subliniase faptul că patriarhul se jucase cu focul: “Astăzi în lume, întreaga creştinătate este atacată fără milă, este atacată de aceia care cu mult timp în urmă au condamnat-o la moarte, iar aceştia sunt cei care l-au înarmat pe Iustinian… Astăzi sau mâine episcopii ortodocşi îi vor urma pe fraţii lor în închisoare şi exil. Şi ei vor fi martiri, însă după ce s-au compromis şi s-au degradat în ochii tuturor credincioşilor”. Admiţând că nimeni nu are dreptul să ceară altcuiva să devină martir, Eliade a făcut apel la episcopi să recunoască faptul că în absenţa dorinţei de a deveni martir pentru adevăr, cârja episcopului devine doar o bucată de lemn şi metal.

Indiferent de argumentele istorice pe care le-ar putea invoca liderii ortodocşi împotriva legitimităţii Bisericii Greco-Catolice, nu s-au putut folosi de aceleaşi argumente împotriva Bisericii Romano-Catolice, de rit latin. Bisericile acesteia erau localizate mai ales în Transilvania şi Moldova, fiind legate de minorităţi etnice care din secolele al doisprezecelea şi al treisprezecelea se aflau în uniune istorică cu Roma. Aceste biserici erau înfloritoare, cu aproape 1.200.000 de credincioşi înainte de venirea la putere a comunismului. Şi totuşi, drepturile acestora nu puteau fi recunoscute în totalitate fără riscul de a isca pretenţia că şi Bisericile greco-catolice aveau dreptul la recunoaştere din partea statului. Recunoaşterea oricărei din cele două Biserici nu a fost însă niciodată o posibilitate reală. Secretarul partidului comunist Gheorghiu-Dej anunţa ritos în februarie 1948 că unicul obstacol în calea “democraţiei” în România era Biserica Catolică²², iar apoi: “Noua constituţie a României nu le va mai permite cetăţenilor de religie catolică să se supună unui conducător străin, nu le va mai permite românilor să se lase ademeniţi de viţelul de aur american, la picioarele căruia Vaticanul doreşte să-şi îngenuncheze credincioşii”²³.

Când Biserica Romano-Catolică a insistat asupra recunoaşterii oficiale, regimul comunist din România a adoptat o strategie dublă: de a o reduce la tăcere şi, în acelaşi timp, de a încuraja o Biserică Romano-Catolică schismatică supusă statului, ambele sub acoperirea legală a opririi “agenţilor imperialismului” şi apărării “securităţii statului”. Doi episcopi au fost acuzaţi de atitudine antidemocratică: Aron Márton de Alba Iulia, în Transilvania, şi Anton Durcovici de Iaşi, în Moldova. S-au folosit mijloace ascunse în vederea distrugerii clericilor recalcitranţi. În iunie 1949, Anton Bişoc, superiorul franciscan, a primit o telegramă, aparent de la episcopul Durcovici, prin care îi solicita o întâlnire imediată. Bişoc a pornit la drum, dar nu a mai fost văzut vreodată. Adjunctul său, părintele Herciu, a pornit să-l caute. A dispărut şi el fără urmă²⁴. Mesajul era limpede: o Biserică Romano-Catolică recalcitrantă avea să fie tratată în acelaşi mod ca şi cea Greco-Catolică.

Episcopii Márton şi Durcovici au fost curând arestaţi. Celelalte patru dieceze, împreună cu episcopii lor, fuseseră deja suprimate pe baza unui vicleşug tehnic: guvernul cerea ca o dieceză să aibă cel puţin 750.000 de credincioşi pentru a fi recunoscută – ceea ce nu reprezenta o problemă în cazul ortodocşilor, însemnând în schimb un virtual ordin de suprimare în majoritatea centrelor catolice. Durcovici a fost maltratat în închisoare într-o asemenea măsură, încât în momentul în care a fost azvârlit dezbrăcat într-o celulă devenise de nerecunoscut. La scurt timp a dispărut. Părintele Rafael Friedrich, un preot deţinut care trecea pe lângă celula sa, l-a auzit gemând. Când i-a spus “Laudetur Iesus Christus” (“Lăudat să fie Isus Cristos”), pentru a-i da de înţeles episcopului că în apropiere se afla un alt catolic, i s-a răspuns: “Hic Antonius moribundus” (“Aici este Anton care trage să moară”). În iunie 1949, în România nu mai rămăsese nici un episcop romano-catolic activ. Aproape toate bisericile fuseseră închise. Apartenenţa la ritul rocatolic era înscrisă în buletinele de identitate ale cetăţenilor. În dieceza de Iaşi 106 parohii erau ocupate de miliţie. În timpul unei astfel de ocupări, la Faraoani, între miliţie şi populaţie s-a iscat o confruntare în care s-au folosit armele. S-au înregistrat un mort şi patru răniţi grav pe treptele bisericii²⁵. Şi în alte locuri s-au petrecut scene similare.

În 1950, toate naţiunile comuniste foloseau Bisericile în sprijinul mişcării antinucleare lansate de Apelul de la Stockholm. Opoziţia faţă de războiul nuclear era o atitudine pe care orice creştin o putea sprijini. Dar în realitate, apelul fusese transformat într-o armă ideologică împotriva Occidentului şi propagandă pentru Uniunea Sovietică. Biserica Romano-Catolică din România a jucat un rol important în această campanie propagandistică. Dacă liderii săi sprijineau guvernul, se putea argumenta credibil că repudiaseră Vaticanul şi politica pretins pro-occidentală a Sfântului Scaun. Guvernul român a transportat aproape o sută de preoţi, laici şi lideri din parohiile de rit latin la un congres la Târgu Mureş pentru a-i determina să semneze apelul şi să accepte poziţia pe care le-o menise guvernul în cadrul societăţii româneşti. Au refuzat, însă sub imperiul unor aspre ameninţări, au cedat în cele din urmă. După aceea, li s-a spus să obţină aprobarea vicarilor care îi înlocuiseră pe episcopi la conducerea câtorva dieceze. A fost un eşec. Însă, dat fiind stareaslăbită a Bisericii, guvernul i-a lansat o altă capcană. A pregătit un statut al Bisericii, de fapt un fel de concordat, care părea să confere Bisericii Romano-Catolice tot ceea ce dorea aceasta: papa era şeful suprem, moral şi dogmatic, al Bisericii, episcopii erau suverani în propriile lor dieceze, precum şi alte concesii asupra altor puncte contestate. Ultimul articol al statutului, însă, stipula că exercitarea drepturilor anterioare era posibilă doar cu aprobarea guvernului, anulând practic toate stipulările precedente. Mai mult, contactul cu Sfântul Scaun nu era permis decât prin intermediul Ministerului Cultelor şi al Afacerilor Externe. Era limpede, chiar şi pentru conducătorii catolici care mai rămăseseră, că semnarea unui astfel de document era imposibilă. În mai 1950, guvernul a trecut la mişcarea finală. Vicarul general de la Alba Iulia, Boga, a fost arestat. Marcu Glaser, vicarul Iaşului, a fost încarcerat şi torturat, aflându-şi sfârşitul la 25 mai²⁶.

Comuniştii români au interzis orice legătură cu Vaticanul (Chiar şi în anii ‘60, nici unui episcop catolic român nu i s-a permis să participe la Conciliul al doilea din Vatican, iar câţiva preoţi erau arestaţi în continuare)²⁷. Guvernul a purces la ruperea relaţiilor cu Vaticanul prin expulzarea nunţiului papal, Monseniorul Gerald O’Hara. O’Hara, american de origine, a fost categorisit spion CIA şi agent al imperialismului american. La ordinul lui Pius al XII-lea O’Hara consacrase în secret câţiva episcopi şi administratori apostolici. Aceştia – Ioan Ploscaru, Ioan Dragomir, Ioan Chertes, Iuliu Hirţea şi Alexandru Todea (numit apoi cardinal) -îşi asumau astfel riscuri importante; aproape toţi au supravieţuit persecuţiilor, demonstrând că strategia lui Pius al XII-lea avusese succes. Aceştia au asigurat o anume continuitate Bisericii, până la reînvierea de după căderea comunismului în 1989. Mai mult, înainte de alungarea lui O’Hara, episcopii de rit latin şi grec făcuseră o declaraţie publică de protest adresată guvernului, arătând că “trei milioane de cetăţeni sunt trataţi ca duşmani ai poporului”. Sub aceeaşi acuzaţie au fost arestaţi două sute de preoţi. Deşi guvernul nu se grăbea în privinţa persecutării catolicilor de rit latin, de teama reacţiilor naţiunilor cărora le aparţineau aceste largi minorităţi etnice – Ungaria, Germ, Croaţia, Slovacia şi Bulgaria – persecuţiile erau ferm destinate eliminării catolicismului. Toţi preoţii catolici loiali aflaţi pe lista Nunţiaturii au ajuns în închisoare²⁸.

Ne putem forma o idee cu privire la tratamentul deosebit de dur aplicat deţinuţilor catolici din România din relatările celor care au supravieţuit pentru a-şi prezenta propriile istorii şi pe cele ale camarazilor lor de detenţie. Unul dintre cei mai importanţi, părintele Tertulian Langa, fost vicar general al diecezei de Cluj, a fost arestat în primele valuri ale represiunii, în 1947. Crima acestuia, conform judecătorului care l-a condamnat: “Nu există dovezi împotriva ta, dar deoarece te afli în închisoare, înseamnă că eşti vinovat, eşti vinovat de a fi fost arestat”²⁹. Dat fiind modul în care guvernul înţelegea justiţia, nu e de mirare că a fost eliberat abia şaptesprezece ani mai târziu, după ce acumulase tot felul de experienţe în închisori.

Asemenea multor altora care au supravieţuit unor astfel de nedreptăţi, părintele Langa s-a întors în libertate cu credinţa că: “Am fost arestat pentru a împlini un plan menit să ducă la sfinţirea vieţii mele”. I-a fost dat să consoleze şi, în cele din urmă, să convertească mulţi camarazi deţinuţi, învăţând în acelaşi timp ceva despre suferinţele necesare vieţii creştine: “Pentru mine închisoarea a fost seminarul pe care nu îl experimentasem încă. Iar cei şaptesprezece ani petrecuţi acolo au fost cei mai frumoşi şi mai productivi ani ai existenţei mele”³⁰. Evident, omul care putea vorbi în astfel de termeni este o persoană deosebită, iar faptele cumplite la care a fost martor până ce a ajuns la aceste concluzii fac declaraţia sa cu atât mai remarcabilă.

Una din pedepsele cele mai brutale consta din ceea ce deţinuţii numeau “maratonul”. Acesta consta din a-i face pe deţinuţi să alerge ori să mărşăluiască, în timp ce un câine, dresat special să sară asupra lor dacă se opreau, îi urmărea îndeaproape. Chinul dura atât de mult încât, uneori, părintele Langa începea să aibă halucinaţii. O dată, “mi se părea că umblu pe diamante, dar de fapt tălpile mi se umflaseră complet. Apoi, am început să văd, ca şi cum priveam prin zidurile celulei, o grădină frumoasă, o livadă cu mere… Apoi am căzut, fără cunoştinţă şi m-am lovit cu capul de zid”. Fireşte, câinele l-a atacat, iar durerea l-a readus în simţiri. A început din nou să alerge fără a mai fi conştient de ceea ce făcea. “Mai târziu gardianul mi-a spus că alergasem şi umblasem cincizeci şi nouă de ore fără întrerupere. Pare de necrezut, dar de ce ar minţi gardianul?”³¹.

Într-un alt exerciţiu sadic, deţinuţii descopereau că autorităţile închisorii fuseseră instruite să-i ucidă pe toţi prin expunere la frig. Singura protecţie împotriva degerării era încălzirea prin umblarea rapidă fără oprire. Un vecin, deţinutul din celula alăturată celei a lui Langa, într-o zi s-a oprit. Langa l-a trezit şi l-a determinat să umble din nou. Omul însă s-a supărat că fusese trezit dintr-un vis frumos: “M-am rugat lui Dumnezeu, căzând în genunchi, să aducă luna în camera mea, iar el mi-a ascultat rugăciunea. Mi-a trimis luna, iar eu tocmai o mâncam când m-ai trezit”. În dimineaţa următoare, cadavrul acelui om a fost scos din celulă. Camarazii săi s-au gândit că visul îi fusese probabil trimis ca o consolare, un simbol euharistic, înainte de a părăsi această lume³².

Mulţi alţii şi-au aflat şi ei sfârşitul. Părintele Langa îşi atribuie supravieţuirea, în parte, “maeştrilor spirituali” pe care avusese şansa să-i întâlnească în tinereţe. Între aceştia se număraseră părintele Iosif Pop, Ion Miclea (filozof şi prieten al lui Jacques Maritain) şi Monseniorul Vladimir Ghika: toţi aceştia au devenit martiri sau mărturisitori. Langa ne oferă informaţii şi despre câţiva capi ai Bisericii care au dispărut la începuturile persecuţiei. Vasile Aftenie, vicarul general al Bucureştiului, a fost primul episcop-martir al României. Ca de obicei, autorităţile comuniste au încercat să-l coopteze, oferindu-i de îndată scaunul episcopal al mitropoliei ortodoxe a Moldovei, cu promisiunea de a-l face mai târziu patriarh ortodox la Bucureşti, dacă accepta să o rupă cu Roma. Aftenie a refuzat, spunând: “Nici naţiunea şi nici credinţa mea nu sunt de vânzare”. Urmarea fusese prestabilită: “A fost apoi torturat până la moarte. Trupul i-a fost desfigurat, braţele dislocate nu mai erau legate de trunchi”³³.

La fel de brav s-a dovedit şi episcopul Ioan Suciu, un tânăr energic care, înaintea arestării, proclamase public, într-o cuvântare la catedrala de rit latin Sfântul Iosif din Bucureşti: “Trebuie să avem curajul şi demnitatea de a fi creştini în faţa comunismului şi a ateismului care au venit”. Atunci când împuternicitul sovietic Vâşinski a fost informat cu privire la aceasta, a replicat: “Gura aceea trebuie închisă”, ceea ce autorităţile române au şi făcut de îndată. Un alt episcop, Liviu Chinezu, consacrat episcop în clandestinitate, a murit în 1955³⁴în închisoarea de la Sighet, o instituţie cu un regim deosebit de dur, locul unde erau închişi de preferinţă liderii politici şi religioşi din România. Comandantul închisorii, Vasile Ciolpan, voia să lase să se înţeleagă că episcopul murise de moarte naturală. A poruncit ca fereastra celulei să fie lăsată deschisă în mijlocul geros al lui ianuarie. Chinezu a murit îngheţat³⁵. Timp de cinci ani, au murit la Sighet cel puţin cincizeci şi doi de deţinuţi, dar este foarte probabil că mulţi alţii, necunoscuţi, şi-au aflat şi ei sfârşitul³⁶.

Aceste prime jertfe erau doar semnalul unor atrocităţi mult mai teribile. La începutul anilor ‘50, aproximativ 180.000 de persoane au fost deportate în lagăre, adesea aceleaşi lagăre înfiinţate anterior de nazişti³⁷. Comuniştii români s-au aflat în avangarda tehnicilor de spălare a creierelor în Europa de est, conferindu-le adesea o alură satanică. Deţinutul tipic era silit să renege ceea ce iubea mai mult: “prieteni şi familie, soţie ori prietenă, şi pe Dumnezeu, dacă era credincios”³⁸. Gardianul Eugen Ţurcanu crease o tehnică specială pentru seminarişti: “Capetele unora erau scufundate în mod repetat într-o găleată cu urină şi fecale, în timp ce gardienii intonau o parodie a ritului botezului. O victimă torturată sistematic în acest mod îşi dezvoltase un automatism care a durat aproape două luni: în fiecare dimineaţă, spre încântarea reeducatorilor săi, îşi scufunda singur capul în hârdău”³⁹.

Dar chiar şi această degradare a religiei li se părea insuficientă:

Ţurcanu îi silea pe seminarişti să ia parte la liturghii negre orchestrate de el însuşi, mai ales în timpul Săptămânii Sfinte şi în Vinerea Mare. Unii dintre reeducatori jucau rolul ministranţilor; alţii îi maimuţăreau pe preoţi. Liturgia lui Ţurcanu era pornografică la maximum, reformula originalul într-un mod demonic. Fecioara Maria era numită “Marea Curvă”, iar Isus “scârba care a murit pe cruce”. Seminaristul supus reeducării şi jucând rolul preotului trebuia să se dezbrace complet, fiind apoi înfăşurat într-o robă mânjită cu excremente. În jurul gâtului i se agăţa un falus din pâine şi săpun, pudrat cu DTT. În 1950, în sâmbăta dinaintea Paştelui, studenţii supuşi reeducării au fost siliţi să treacă pe dinaintea preotului, să sărute falusul şi să spună “a înviat”⁴⁰.

Ulterior, Ţurcanu avea să fie şi el arestat şi executat pentru “crime împotriva umanităţii care au discreditat regimul comunist în ochii opiniei publice”⁴¹. De fapt, el executase ordine venite de mai sus, probabil de la generalul Nicolschi, de a realiza un experiment de spălare a creierelor. O mie de tineri, toţi credincioşi, au fost strânşi şi supuşi experimentului “Piteşti”. Conform unei relatări: “Au fost torturaţi într-un asemenea hal încât toţi studenţii – absolut toţi – au devenit informatori, au fost despuiaţi de natura lor umană, devenind simpli roboţi în mâinile ofiţerilor politici. Au fost depersonalizaţi”⁴². În poate cea mai brutală formă a tehnicilor de manipulare a conştiinţei aplicată vreodată în acest secol, băieţii erau torturaţi fizic şi moral până când îşi renegau credinţele anterioare. Mai rău, după ce fuseseră supuşi acestui proces, li se ordona să perpetueze aceeaşi spălare a creierelor asupra altor studenţi, temându-se continuu că cea mai mică manifestare de slăbiciune avea să-i arunce din nou printre cei torturaţi. Este uşor de imaginat remuşcările pe care le puteau provoca toate acestea.

Spălarea creierelor se făcea după metoda pavloviană. Studenţilor li se cerea mai întâi să-şi renege credinţele anterioare ori, dacă nu, îi aştepta tortura. Când refuzau, aşa cum mulţi o făceau la început, erau bătuţi, siliţi să cureţe podelele cu cârpa între dinţi, să mănânce ca animalele din oalele în care îşi făceau şi nevoile. Noaptea, un student deja “reeducat” stătea la picioarele patului unui alt student în curs de reeducare. În momentul în care acesta adormea, celălalt îl plesnea peste tălpi cu un furtun de cauciuc. Durerea era menită a-i condiţiona pe tineri să reacţioneze automat negativ la tot ceea ce consideraseră bun şi corect mai înainte⁴³.

După crearea acestor reflexe, spălarea creierelor trecea la convingerile religioase. Li se cereau sacrilegii ca acelea descrise mai sus. Subiecţii erau siliţi să recunoască crime monstruoase şi devieri sexuale atât de frecvent încât, ameţiţi de bătăi şi de nesomn, începeau să le creadă şi să piardă contactul cu adevărul. În acea fază, le erau prezentate noile loialităţi faţă de regimul comunist şi faţă de propriii lor călăi. Erau determinaţi să devină ei înşişi torţionari, demonstrându-şi astfel sinceritatea, însă sub ameninţarea constantă a revenirii la tortură: “Marele obstacol… era groaza ce bântuia, închisă în fiece fibră a victimei demascate, că teroarea ar putea reîncepe oricând”⁴⁴. Se pare că experimentul se oprea doar pentru a permite experimentatorilor să-i evalueze eficienţa. Unul dintre tinerii care au supravieţuit ca să poată povesti, Roman Braga, a devenit apoi preot ortodox. Şi-a descris experienţa în termeni neechivoci: “Cred că nici o minte în afară de aceea a lui Lucifer nu este capabilă să imagineze sistemul de la Piteşti, care suspenda fiinţa umană între a fi şi a nu fi, la limita dintre demenţă şi realitate, torturată de ideea că ar putea dispărea – nu, nu ca entitate fizică, ci ca persoană spirituală”⁴⁵. Deşi torturile erau dozate cu grijă pentru a nu-i ucide pe tineri, aproximativ cincisprezece au murit în timpul reeducării⁴⁶.

În mijlocul tuturor acestor suferinţe şi blasfemii din închisori, este de-a dreptul remarcabil faptul că au existat şi puncte de mare lumină. Una dintre acestea era figura impozantă a Monseniorului Vladimir Ghika, a cărui cauză de beatificare se află în curs. Ghika era nepotul ultimului domnitor al Moldovei şi a obţinut şi coroana de martir. Devotamentul său faţă de catolicism era de nezdruncinat. Se convertise cu ani în urmă deoarece, considera el, a fi catolic însemna “a deveni şi mai ortodox”⁴⁷. Om de o imensă cultură şi inteligenţă, cu multe legături în străinătate, a preferat să rămână în România după cel de-al doilea război mondial, deşi cunoştea riscurile pe care şi le asuma o persoană cu originea şi credinţa sa religioasă. În România, mulţi recunoşteau, chiar în anii ‘90, că “îi datorau totul” lui, inclusiv rezistenţa în faţa comunismului, vocaţia personală şi însăşi credinţa lor⁴⁸. În închisori, a provocat nu doar reîntoarcerea multora la credinţă, dar şi treceri de la necredinţă la vocaţii înflăcărate. În mod tragic, şi-a aflat sfârşitul în închisoare, pe când săvârşea acestea⁴⁹.

Un alt păstor bisericesc eroic a fost episcopul de Alba Iulia, Aron Márton. După cum am văzut, a fost arestat în primele valuri de represiune şi a rămas în închisoare din 1949 până în 1955. A fost grav rănit într-un “accident de automobil” înscenat de agenţi ai guvernului, însă a supravieţuit. Protestele enoriaşilor săi l-au eliberat, rămânând însă sub arest la domiciliu. Dar curajul şi activismul său, în pofida tuturor ameninţărilor, l-au făcut să fie iubit de mulţi. Marton a sprijinit Biserica de rit grec atât cât i-a stat în putinţă, o atitudine neobişnuită pentru un episcop de rit latin. Timp de decenii, înainte de moartea sa în 1980, a trebuit să-şi croiască atent drum printre restricţiile impuse de guvern, cenzură, prezenţa preoţilor-spioni potenţial compromişi şi multe alte dificultăţi.

Părintele Alexandru Raţiu, care a supravieţuit şaisprezece ani în sistemul concentraţionar din România, din 1948 şi până la amnistierea generală a deţinuţilor politici din 1964, când Nicolae Ceauşescu a preluat puterea, observă că închisoarea a avut un efect neaşteptat asupra preoţilor şi a altor credincioşi, precum şi a foştilor atei: “În închisoare devii ori nebun, ori sfânt”⁵⁰. Pentru mulţi dintre cei care fuseseră încarceraţi atunci, era de regulă prima dată în viaţă când erau nevoiţi să se bazeze doar pe rugăciune şi pe ajutorul lui Dumnezeu: “Nu am fost niciodată mai fericiţi. Nu am mai simţit nicicând prezenţa lui Dumnezeu atât de aproape; şi nicicând nu ne-am rugat cu mai multă seriozitate, încredere şi cu mai mult succes decât în barăcile închisorii”⁵¹. Având în vedere teribilele relatări ale lui Raţiu privitoare la torturi, la morţi şi la maltratarea sadică a tuturor deţinuţilor, aceste cuvinte nu pot fi luate decât în serios. Era, desigur, o cale teribilă spre pietate şi virtute. Însă atât de multe persoane din atâtea ţări diferite, sub regimuri diferite, ca nazismul şi comunismul, au relatat experienţe similare, încât este posibil ca experienţele lor să aibă până la urmă un efect spiritual stimulativ, acum, când unele părţi ale lumii beneficiază din nou de libertatea de a practica religia.

Asasinări de preoţi au avut loc până şi în aprilie 1982. Conform unor relatări, părintele Ion Ecsy, rectorul sanctuarului marian din Seikenburg şi un păstor energic, a murit atunci în împrejurări neclare⁵². Înmormântarea sa a fost atent supravegheată, confirmând bănuielile că se întâmplase ceva ce îngrijora autorităţile. Multe motive i-ar fi putut cauza moartea. Preoţii români erau supuşi unor lungi interogatorii dacă se întâlneau cu cetăţeni străini. Legea le cerea să raporteze astfel de contacte în decurs de douăzeci şi patru de ore. Comunităţile erau şi ele infiltrate, iar preoţii trebuiau să fie foarte atenţi la ceea ce spuneau de pe amvon sau în afara bisericii. Catehizarea tinerilor era interzisă până la vârsta de cincisprezece ani şi se ridicau tot felul de obstacole în calea activităţilor religioase şi caritabile. Chiar şi un păstor care strângea fonduri pentru repararea unei biserici putea fi arestat, aşa cum s-a întâmplat în cazul părintelui Mihai Godo în 1979. În mod surprinzător, participarea la Liturghie în rândul catolicilor de rit latin a rămas numeroasă – aproximativ 80 la sută.

Din nefericire, puţine din cele întâmplate s-au bucurat de oarecare atenţie în vremea persecuţiilor, deşi se cunoştea mult. În timpul confruntărilor din perioada războiului rece, lumea liberă nu a luat decât în rare cazuri atitudine în favoarea celor mulţi, călugări şi laici, care au suferit şi au murit în România. Între disidenţi s-au remarcat neoprotestanţii, care începând din anii ‘80, s-au opus cu încăpăţânare tuturor încercărilor regimului de a-i sili să se conformeze. Deşi rolul jucat de ei în căderea ulterioară a comunismului este parţial cunoscut, mai rămân destule de descoperit cu privire la aceşti bravi disidenţi. Unul dintre eroicii episcopi români, Iuliu Hirtea, remarca în anii ‘70, înainte de a muri: “Nu noi suntem cei care tac aici. Nu noi suntem Biserica Tăcerii, ci membrii Bisericii din lumea liberă sunt adevărata Biserică a Tăcerii, fiindcă nu vorbesc pentru noi”⁵³.

La sfârşitul anilor ‘70 şi la începutul anilor ‘80, catolicii români au beneficiat de pe urma alegerii ca papă a lui Karol Wojtyła, un polonez care cunoştea bine maşinaţiunile regimurilor comuniste din Europa de est. Ioan Paul al II-lea a numit câţiva episcopi interimari şi a slăbit oarecum încorsetarea la care era supusă Biserica. S-au redeschis două seminarii, însă guvernul şi-a rezervat dreptul de a-i aproba pe aceia care aveau să fie hirotoniţi, proces ce dura uneori ani întregi, fiind menit să-i descurajeze. În plus, nu era permisă tipărirea de manuale. Cursurile trebuiau dictate, iar manualele vechi erau folosite de mai mulţi studenţi. Literatura catolică, în general, a fost interzisă până la sfârşitul anilor ‘70, iar seminariile erau adesea “infiltrate” de agenţi ai guvernului ce urmăreau captarea tinerilor ce promiteau să devină viitori lideri religioşi. Sub preşedintele Nicolae Ceauşescu, Biserica nu a avut nicicând prea mult spaţiu de manevră. În locuinţele preoţilor se aflau instalaţii de ascultare, convorbirile telefonice le erau înregistrate; poşta era adesea violată şi citită desecuritate. România a fost singura naţiune a blocului estic care nu a trimis un reprezentant la instalarea papei Ioan Paul al II-lea⁵⁴.

Având în vedere complicitatea Bisericii Ortodoxe Române la persecutarea catolicilor, după căderea comunismului situaţia cere o reconciliere specială. Desigur, şi ortodocşii au suferit cumplit în aceşti ani, siliţi să adopte atitudini şi să funcţioneze într-un mod în care o Biserică independentă n-ar fi făcut-o niciodată de bunăvoie. Nu puţini ortodocşi au ajuns în închisori, unde au învăţat ecumenismul alături de fraţii şi surorile lor catolici, lucrând împreună într-o şcoală foarte aspră. De la căderea comunismului, s-au luat unele măsuri pentru remedierea nedreptăţilor trecute, dar conflictele rămân. Unii ortodocşi dezaprobă încercarea Bisericii Catolice de a-şi recupera instituţiile şi credincioşii pierduţi, o restituţie dreaptă, care s-ar cuveni să fie făcută in integrum (adică să fie totală). Mitropolitul ortodox al Timişoarei, Corneanu, s-a remarcat în restituirea cu generozitate a bisericilor catolice. Evident, există situaţii delicate ce se cer rezolvate, îcazurile în care unele parohii ortodoxe au funcţionat mai bine de cincizeci de ani în clădiri catolice. O altă problemă delicată este aceea că evanghelizarea catolică are succes, mai ales în rândul acelor români care consideră că Biserica Ortodoxă a colaborat cu prea mare zel cu guvernul comunist. Ioan Paul al II-lea, însă, este de părere că: “Fraţii care au împărtăşit un timp aceleaşi suferinţe şi încercări nu ar trebui să se înfrunte astăzi, ci ar trebui să plănuiască împreună un viitor care să deschidă calea semnelor de speranţă”⁵⁵.

Istoria persecuţiei şi a martiriului din România este aproape fără egal în secolul al douăzecilea sau în oricare alt secol. Aşa cum scria Osservatore Romano în 1948, atunci când persecuţiile se aflau abia la început: “În toate paginile istoriei nu există una similară de violenţă morală, de persecuţie, de Via Crucis a libertăţii, a personalităţii şi a demnităţii umane”⁵⁶. Având în vedere cele două milenii de existenţă a Bisericii, acestea sunt cuvinte cu adevărat dure, dar probabil juste. Poate că exemplul teribil al României îi va încuraja pe toţi oamenii de bunăvoinţă să încerce să se asigure că paginile viitoare ale istoriei nu vor mai înregistra astfel de infamii.

Robert Royal
© Sapientia

Note

Aflaţi mai multe informaţii despre această carte dând click pe coperta ei. O puteţi comanda prin Internet, de exemplu prin librăria Presa Bună.