Citind ediţia din 22 decembrie a ştirilor Catholica, ochii mi s-au oprit pe ştirea: “Gianna Beretta, o mamă care şi-a dat viaţa pentru fiica sa”. “Papa Ioan Paul al II-lea o va canoniza în curând pe Gianna Beretta Molla, un medic italian, care a decis să accepte să-şi rişte viaţa, la numai 39 de ani, refuzând să avorteze fetiţa din sânul ei.” Cine era Gianna? m-am întrebat. Ştirea nu spunea prea multe. Am ales atunci Internetul aproape a-toate-ştiutor pentru a afla mai multe.

Aşa am aflat că Gianna s-a născut la 4 octombrie 1922, a zecea din cei treisprezece copii ai unei familii din Italia. Mama ei a jucat un rol important în sădirea credinţei în mica Gianna. Stând întotdeauna aproape de Sacramentele Bisericii, Gianna a fost contemplativă şi activă în acelaşi timp, implicându-se în ramura pentru fete din Acţiunea Catolică (AC). Ca membră a AC a participat la exerciţii spirituale şi iată ce scria la doar 15 ani, într-un jurnal al unor astfel de exerciţii: “Îţi promit, Isuse, să mă supun la tot ceea ce Tu vei permite să mi se întâmple. Arată-mi voia Ta. [...] Mai bine să pier decât să comit un păcat de moarte. Prefer să mor de o mie de ori decât să îl rănesc pe Domnul. Îi cer Domnului să mă ajute să nu ajung în iad şi să mă ferească pentru aceasta de orice poate dăuna sufletului meu. Voi spune un ‘Ave Maria’ în fiecare zi pentru a avea o moarte bună.”

Despre moartea ei aveam să aflu mai încolo. Citind mai departe am aflat că tânăra membră AC a ajuns medic, dedicându-se mamelor, copiilor şi bătrânilor. În 1950 şi-a deschis o clinică în Mesero. Astfel ajunge în apropierea celui care avea să îi devină soţ: Pietro Molla. La 24 septembrie 1955 se căsătoreşte cu acesta, carierea fiindu-i acum îmbinată cu minunata “meserie” de mamă. În noiembrie 1956, decembrie 1957 şi iulie 1959 dă naştere la trei copii: primul băiat, următoarele două fete. Doi ani mai târziu este din nou însărcinată. În luna a doua de sarcină, în septembrie 1961, află că are un fibrom în uter. Medicii recomandă evident avortul, pentru a salva mama.

Aici intervine alegerea ei: pentru viaţă, dar nu pentru viaţa ei. Acceptă operaţia, dar cu condiţia ca fătul să nu fie afectat. Este operată, dar problema nu este rezolvată, şi urmează şapte luni de mari emoţii. La finele lor, în chiar Vinerea Sfântă din 1962, Gianna este internată în spital pentru a naşte. La analize medicii descoperă în uterul mamei un copil sănătos dar şi o peritonită septică. Astfel, a doua zi, se naşte al patrulea copil, tot o fetiţă, dar starea mamei începe să se înrăutăţească dramatic. Săptămâna următoare, sâmbătă, 28 aprilie 1962, la ora 8, moare. La funeraliile ei, o prietenă medic avea să spună: “Cred că memoria Giannei va fi o sămânţă ce va rodi. Nu putem să credem că Dumnezeu a luat-o din această lume fără un mare motiv pe care noi acum nu îl înţelegem.”

Într-adevăr, viaţa Giannei avea să devină tot mai cunoscută. În 1973, însuşi Papa Paul al VI-lea avea să amintească, în timpul unei audienţe generale, de “mama din Dieceza de Milano care, pentru a salva viaţa copilului ei, şi-a sacrificat în mod deliberat propria ei viaţă”. La 11 aprilie 1978, Cardinalul Giovanni Colombo de Milano şi alţi 16 Episcopi semnau o petiţie pentru deschiderea cauzei de beatificare a Giannei, în care o prezentau ca “un exemplu pe deplin relevant pentru timpurile noastre, în care dreptul la viaţă este adesea dispreţuit şi încălcat”. Aceiaşi Episcopi petiţionari mai scriau: “Această mamă este un martir şi a oferit exemplul sublim de eroism creştin. Acest exemplu de sfinţenie a unui laic, trăită în căsătorie, va fi o încurajare pentru numeroşi creştini să caute voia lui Dumnezeu în viaţa de căsătorie. Sacrificiul ei conştient poate oferi o lumină familiilor creştine.”

La 15 martie 1980, Papa Ioan Paul al II-lea semna decretul de introducere a cauzei de beatificare. La 6 iulie 1991, Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor promulga decretul de recunoaştere a virtuţilor eroice ale Giannei Beretta Molla. Devenea astfel Venerabila Gianna. La 21 decembrie 1993, acelaşi Dicaster al Vaticanului recunoştea un miracol atribuit Giannei. Acesta avusese loc încă înainte de introducerea cauzei de beatificare, în 1977. Subiectul miracolului a fost o protestantă, internată într-un spital din Grajau, Brazilia, care tocmai născuse dar au apărut complicaţii ce solicitau o intervenţie chirurgicală imediată. Mijloacele medicale din Grajau nu permiteau o astfel de operaţie, deci mama ar fi trebuit dusă în cel mai apropiat spital, la 600 km. Nu ar fi supravieţuit însă drumului. Nu întâmplător, spitalul din Grajau fusese fondat de fratele Giannei, pr. Alberto Beretta. O asistentă, Sr. Bernardina, ştiind viaţa Giannei şi având o fotografie a ei, a chemat încă două surori şi s-au rugat astfel: “Tu care eşti sora pr. Alberto, mijloceşte vindecarea acestei boli şi fă să nu fie nevoie de acest drum lung.” În acea clipă, durerile mamei nu s-au redus ci au dispărut de tot.

Miracolul recunoscut de Vatican în decembrie 1993 avea să ducă la beatificarea din anul următor, Anul Familiei. La 24 aprilie 1994, Papa Ioan Paul al II-lea beatifica în Piaţa San Pietro trei laici: un tânăr martir din Zair şi două mame din Italia, printre care, desigur, Gianna Beretta Molla. Printre miile de credincioşi aflaţi în Piaţă era şi soţul Giannei şi copiii lor. “Gianna Beretta Molla, încununând o viaţă exemplară de student şi de tânără angajată în slujirea comunităţii eclesiale, precum şi de soţie şi mamă fericită, şi-a sacrificat viaţa pentru ca pruncul pe care îl purta în pântece să trăiască. Ca medic, era conştientă de ce o aşteaptă, dar nu s-a speriat de sacrificiu, confirmând prin aceasta natura eroică a virtuţilor ei”, a spus Papa la predica din acea zi. Pornind de la exemplul celor două mame declarate Fericite, Papa a continuat: “dorim să aducem un omagiu tuturor mamelor brave care se dedică fără limite familiilor, care suferă când dau naştere copiilor şi care sunt gata să facă orice efort, să treacă peste orice sacrificiu, pentru binele acestora. A fi mamă poate fi sursă de bucurii dar şi de suferinţe. Vă mulţumim, mame eroine, pentru iubirea voastră de neînvins! Vă mulţumim pentru încrederea voastră curajoasă în Dumnezeu şi în iubirea sa.”

Faima ei s-a răspândit în numeroase ţări, pe toate continentele. Acum este aproape de canonizare. Decretul din 20 decembrie 2003 deschide calea spre declararea ei ca Sfântă prin recunoaşterea unui nou miracol. Subiectul acestuia a fost tot o mamă, Elisabete Arcolino Comparini. La începutul anului 2000, cel de-al treilea copil cu care era însărcinată Elisabete a început să aibă probleme serioase de sănătate. În luna a treia, tânăra mamă a pierdut complet lichidul amniotic. Fetusul, fără protecţia naturală, ar fi trebuit să moară. Fără vreo explicaţie ştiinţifică, în mai 2000 a născut o fetiţă. Părinţii ei, care în zilele de încercare au apelat la mijlocirea fericitei Gianna, au numit-o pe fetiţă Gianna Maria.

Gianna Beretta Molla a devenit deja o patroană invocată de mii de mame, un stindard pentru cei care luptă în favoarea vieţii. Astăzi, ultimul copil al Giannei este tot medic şi, desigur, este implicat în mişcări pro-life. Pentru mine personal, descoperirea vieţii acestei Fericite a fost un moment extraordinar, la care am dorit să vă fac părtaşi. Dincolo de scurta biografie creionată în rândurile de mai sus, vă invit însă să o descoperiţi mai bine din cuvintele soţului ei. Pe situl Gianna.org am găsit publicată o carte de 66 de pagini, “Gianna: Primo Piano”, ce cuprinde un amplu interviu cu Pietro luat de Elio Guerrero. Am încercat să înghesui în doar câteva pagini ceea ce am considerat mai important. Lectură plăcută şi să ne învrednicească Domnul ca în acest an să o vedem pe Gianna cuprinsă în constelaţia Sfinţilor Bisericii Catolice.

* * *

- Cum v-aţi cunoscut soţia?

- Prima oară am văzut-o pe Gianna în 1950, când am mers să îmi vizitez sora internată într-un spital din Magenta. Teresina, sora mea, a murit după o săptămână. Atunci, la spital, am văzut-o prima oară: era medic acolo. În 1951 am fost să îl văd pe fratele Giannei, care era de asemenea medic în Magenta. Avea o clinică şi am fost să mă consulte la gât. Atunci am văzut-o din nou pe Gianna, dar nu ne-am spus nici un cuvânt. Gianna a deschis apoi o clinică în Mesero în faţa casei părinţilor mei. Eu locuiam în Ponte Nuovo di Magenta şi când mergeam în Mesero drumurile noastre se intersectau adesea. Ştiam că este o distinsă domnişoară, cunoscută în Mesero mai ales pentru discursurile pe care le ţinea la ramura de fete a Acţiunii Catolice. Relaţia noastră a început însă abia în sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, în 1954. Cu acea ocazie, un frate capucin, Don Lino Garavaglia – azi Episcop de Cesena şi Sarsina – celebra prima sa Liturghie. Am fost invitat deoarece eram din oraşul său natal, iar Gianna ca medic şi prieten al familiei lui. Atunci am fost prezentaţi unul celuilalt; m-am simţit atras de ea instantaneu. Am văzut-o mai întâi îngenunchind în biserică, apoi la masa oferită după Liturghie am stat faţă în faţă. Am scris în acea zi în jurnal: “Lăudat să fie Domnul: cred că astăzi am întâlnit pe cineva cu totul deosebit.” De atunci, încercam să o întâlnesc mai des.

- Cum a înflorit dragostea dintre Dvs şi Gianna?

- Discutând cu Gianna, primele mele impresii s-au confirmat: era într-adevăr o persoană extrem de graţioasă şi de senină. Ceea ce m-a atras la ea a fost privirea ei, atitudinea ei, ochii ei, frumuseţea ei. Am înţeles că era persoana potrivită pentru mine. A început să îmi placă să fiu cu ea. Astfel m-am îndrăgostit, dar nu găseam cuvinte să îmi exprim sentimentele. Gianna, slavă Domnului, era mai îndrăzneaţă decât mine, mai deschisă. Simţeam deja cum personalitatea Giannei o completa pe a mea. Această impresie avea să mi se confirme la începutul anului 1955. După mai multe întâlniri în ianuarie, în februarie avea să îmi scrie: “Îţi voi spune direct că sunt o femeie ce caută afecţiune; te-am găsit şi intenţionez să mă dăruiesc deplin pentru a forma împreună o adevărată familie creştină”.

- Dar înainte să vă cunoască, Gianna plănuia să îşi urmeze fratele în Brazilia.

- În mod providenţial, am aflat de aceasta abia după ce ne-am căsătorit. Dacă aş fi ştiut dinainte, nu m-aş fi pus în calea planurilor ei. Pe de altă parte, gândindu-mă acum la modul în care Gianna şi-a trăit vocaţia la căsătorie, modul în care s-a comportat cu mine din prima zi a logodnei, îmi este greu să îmi imaginez cum ar fi putut fi ea înclinată spre o viaţă călugărească sau de celibat. Ea dorea să îşi urmeze fratele şi din perspectiva nevoilor din Grajau (în partea de sud a Amazonului), unde era nevoie de mare ajutor. Diferite obstacole i-au stat însă în cale şi în final a înţeles, cu ajutorul unui confesor, că vocaţia ei era pentru viaţa la căsătorie, şi i s-a dedicat acesteia cu tot sufletul.

- Cum a evoluat mai apoi relaţia?

- După ce m-am convins cât de minunată este şi văzând cât de mult ne iubeam, ne-am decis să ne mişcăm rapid pe drumul ce duce spre căsătorie. Nu mai eram tineri nici unul dintre noi. Astfel că ne-am cunoscut în 1954 şi în aprilie 1955 ne logodeam deja. Ea mi-a propus atunci: “Pietro, hai să începem logodna noastră cu o Liturghie şi Împărtăşanie la mănăstirea surorilor canossiene.” A urmat o perioadă minunată. Gianna şi cu mine eram mai mult decât bucuroşi. Apoi ne-am hotărât să ne căsătorim, la 24 septembrie 1955. Înainte de aceasta, ea îmi scria: “Douăzeci de zile încă şi voi fi doamna Gianna Molla. Ce ai spune de ideea de a ne pregăti pentru căsătorie prin rugăciune?” Am acceptat cu bucurie şi ne-am rugat pentru căsătoria noastră. Cu zece zile înainte de căsătorie îmi spunea: “Îmi doresc ca noua noastră familie să fie ca un cenacol în jurul lui Isus.”

- Vorbiţi adesea despre scrisorile de la soţia Dvs. Ne-aţi putea spune ceva mai mult despre ele?

- Desigur. Între cele mai impresionante “relicve” de la soţia mea pe care le păstrez încă se numără scrisorile pe care mi le-a trimis pe când eram logodiţi. Mai am şi alte scrisori, din timpul căsătoriei, dar acestea se referă în general la copiii noştri şi la viaţa noastră. Scrisorile din perioada logodnei, însă, sunt cele care transmit cel mai clar ideile ei despre căsătorie, viziunea pe care o avea ea despre pregătirea la căsătorie, modul în care s-a pregătit pentru sacramentul iubirii, bucuria pe care a simţit-o înaintea acestui eveniment. Încrederea ei în Domnul şi invitaţia la rugăciune sunt leitmotive ale scrisorilor.

- Se pare că soţia s-a ocupat întrucâtva şi de educaţia Dvs.

- În mod sigur. O educaţie completă, inclusiv din punct de vedere uman. Ea m-a invitat să particip alături de ea la Liturghie şi la rugăciuni şi mi-a oferit un nou model de viaţă. Chiar după ce ne-am logodit îi mărturiseam că lucram foarte mult: până târziu în fiecare seară, sâmbetele inclusiv, de multe ori şi duminicile. Ea a reacţionat imediat: “Să ştii că nu e bine; munca e bună, dar trebuie să te şi odihneşti. Sunt concerte frumoase, hai să ne luăm bilete pentru tot sezonul. Şi sunt şi spectacole de teatru bune.” Astfel că am luat bilete la concerte şi la teatru. M-a învăţat cu adevărat cum să trăiesc mai bine.

- Deci perioada de logodnă a fost una frumoasă şi fericită.

- Da. Trebuie să subliniez că modul de a fi al Giannei, iniţiativele pe care le-a luat scriind acele scrisori, au fost decisive. Astăzi îi sunt cu atât mai recunoscător cu cât cuvintele pot fi uitate, dar documentele scrise sunt tot aici şi le pot citi şi medita încă o dată şi încă o dată. Apoi era spontaneitatea ei. De la început, în toate scrisorile, mă întreba mereu: “Spune-mi ce să fac ca să fii fericit?” Nu era dificil să îi răspunzi reciproc la iubire. Dacă ea dorea să mă facă fericit, ce alt scop puteam să am decât să o fac, la rândul meu, fericită? Astfel, ea m-a ajutat de fapt să fiu mai puţin introvertit, să dau jos masca pe care o purtam atunci când interacţionam cu alte persoane.

- Odată cu căsătoria au venit şi copiii. Cum v-aţi pregătit pentru naşterea primului Dvs copil? Cum l-aţi primit?

- Gianna şi cu mine am dorit să avem mai mult de un copil. Iubeam viaţa şi doream ca şi alţii să o aibă. Ea considera aducerea pe lume de copii, după cum îmi scria în perioada logodnei, ca un dar dat de Dumnezeu persoanelor căsătorite. Gianna era întotdeauna fericită, dar atunci când se năştea un copil bucuria ei era deplină şi perfectă, radia toată. Încă de la începutul căsătoriei s-a pregătit prin rugăciune pentru a crea pentru copii cel mai propice mediu pe care putea să îl ofere. Apoi era consacrarea la Preasfânta Fecioară. Noi locuiam în Ponte Nuovo şi cam la o sută de metri de casă era o mică biserică cu hramul Maica Bunului Sfat. La fiecare copil, după ceremonia botezului, la cererea Giannei, eu citeam actul de consacrare la Maica Bunului Sfat. Ea era devotată Preasfintei Fecioare şi cred că ultimele decizii le-a luat de asemenea împreună cu Maica Bunului Sfat.

Îmi amintesc că după primul copil eram întrucâtva îngrijoraţi: “Când vom avea următorul copil, cum vom putea să îl iubim tot la fel de mult ca pe acesta?” Eram atât de îndrăgostiţi de primul copil că ni se părea imposibil să mai putem iubi încă unul, cu aceeaşi intensitate. Desigur, şi toţi părinţii ştiu aceasta, s-a dovedit că este posibil, că lucrurile merg de la sine. Pentru Gianna, naşterea era un eveniment de o importanţă extraordinară. Sosirea copilului pe lume era, pentru ea, darul suprem. De aceea, deşi era medic, ea a dorit ca naşterea copiilor să aibă loc acasă, în familie. Aşa s-a petrecut cu primii trei copii: au fost prezenţi un medic şi o soră, iar Gianna a născut acasă.

- Soţia Dvs şi-a iubit atât de mult copiii încât a ales mai bine să moară decât să nu aducă la viaţă pe cel de-al patrulea copil.

- Da, decizia ei a fost, fără îndoială, o dovadă eroică a iubirii de mamă. Este o decizie extrem de dificilă pentru o mamă care îşi iubeşte copiii dar care iubeşte şi viaţa. Este o alegere care poate fi înţeleasă cu adevărat doar la lumina convingerilor ferme ale Giannei, a conştiinţei ei de mamă şi a credinţei imperturbabile în Providenţa divină. Gianna era de nezdruncinat în convingerea că în uterul ei i se afla o persoană ce trebuie iubită şi respectată, şi nicidecum un obiect. Cu cât mă gândesc mai mult cu atât îmi dau seama cu ce dramă cruntă s-a confruntat: să îşi sacrifice copilul sau să îşi dea viaţa lăsând toţi copiii fără mamă?

- Ne-aţi putea evoca acele momente dureroase?

- Le retrăiesc ca şi cum s-ar petrece acum. O văd în faţa ochilor pe Gianna, în Sâmbăta Mare din 1962, ţinând fetiţa în braţe, cu mari eforturi, sărutând-o şi privind-o cu tristeţe şi teamă, dovezi pentru mine că ştia că noua fiinţă va rămâne în curând orfană. Din acea zi, durerile s-au înteţit constant. Mi se părea că suferă îngrozitor, o durere ce mă ducea cu gândul la durerea lui Cristos pe cruce. În ziua de luni, suferinţele au crescut. Între timp a sosit şi sora ei din India, Maica Virginia. Apoi marţi spre miercuri, starea ei s-a înrăutăţit dramatic. Miercuri dimineaţa părea a se simţi mai bine. Atunci am avut ocazia să vorbesc ultima oară cu ea; cuvintele ei au fost pentru mine testamentul ei de bucurie şi de suferinţă, de devoţiune şi de credinţă în Domnul. Ţin să subliniez că credinţa în Dumnezeu şi în Providenţa Sa au stat la baza curajului Giannei de a face alegerea care a costat-o viaţa. Nimeni să nu creadă însă că este uşor să accepţi misterul durerii.

- Mister care nu v-a ocolit nici pe Dvs.

- Într-adevăr. Mai întâi m-a lovit în septembrie 1961, când Gianna a fost diagnosticată ca având un fibrom în uter, în a doua lună de sarcină; m-a lovit apoi când Gianna, înainte de operaţie, a cerut cu fermitate ca sarcina să nu fie afectată, chiar dacă aceasta avea să pună în pericol viaţa ei; am trăit misterul durerii în lunile care au urmat până la naştere; şi l-am trăit mai puternic când Gianna, cu câteva zile înainte de a naşte, mi-a spus că în faţa dilemei dacă să fie salvată ea sau copilul, cere să fie salvat copilul; şi m-a copleşit în săptămâna agoniei Giannei, după ce născuse. M-am agăţat de rugăciune şi am refuzat să cred că Gianna ar putea muri. Când Gianna a murit, misterul durerii s-a aşternut peste mine şi peste copiii mei. Şi a venit întrebarea insidioasă: există oameni care pot fi salvaţi, şi totuşi mor. Gianna ar fi putut fi salvată, boala ei nu era incurabilă, şi totuşi a murit. Apoi am mai retrăit acest mister în aceeaşi măsură în 1964, când a murit fiica noastră Mariolina. De ce s-au întâmplat toate acestea?

- La o astfel de întrebare nu poate răspunde nimeni, decât Dumnezeu.

- Mărturisesc că mult timp am căutat o explicaţie la faptul că Domnul nu a ascultat rugăciunile mele, ale rudelor noastre şi ale atâtor oameni, şi nu a cruţat viaţa Giannei. O primă lumină în întunericul durerii mele a venit atunci când, la 24 septembrie 1966, Cardinalul Giovanni Colombo a venit să dedice Giannei şcoala elementară din Ponte Nuovo. Atunci Cardinalul a spus: “Privind la acest strălucit exemplu, pe care Biserica nu îl va uita niciodată, simţim instinctiv dorinţa de a tăcea, de a medita, de a admira, de a ne ruga, iar în inimile noastre se naşte dorinţa de a ne face demni de acest suflet al Domnului trimis pe pământ pentru a ne transmite fără îndoială un mesaj. El a spus că nu există iubire mai mare decât a ne da viaţa pentru cei dragi.” Gianna a avut curajul de a iubi astfel, şi de a-l imita pe Domnul Isus în sacrificiul Său.

Am convingerea că durerea rămâne un mister chiar şi în lumina credinţei, şi personal am experimentat că singurul mod de a-l accepta este cel trăit de Isus pe cruce. Acum îmi dau seama că viaţa Giannei, mărturia dată de ea, sacrificiul ei, sunt parte din planul lui Dumnezeu. În acest sens îmi aduc aminte de cuvintele rostite de soţia mea la o conferinţă a tinerelor din Acţiunea Catolică, un pasaj care îmi este drag şi pe care îl văd ca un fel de premoniţie: “Iubirea şi sacrificiul sunt legate în mod intim, ca soarele de razele lui. Nimeni nu poate să iubească fără să sufere sau să sufere fără să iubească. Priviţi la mamele care îşi iubesc cu adevărat copiii, câte sacrificii fac! Ele sunt gata pentru orice, chiar şi să îşi dea viaţa. Şi Isus şi-a dat viaţa pentru noi, pe cruce, afirmând şi confirmând iubirea prin sângele jertfei sale.”

- Apoi a trebuit să vă gândiţi la copii, mai ales la fetiţa nou născută.

- Când Gianna a murit a trebuit să fac eforturi mari să nu mă las doborât de greutatea responsabilităţilor faţă de copiii mei, rămaşi orfani aşa de mici. M-am rugat intens Giannei să ne protejeze şi ştiu că a făcut şi face aceasta. M-au ajutat şi părinţii ei şi ai mei. Mulţumesc lui Dumnezeu, copiii au crescut bine, onorând memoria şi sacrificiul mamei lor. Ei m-au ajutat chiar să merg mai departe. “Dacă mama este în rai, de ce plângi?”, mă întrebau ei. Apoi mă întrebau: “Mama se gândeşte la mine?”, iar eu le răspundeam “Da, desigur”, după care mă rugam lui Isus să îmi dea şi mie certitudinea ce încercam să le-o insuflu copiilor. Deşi foarte mici, copiii m-au ajutat foarte mult.

- V-aţi gândit să vă recăsătoriţi?

- Nu. Sincer nu. Ne-am iubit atât de mult, iar pentru mine Gianna a fost o soţie şi o mamă care nu mai poate avea egal.