Marta şi Maria erau surorile lui Lazăr, cel pe care Isus l-a înviat, şi locuiau într-un sătuc numit Betania, la câţiva kilometri de Ierusalim. Când Isus venea la Ierusalim poposea în casa lor. Ajunsese să-i îndrăgească şi se purta cu ei ca şi cum ar fi făcut parte din familia sa.Ucenicii lui Isus, venind odată împreună cu El acolo, au avut de învăţat o lecţie importantă în privinţa slujirii. Marta fusese ocupată toată ziua să pregătească masa pentru invitaţi şi să-i servească cu cele de trebuinţă; în acelaşi timp, sora ei, Maria, nu o ajutase de fel: se oprise la picioarele Învăţătorului pentru a-i asculta Cuvântul. După un timp oarecare, Marta, care învăţase în prealabil de la Isus că trebuie să slujească şi nu să fie slujită, s-a plâns lui Isus de lipsa de ajutor din partea Mariei, solicitându-l să intervină astfel încât Maria să o ajute. Isus în schimb i-a dat un răspuns cu totul neaşteptat. În loc să o dojenească pe Maria, Isus a dojenit-o pe Marta, spunându-i că Maria de fapt alesese partea cea mai bună, care nu-i va fi luată…

A se dărui Domnului

«A se dărui Domnului», conform tradiţiei, înseamnă a fi binecuvântat de Dumnezeu în mod special. Ordinele religioase contemplative vedeau în această dăruire o dovadă că felul lor de a trăi reprezenta o deosebită valoare pentru Biserică. Mulţi considerau că aceştia (trapiştii, benedictinii sau clarisele etc.) ar fi trebuit să se consacre unei activităţi apostolice sau sociale în loc să trăiască închişi şi retraşi din lume. Criticii spun că remarca este foarte adevărată mai ales într-o epocă atât de săracă în vocaţii… Contemplativii răspund însă că nu există nimic mai presus de ceea ce fac ei. Consacrându-se rugăciunii şi meditaţiei, ei fac să se dezvolte Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Ei dau mărturie că Domnul Isus Cristos trebuie să fie în centrul vieţii noastre şi că nimic nu se poate interpune acţiunii noastre de dăruire lui (lecţia pe care Marta o înţelesese din cuvintele pe care Isus i le adresase). Povestirea despre Marta şi Maria ne atrage atenţia asupra importanţei rugăciunii. Noi promitem adesea că ne vom ruga pentru alţii, deşi uneori nu aceasta corespunde cu ceea ce îşi doresc ei. Am dori să-i putem ajuta şi de multe ori rugăciunile noastre nu par să reuşească. Pasajul evanghelic despre Marta şi Maria ne poate fi o lecţie şi-n această privinţă. Dacă rugăciunea va fi făcută ca semn al iubirii noastre, putem fi siguri că ea va fi şi eficace. Iubirea noastră va fi ca cea a Mariei, manifestată prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, şi această iubire va da întotdeauna rezultate. Nu trebuie să ne simţim stânjeniţi că putem «numai» să ne rugăm pentru cineva; rugăciunea noastră este darul cel mai de preţ pe care îl putem oferi cuiva vreodată, rugăciunea e cererea prezenţei lui Dumnezeu în viaţa noastră şi, acolo unde omul nu reuşeşte să ajungă, Dumnezeu intervine salvator! Rugăciunea asigură astfel prezenţa lui Dumnezeu şi acolo unde este prezent El nu e posibil să nu intervină în mod salvator: ne dă harul întoarcerii, ne dă curajul de a lupta, ne dă ceea ce ne este necesar pentru respectivul moment pe care îl trăim.

Îngrijiri sau obsesii

Din episodul Martei şi Mariei putem trage şi o altă învăţătură cu privire la o dilemă în care ne găsim adesea: să ne preocupăm de propriile activităţi sau să fim alături de oameni? Marta se oferă să pregătească masa, dar se pregătea astfel din dorinţa de a servi Domnului şi ucenicilor lui sau pentru «a-şi termina treburile» şi «a-şi face datoria»? Uneori suntem atât de preocupaţi de treburi încât nici nu dăm vreo atenţie celor din jurul nostru. Maria este o lecţie vie: era atentă cu cei din jur, asculta Cuvântul Domnului şi se preocupa mai puţin dacă treburile erau sau nu făcute.

Aducem câteva exemple în sprijinul înţelegerii problematicii expuse. O mamă de familie se ambiţionează să aibă cea mai curată casă din vecinătate. Un lucru desigur meritoriu. Casa era atât de curată încât se părea că nu ar fi fost locuită de nimeni… Dar, ne întrebăm, la ce bun toată această grijă pentru curăţenie dacă ea îşi face familia, prin această preocupare excesivă, cu totul nefericită? Îşi întreţine ea astfel casa pentru familie sau ca să impresioneze pe alţii cu vrednicia ei? Într-un fel, ea îşi zădărniceşte truda de a avea o casă perfectă… Ar fi fost o persoană mult mai iubitoare, şi mai iubită, dacă ar fi îngăduit să-i fie casa mai puţin întreţinută, în beneficiul persoanelor care locuiesc casa respectivă! Acelaşi lucru ar putea fi spus şi despre un soţ care îşi consacră timpul carierei sau muncii sale în mod obsesiv. El este în stare să lucreze un număr incredibil de ore ca să «reuşească» sau să aibă destui bani spre a-şi cumpăra toate bunurile de care are nevoie, spre a da impresia în societate că este un om împlinit, realizat… Dar, cheltuindu-şi toate energiile, va deveni din păcate prea obosit ca să se mai preocupe de familia sa, care sigur ar fi fost mai fericită cu mai puţine posibilităţi materiale şi cu mai mult timp petrecut împreună! Un frate, un preot, o soră, nu importă modul de viaţă ales, pot comite aceleaşi greşeli, dând prioritate treburilor (lucrurilor) înaintea oamenilor cărora slujesc. Omul are valoare în sine, activităţile şi lucrurile exterioare sunt simple instrumente, au valoare doar în funcţie de persoana umană. Maria, din pasajul analizat, a ştiut să-l privească pe Domnul ca pe o persoană, în timp ce Marta l-a considerat ca pe un subiect, de care trebuia să se preocupe! Prea deseori rugăciunea şi slujirea noastră Domnului seamănă cu slujirea Martei. Respectăm regulile şi împlinim ritualurile din datorie, crezând că am făcut tot ce era necesar. Maria ne reaminteşte că Domnului i se cuvine primul loc şi trebuie să învăţăm a-l iubi mai mult. Orice altceva, este de o importanţă secundară.

Lecţie pentru ucenici

Tot în Noul Testament mai există şi o altă povestire în care Marta şi Maria sunt protagoniste; discipolii Domnului (şi noi) au parte din nou de o lecţie importantă. Isus, departe de Betania, predica mulţimilor atunci când îi ajunse vestea că Lazăr, fratele Martei şi al Mariei, era foarte bolnav. Isus a rămas acolo unde se afla câteva zile, după care s-a dus să-şi vadă prietenii. Apostoli erau speriaţi, căci ştiau că Isus era căutat de conducătorii iudei care voiau să-l ucidă. Isus trebuia să meargă în Betania cu orice risc deoarece Lazăr murise. Frica de moarte nu putea să-l oprească pe Isus să-şi viziteze prietenii. Lazăr era deja de patru zile în mormânt atunci când Isus a sosit la ei. Marta a alergat să-l întâmpine, în timp ce Maria a rămas în casă. Marta i-a reproşat lui Isus că Lazăr nu ar fi murit dacă el, Domnul, ar fi fost acolo. Isus o asigură că fratele ei se va ridica dintre morţi, în timp ce Marta i-a răspuns că ea crede în învierea din ziua de apoi… Isus i-a răspuns că învierea şi viaţa este El şi a întrebat-o dacă crede acestea. Marta i-a răspuns că ea crede că El este Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Maria a ieşit şi ea din casă să-l întâmpine pe Isus, asigurându-l că şi ea credea. Adânc mişcat de credinţa şi de durerea lor, Isus a cerut să meargă la mormânt, unde a plâns pierderea lui Lazăr. Apoi, El a poruncit să fie dată la o parte piatra care acoperea intrarea mormântului. Toţi se temeau să o facă deoarece trecuseră patru zile şi era desigur în descompunere. Totuşi, l-au ascultat. Isus s-a rugat Tatălui şi i-a poruncit lui Lazăr să iasă afară. Lazăr a ieşit viu din mormânt…

Povestirea aceasta ne poate surprinde tocmai prin simplitatea ei. Isus ne arată iubirea sa autentica pentru oameni. Ca Om, nu-şi poate reţine lacrimile la pierderea prietenului său; ca Dumnezeu, îi redă viaţa! Ucenicii pot învăţa astfel că viaţa trebuie preţuită, fiind un dar al Creatorului, iar atitudinea potrivită faţă de moarte este cea pe care o asumă Cristos. Moartea este dureroasă pentru orice om, chiar şi pentru creştini. Însuşi Isus a plâns la moartea prietenului său. Totuşi, cu toată durerea pricinuită de despărţire, trebuie să sperăm şi să credem că în Cristos constă învierea şi viaţa şi El va face ca totul să fie drept.

Să reţinem deci iubirea lui Dumnezeu pentru omenire şi să avem încredere în El!