11 februarie 2002 – Ziua Mondială a bolnavilor

Cinsteşte pe medic cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el l-a făcut Domnul.
Domnul a zidit din pământ leacurile, şi omul înţelept nu se va scârbi de ele.
Fiule! În boala ta nu fi nebăgător de seamă; ci te roagă Domnului, şi el te va tămădui.
Şi medicului dă-i loc că şi pe el l-a făcut Domnul, şi să nu se depărteze de tine, că şi de el ai trebuinţă.
Că şi el se va ruga Domnului, ca să dea odihnă şi sănătate spre viaţă.
(Înţelepciunea lui Isus Sirahul 38, 1;4;9;12)

Evanghelia a apărut proclamând un vindecător şi o vindecare. Prin urmare, religia creştină nu poate fi absentă acolo unde se cere contribuţia prin reflecţii la chestiuni practice care apar de fiecare dată când dezvoltarea culturală ajunge la o cotitură critică: în care condiţii un medic poate fi considerat un “bun medic”.

Această “bunătatea” nu are o conotaţie exclusiv religioasă. Formarea morală este paralelă cu cea intelectuală, şi nu este mai puţin importantă decât cea din urmă. Această exigenţă găseşte o expresie, săi spunem “ecumenică”, în cele trei ramuri ale medicinei scolastice – arabă, ebraică şi creştină -, unanime în a cere medicului perfecta corolare dintre un corp sănătos şi un spirit moralmente responsabil. “Filozoful – găsim scris în tratatul Practica etică a medicului, scris în arabă de Ruhawi, un creştin nestorian – caută numai avantajul spiritului, în timp ce medicul virtuos trebuie să caute avantajul atât al corpului cât şi al sufletului. Medicul este omul care imită, în măsura în care poate, acţiuni proprii lui Dumnezeu”

În baza acestei viziuni religioase nu s-a ezitat în a se considera exercitarea medicinei, până în epoca modernă, ca o profesie cu un regim special: mai mult “misiune” decât profesiune.

A fi “un bun medic” este pentru un creştin o exigenţă. Un prim nivel al acesteia este, în cazul de conflict al valorilor, coerenţa, în alegerile sale, cu morala creştină. Un medic creştin va putea spune că are o viaţă morală conform vocaţiei sale dacă observă normele morale creştine în situaţii concrete care se prezintă în practica profesională. Morala medicală a formulat într-un corp doctrinal regulile la care medicul trebuie să se conformeze atunci când se găseşte faţă în faţă cu: avortul, eutanasia, contracepţia, transplantul de organe, prelungirea artificială a vieţii, fecundarea in vitro, crearea şi utilizarea embrionilor, experimentelor cu fiinţele umane etc.

În afara acestui aspect formal este un “bun medic” creştin acela care urmează regulile morale autorizate, propuse de biserică. Din acest punct de vedere un bun medic creştin este chemat să dezvolte virtuţile teologale (credinţa, speranţa şi caritatea), să elaboreze un “stil”, un mod de exercitarea profesională care lasă să se întrevadă acea particularitate care face din creştinism o “religie medicală, vindecătoare”.

Unul dintre argumentele care se aud frecvent în confruntarea medicului cu morala creştină este acela al “suficienţei” eticii profesionale elaborată încă din antichitate, şi în care toţi medicii se regăsesc. Pentru un medic, cu alte cuvinte, ar fi suficientă modelarea după un ideal al medicii hipocratice potrivit căreia este suficient să fii un medic “bun”. Un astfel de ideal pretinde medicului o atitudine de primire a oricărui bolnav, de preocupare pentru bolnavul însuşi, de filantropie. A se inspira dintr-un ideal creştin poate fi în această optică ceva mai mult, fără să atace structura de fond a eticii cerute de profesiunea medicală.

A fi “un bun medic” creştin înseamnă a fi medic în perspectiva mesianică.

Confruntarea dintre “ethos-ul” medicului antichităţii greco-romane şi a celui care s-a dezvoltat gradual datorită intervenţiei comunităţii creştine permite individualizarea elementului care specifică etica medicală inspirată urmării lui Cristos (urmarea lui Cristos în limbaj etic caracterizează comportamentul acelui care urmându-l pe un altul îl recunoaşte pe acela ca şef al său, cap al său, punându-se în slujba lui, acceptându-i programul de viaţă, urmărind prescripţiile sale; pe când imitarea este uniformizarea în mod conştient şi inconştient cu o persoană care este admirată ca un model). Principiul formal al eticii primitive a primelor comunităţi creştine este modelat pe acelea ale Cristosului istoric. În această perspectivă bolnavul devine un loc priveligiat al practicii mesianice, şi activitatea terapeutică primeşte, potrivit semnificaţiei etimologice a cuvântului therapeuein , valoare de “serviciu”.

Acest ideal etic se desprinde de cel natural în aceeaşi măsură în care virtuţile teologale se diferenţiază de intenţia filantropică. Terapeutul creştin tinde să adapteze practica la cea mesianică a lui Isus. În practica ochilor şi urechilor (a vedea realitatea şi a asculta cererile) se exprimă credinţa; în practica picioarelor (a umbla cu Mesia după ce ai abandonat barca, năvoadele, familia, siguranţa zilei de mâine) se exprimă speranţa corpului de a se vindeca; în practica mâinilor (a lega rănile şi a vărsa ulei, la fel ca bunul samaritean) echivalează cu caritatea.

Ce implică în mod concret asumarea modelului mesianic în confruntările cu cei bolnavi reiese din multele tratate care se cunosc în comunitatea creştină încă de la originile ei. În ea bolnavul este considerat un membru căruia i se cuvine un loc privilegiat în comunitate. Ochii credinciosului văd adevărata realitate, dincolo de ceea ce ochii trupeşti reuşesc să vadă. Şi chiar atunci când ochii, fie ei iluminaţi de credinţă, greşesc, mâinile au acces direct la realitatea mântuirii. Potrivit formulării Evanghelistului Matei, 25, 37-40, în bolnav este însuşi Isus Cristos “Doamne când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? … Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut”. Speranţa corpului se traduce printr-o practică de asistenţă a bolnavilor atipică faţă de cea a societăţii, cuprinsă în ea şi cea a israeliţilor din Vechiul Testament. Privind asistenţa bolnavilor pusă în practică de comunitatea creştină din primele secole, Origene putea să scrie, cu un ton de un lejer triumfalism apologetic: “Cu frumoaselor lor discursuri, Platon şi alţii învăţaţi greci sunt similari acelor medici care tratează numai clasele elevate şi dispreţuiesc poporul de rând; în timp ce discipolii lui Isus se preocupă ca toţi comesenii să primească un aliment sănătos” Contra Celsum, 7, 60.

Activitatea terapeutică care se dezvoltă pe urma lui Mesia îşi ancorează rădăcinile în virtuţile teologale şi înfloreşte în comportamente de amploare universală, altruistice şi dezinteresate în motivare lor. Profesionalismul medicului care se inspiră de aici nu are nevoie de coduri deontologice complicate atunci când se află în faţa diverselor cazuri amintite mai sus.

Atitudinea faţă de boală şi vindecarea ce se cheamă “mesianică” se mai diferenţiază şi prin alte două perspective de natură religioasă, amplu reprezentate în Biblia cea sacerdotală şi cea profetică. Din punctul de vedere al religiei, boala este o necurăţie; bolnavul este izolat de comunitate, în particular de cea cultuală cf. Luca 12 şi 13. Perspectiva profetică adoptă în schimb limbajul de “dar-debit” sau cu un alt cuvânt de păcat. Boala este considerată ca şi manifestarea trupească a păcatului inimii, ca şi o pedeapsă a unei încălcări etice, ca şi un semn al unei rătăciri faţă de alianţă, cf. Det. 28, 15-22. În considerarea sacerdotală soluţia bolii este purificarea, în timp ce în cea profetică este convertirea. Riscurile celor două atitudini se manifestă şi ele în extreme: legalismul pentru una şi moralismul pentru cealaltă.

În perspectiva mesianică infirmitatea este în legătură cu acţiunea lui Dumnezeu: în particular aceea care se manifestă prin Fiul Său, Mesia. Evanghelia pe care El o proclamă prin Cuvânt şi mână, prin anunţarea iertării şi prin gesturile de compasiune, este o forţă care te face să trăieşti. Sănătatea pe care el ne-o oferă nu este numai absenţa unei stări bolnăvicioase, ci o reflecţie asupra persoanei în întregime, adică a vieţii în maxima ei expresie: a planului somatic şi spiritual.

Terapia mesianică elimină simptomele şi vindecă sufletul, pregăteşte locul pentru acţiunea lui Dumnezeu şi reintegrează raporturile comunitare.

În concluzie, este un “bun medic” medicul creştin care se situează în urma lui Mesia şi care promovează cu bună ştiinţă o acţiune vindecătoare totală, care o depăşeşte pe cea promovată de ştiinţă şi societate.