Nota redacţiei: J.R.R. Tolkien este tot mai cunoscut în România, în special datorită versiunii cinematografice a trilogiei sale “Stăpânul Inelelor”. Ultimul film al seriei a fost lansat la 2 ianuarie, înregistrând un succes imens. Şi totuşi, cunoaşterea lui Tolkien este una de suprafaţă. Tocmai de aceea Robert Lazu s-a gândit să scrie o carte despre acest scriitor catolic, lucrare ce urmează să apară probabil în februarie a.c. la editura Anastasia. În premieră, Robert Lazu ne oferă câteva pagini ce prezintă biografia şi prezenţa în România a acestui mare scriitor, a cărui zi de naştere a fost celebrată la 3 ianuarie.

Vocaţia esenţială

Deloc întâmplător, Catehismul Bisericii Catolice exprimă încă din primele sale pagini adevărul fundamental al condiţiei umane: “Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute” (cf. Catehismul Bisericii Catolice, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti, 1993, articolul 27, p. 21).

În spiritul postulatului caracterului teonom specific fiinţei omeneşti, viaţa fiecărui om din trecut, prezent sau viitor capătă un sens aparte privită din unghiul vocaţiei sale esenţiale. A-l căuta şi a-l descoperi pe Dumnezeu. Cu accente proprii, întreaga viaţă a lui John Ronald Reuel Tolkien este o mărturie a acestui adevăr uitat adesea de mulţi dintre noi, mărturie constituită atât din operele cât şi din faptele sale. O biografie poate fi scrisă din multe unghiuri, luminând diferitele aspecte ale unei vieţi de om trăită sub semnul excepţionalului. Însă cea mai legitimă perspectivă, de fapt singura care poate ridica pretenţii de “obiectivitate”, e tocmai aceea întreprinsă din unghiul “vocaţiei esenţiale” a celui prezentat. Iată premisa hermeneutică a rândurilor care vor urma.

*
*   *

J.R.R. Tolkien s-a născut la 3 ianuarie 1892 în Bloemfontein, localitate din Africa de Sud unde lucra tatăl său, Arthur, dornic să-şi consolideze averea spre a se întoarce în Anglia cu gândul de a-şi deschide propria afacere. În cursul aceluiaşi an, în data de 31 ianuarie, J.R.R. primeşte botezul anglican. Doi ani mai târziu se naşte fratele său, Hillary Arthur, fapt ce-i va determina pe tinerii părinţi să decidă reîntoarcerea grabnică în Anglia. În luna aprilia a anului 1895, Mabel Tolkien (mama scriitorului) şi cei doi copii ajung în portul din Birmingham, urmând ca tatăl să revină după ce îşi va fi încheiat afacerile “africane”. Spre deznădejedea familiei Tolkien, Arthur nu va mai reveni niciodată pe meleagurile natale. O boală necruţătoare îl doboară, fapt ce va zgudui starea socială a orfanilor. Doar sprijinul rudelor apropiate este în măsură să contribuie la acoperirea lipsurilor, dar asta numai până în momentul în care un eveniment aparte iscă tensiuni aprige: în luna iunie a anului 1900, Mabel Tolkien şi sora sa, May Incledon, sunt primite în comuniune deplină cu Biserica Romano-Catolică. Într-o epocă în care relaţiile dintre anglicani şi catolici erau extrem de tensionate, o adevărată furtună se dezlănţuie când cele două femei fac cunoscută familiilor opţiunea lor religioasă. În cele din urmă, după polemici şi certuri aspre, ele pur şi simplu sunt repudiate. Aruncate literalmente în stradă, rezistă eroic deşi situaţia lor financiară era practic nulă. Pe deplin devotate credinţei catolice, vor primi un sprijin providenţial din partea celebrei congregaţii engleze “Birmingham Oratory”. Pentru a nu spune mai mult, amintim că respectiva congregaţie a fost întemeiată de unul dintre cei mai luminoşi teologi catolici ai secolului XIX, om de aleasă cultură cu reputaţia de sfânt: John Henry Cardinal Newman.

Călăuzirea spirituală primită de mama micilor John şi Hillary, care se va răsfrânge benefic asupra întregii vieţi a viitorului ilustru scriitor, a fost asigurată de un preot iezuit aflat la înălţimea ilustrelor nume pe care le purta: Francis Xavier Morgan. După moartea mamei, trecută la cele veşnice în cursul anului 1904, John şi fratele său intră sub tutela deplină a părintelui Francis Xavier. Cu o adevărată grijă părintească, cel supranumit de însuşi J.R.R. Tolkien “al doilea tată” va asigura educaţia cea mai înaltă, plătindu-le taxele necesare spre a urma cursurile celor mai vestite şcoli ale epocii. Astfel, în 1910, pe când avea 18 ani, John Ronald Reuel Tolkien păşeşte pragul Universităţii din Oxford. Înzestrat cu geniu lingvistic, parcurge cu succes toate treptele universitare, până în 1925, când, după o perioadă de profesorat la Universitatea din Leeds, fostul student este primit ca profesor de literatură engleză veche în “Oxford University”.

La 22 martie 1916 un eveniment crucial se desfăşoară: J.R.R. se căsătoreşte cu Edith Bratt (convertită şi ea la catolicism). Cei doi soţi se vor bucura din plin de roadele căsniciei lor, binecuvântată cu patru copii: John (născut în 1917), Michael (născut în 1920), Christopher (născut în 1924) şi Priscilla (născută în 1929). Pus în situaţia fericită de a le transmite copiilor focul credinţei creştine însoţit de valorile umanismului clasic, J.R.R. se foloseşte din plin de cultura sa incredibilă în materie de mitologie, lingvistică, folclor şi teologie pentru a inventa… poveşti. Aşa se face că, începând din anul de graţie 1933, copiii săi află pentru prima dată de existenţa unei fiinţe pe cât de micuţe pe atât de minunate, de o dârzenie fără seamăn, pe nume Bilbo Baggins. Ţineţi minte! Bilbo Baggins. Era chiar eroul primei poveşti scrise de J.R.R. Tolkien: The Hobbit or There or Back Again (publicată în 1936). Încântarea copiilor dar şi a celor mari nu cunoaşte limite. Cu toţii sunt fermecaţi de isprăvile lui Bilbo, povestite cu un umor dublat de o solemnitate cavalerească rar întâlnită. Încurajat de prieteni dar şi de critică, în sufletul autorului se naşte dorinţa de a scrie un basm de mare întindere, prin care să-şi împlinească visul: acela de a oferi lumii o lume de basm, spre vindecarea bolilor sufletului şi redescoperirea virtuţilor creştine ale compasiunii, bunătăţii şi curajului. Geniul lui Tolkien şi-a găsit un ideal pe măsură.

O întreagă lume mitologică e construită cu multă răbdare, sunt “inventate” limbi complete şi complexe (cum este limba elfă) bazate pe întinsele cercetări lingvistice ale profesorului Tolkien, personaje de neuitat sunt create sub influenţa epopeilor nordului. Aşa se naşte The Lord of the Rings, monumental roman ale căror volume vor vedea lumina tiparului succesiv, între anii 1954 şi 1955. Impactul asupra publicului a depăşit orice aşteptări. În scurt timp, fără să dorească vreodată un asemenea lucru, Tolkien s-a văzut în postura de creator al unui nou gen literar, fantasy. Din păcate, nu toţi cititorii au înţeles mesajul profund al romanelor sale, unde lupta dintre bine şi rău e zugrăvită în spiritul Apocalipsei sfântului Ioan Teologul. Spre a evita, deocamdată, discuţiile detaliate asupra acestui subiect, e suficient să cităm textul unei scrisori din 1953 trimisă de Tolkien unui prieten apropiat, Robert Murray, unde afirmă următoarele: “Bineînţeles că Stăpânul inelelor este în mod fundamental o operă religioasă şi catolică” (Humphrey Carpenter, Ed., The Letters of JRR Tolkien, London, Harper Collins Publisher, p. 172). Asemenea afirmaţii neechivoce au determinat exegeţi ca Donald Swann să remarce “legătura strânsă între credinţele catolice ale lui Tolkien (…) şi lumea feudală dar cavalerească în care vieţuiesc creaturile din Pământul de Mijloc” (în Faërie, 10/18, no. 1243). În ce ne priveşte, vom reţine solidaritarea subliniată de autor între operă şi convingerile sale religioase, convingeri fără de care nu e posibilă corecta înţelegere a creaţiilor sale.

Alte două evenimente remarcabile ale vieţii lui J.R.R. Tolkien se cuvin amintite. Mai întâi, întâlnirea epocală cu un alt scriitor englez ce nu mai are nevoie de prezentare: Clive Staples Lewis. Întâmplată în cursul anului 1926, întâlnirea celor doi va da roade preţioase. Convertirea lui C.S. Lewis, act sufletesc de care Tolkien nu a fost deloc străin, apoi participarea – alături de Charles Williams, Dorothy Sawyers şi Owen Barfield – la întemeierea grupului literar “The Inklings”. Ucenici declaraţi ai Mântuitorului Iisus Christos, toţi aceştia şi-au pus harul scriitoricesc în slujba valorilor creştine. Înscrişi în strălucita descendenţă a lui G.K. Chesterton, ei au înţeles că orice gen literar poate deveni, sub pana scriitorului iscusit, vehicul al Evangheliei. În fine, un al doilea eveniment evidenţiază discret profilul scriitorului. Remarcat datorită meritelor sale ştiinţifice, în anul 1960, J.R.R. este cooptat ca şi colaborator în colectivul traducătorilor Bibilei de la Ierusalim.

După retragerea sa din învăţământul universitar petrecută în 1959, Tolkien se dedică literaturii, petrecându-şi ultima parte a vieţii în tihna amurgului unei existenţe creştine depline. Nu încetează nicicând să se bucure alături de copiii şi nepoţii săi, însoţit de milioanele de admiratori şi prieteni din lumea întreagă, de aventurile personajelor cărora geniul său le-a dat viaţă. Doi ani după moartea soţiei sale (29 noiembrie 1971) , în data de 2 septembrie 1973, într-un spital din Bournemouth John Ronald Reuel Tolkien închide ochii spre a-i deschide în lumina Splendorii veşnice.

Ne-au rămas romanele sale mirifice, pe care le putem citi şi reciti reamintindu-ne extraordinarul portret al cavalerului – un “leu” – pe care Nicolae Steinhardt îl creionează reunind laolaltă virtuţile hobbiţilor, ale gnomilor sau ale cavalerilor lui Tolkien: “Un asemenea om (precum un erou tolkinian – n.n.) îţi dă, puternic, nostalgia evul mediu şi te apucă, în prezenţa unuia ca el, o crâncenă vrăjmăşie faţă de vremurile de azi şi împotriva democraţiei din tramvai la orele de vârf. (…) Uite că-i un leu, uite că există şi lei!” (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, îngrijirea ediţiei şi postfaţă de Virgil Ciomoş, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1992, p. 32). Sub chipul “leului” – simbol al curajului, al îndrăznelii mântuitoare – , eroii lui Tolkien ne transmit un adevăr al moralei creştine pentru care niciodată nu vom fi făcut destul: nobleţea izvorâtă din demnitatea de creaturi “după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu, dublată de compasiune, de milă, iată virtuţile care trebuie să stea la temelia vieţilor noastre. Mai mult decât un mitolog, în aceste vremuri de vrăjmăşie faţă de morală J.R.R. este un moralist, un educator al nostru, al tuturor, în acelaşi duh cu John Henry Newman şi Gilbert Keith Chesterton. Putem deci spune, rezumând scurt dar cuprinzător “vocaţia esenţială” a părintelui lui Bilbo şi Frodo Baggins: Tolkien, educatorul nostru.

Tolkien în România

Cunoscut în cultura română încă din anul 1975 prin traducerea primei sale poveşti de mare răsunet, The Hobbit or There and Back Again (prima ediţie: London, George Allen & Unwin, [21 septembrie] 1937), John Ronald Reuel Tolkien avea să devină unul dintre scriitorii preferaţi ai publicului autohton abia la începutul mileniului al treilea, în anul de graţie 2001, când pe marile ecrane şi-a făcut apariţia prima parte a ecranizării trilogiei The Lord of the Rings. Ultima parte a trilogiei am putut-o vedea luna aceasta în premieră în cinematografele din România. Din nefericire, după cum am avut prilejul să constatăm în cadrul câtorva conferinţe publice, J.R.R. Tolkien – scriitorul, savantul, catolicul – nu este nici azi, cum nu era nici în anul 1975, familiar cititorilor din România. Adesea literatura sa este confundată fie cu genul science-fiction, fie cu vulgata fantasy tip “Dungeons & Dragons” (prescurtat “D&D”) răspândită endemic în sub-cultura occidentală.

În cuvântul înainte la ediţia românească din ‘75 a poveştii The Hobbit (O poveste cu un hobbit, Bucureşti, Editura Ion Creangă), traducătoarea Catinca Ralea prezenta sumar şi într-un limbaj adecvat colecţiei “Biblioteca pentru toţi copiii” câteva repere menite a-i orienta pe micii cititori în lumea lui Tolkien. Din nefericire, chiar şi scurta notiţă bibliografică a doamnei Ralea conţine o inexactitate derutantă: trilogia The Lord of the Rings este menţionată sub titlul Domnul Ielelor (sic!). În plus, traducerea în discuţie se face vinovată de câteva licenţe mult prea îndrăzneţe, rase ca cea a elfilor sau cea a orcilor fiind identificate prin nume inadecvate: “iele”, respectiv “gnomi”. Reeditată în 2002 la editura RAO sub titlul Hobitul, ediţia Ralea-Leviţchi a poveştii The Hobbit a beneficiat de o actualizare adecvată a numelor raselor tolkien-iene, “pentru a se păstra unitatea cu trilogia Stăpânul inelelor publicată anterior de Editura RAO (n. red.)” (cf. J. R. R. Tolkien, Hobbitul, Bucureşti, Editura RAO, 2002, p. 9). Totuşi, consecvenţa nu este punctul tare al noilor editori, pe parcurs regăsindu-se, uneori, vechile nume de “gnomi” sau “iele” atribuite orcilor respectiv elfilor pădureni. O altă încercare de a tămăci The Hobbit or There and Back Again în româneşte îi aparţine Junonei Tutunea: J. R. R. Tolkien, Povestea unui hobbit (Ploieşti, Editura Elit, 1995). Nici aceasta nu este mai reuşită decât cea anterioară, în ciuda eforturilor vădite de a găsi soluţii optime de transpunere în româneşte a poveştii tolkien-iene.

Monumentalul op The Lord of the Rings a avut o soartă mai bună. Principala operă tolkiniană a fost încredinţată de Editura RAO mai multor traducători: Irina Horea a tradus Frăţia inelului (prima parte a trilogiei Stăpânul Inelelor, Bucureşti, Editura RAO, 1999) şi Întoarcerea regelui (a treia parte a trilogiei Stăpânul inelelor, Bucureşti, Editura RAO, 2001), Ion Horea a tălmăcit versurile din aceleaşi părţi ale trilogiei, în timp ce volumul al doilea, Cele două turnuri (a doua parte a trilogiei Stăpânul inelelor, Bucureşti, Editura RAO, 2000), a fost tradus integral de Gabriela Nedelea. Realizarea celor trei taducători reprezintă o reuşită deplină, remarcabilă nu doar datorită cursivităţii şi fluenţei versiunii româneşti, cât mai ales datorită justei translatări a personajelor “Lumii de mijloc” în contextul literaturii autohtone. Singura scădere notabilă a ediţiilor de la RAO e absenţa oricărui preambul exegetic sau bio-bibliografic (exceptând micile fragmente hermeneutice de pe spatele coperţilor IV). Contrariaţi de acest fapt, am încercat să descopăr eventualele articole româneşti referitoare la scriitorul britanic, publicând eu însumi o serie de articole în acest sens. Se pare că doar doi autori români, profunzi cunoscători ai literaturii moderne de limbă engleză, i-au acordat atenţia cuvenită. E vorba de Nicolae Steinhardt şi Virgil Nemoianu.

Convertit la creştinism în condiţiile extreme ale temniţelor comuniste, monahul Nicolae Steinhardt de la Rohia a practicat o analiză literară întemeiată nu doar pe valorile esteticii, ci, mai cu seamă, pe cele ale moralei tradiţionale. Pasionat de toate producţiile artistice subsumate dispreţuitului concept de “para-literatură”, Steinhardt a găsit răgaz spre a reflecta asupra tulburătoarei interogaţii prilejuite de operele profesorului anglo-saxon: cum se explică succesul total al poveştilor sale? În eseul “Universul copilăriei în literatura pentru adulţi: cazul Tolkien” (publicat în volumul Critică la persoana întâi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, pp. 152-156), Steinhardt propune un răspuns inedit: “Succesul său cu adevărat excepţional, tirajul record al ediţiilor, «furia» stârnită de fenomenul Tolkien (au luat fiinţă cluburi de admiratori entuziaşti, analoge celor pentru adorarea beatleşilor, vedetelor cinematografice, campionilor sportivi), declaraţiile de totală subjugare ale unor personalităţi luminate se explică numai prin incontestabila originalitate (şi adâncime! şi justeţe!) a metodei la care s-a recurs” (op. cit., p. 153). Despre ce “metodă” e vorba? Părintele Steinhardt nu-şi lasă cititorii să aştepte prea mult, dezvăluind grăbit răspunsul. “Meritul lui Tolkien este de a fi înţeles că unul din modurile cele mai îndemânatice şi mai fericite de a capta mintea omului matur constă în a folosi nu atât conceptele şi ideile cât mai curând simbolurile, miturile şi metaforele universului copilăriei” (ibidem).

Iubitor al literaturii sub cele cele mai variate aspecte ale sale, savant cunoscător (lipsit de prejudecăţi… savante) al unor genuri precum fantasy, science-fiction, policier ori horror, profesorul american Virgil Nemoianu a dedicat pagini memorabile iluştrilor prieteni ai lui Tolkien: Clive Staple Lewis şi Charles Williams. Membri – alături de Dorothy Sayers şi John Ronald Reuel Tolkien – ai grupului literar “The Inklings”, cei pomeniţi îşi propuneau un scop comun: apologia în favoarea credinţei creştine întreprinsă cu “armele” literaturii de larg consum întruchipată de romanele de aventuri poliţiste, science fiction sau mito-istorice. Despre Tolkien, profesorul Nemoianu ne-a declarat următoarele: “Pe Tolkien l-am descoperit în America, când am ajuns acolo ca tânăr doctorand (între anii 1969 şi 1971 Virgil Nemoianu a urmat un ciclu de studii doctorale în S.U.A., la Universitatea din San Diego – n.n.). Am constatat spre surpriza mea că era foarte popular la tinerii altminteri grozav de radicali, de angajaţi politic (pe latura stângă, fireşte). L-am citit şi nedumerirea mi-a crescut şi mai mult. Abia mai târziu am ajuns şi eu la concluzia pe care (ulterior) am găsit-o şi la Eliade: că mişcarea aceasta a tineretului american şi mondial din anii ‘60 avea, în fond, şi nişte rădăcini spirituale, o căutare, o sete de adevăr, de transcendent, dorinţa de a depăşi cumva realul. Tolkien era un om foarte serios şi aşezat. Adică era un profesor de literaturi germanice vechi, un filolog, i-am văzut câteva studii prin reviste de specialitate: ai fi zis că e buchiseală în toată puterea cuvântului, omul nu era de loc «călinescian», să zicem aşa, ci scria la modul lui Iordan sau Densuşianu, dacă am căuta paralele valahice. Din motive pe care nu le ştiu prea bine (probabil sub influenţa unor prieteni sau colegi) s-a apucat să scrie şi a nimerit o formulă grozavă. A pornit de la stilul vechilor epopei scandinavo/celtico/anglosaxone şi l-a condimentat cu sugestii sau reverberaţii de religiozitate creştină, o etică a luptei între bine şi rău, altele asemenea. Or, dacă revenim acum la cele spuse la început, la căutarea aceasta spirituală a mişcărilor de tineret, ne dăm seama cum a venit succesul: valori şi îndrumări creştine erau învăluite în chip misterios, strict aluziv, dra erau prezente totuşi. Este vorba tocmai de acea combinaţie între vechi şi nou de care vorbeam şi mai înainte. Tolkien a fost imitat până la nebunie: pur şi simplu a creat un gen literar, aşa cum Walter Scott a creat romanul istoric sau i-a dat impulsul decisiv. Multe din aceste cicluri sunt total secularizate, se bazează pe aventuri, sunt purtate de figuri schematice, sunt confecţionate după reţete comerciale. Rămâne cel mult atmosfera. De altfel, (…) e greu de calculat acum, în 2001 (anul dialogului cu Robert Lazu – n.n.), dacă într-adevăr Tolkien a fost sau este cel mai influent dintre scriitorii secolului al XX-lea. Poate peste 100 de ani ne vom da seama mai bine” (fragment extras din volumul Înţelepciunea calmă. Di@loguri în cyberspace între Virgil Nemoianu şi Robert Lazu, Iaşi, Editura Sapientia, 2002, pp. 69-70).