Anul acesta, noi, romano-catolicii, am celebrat Învierea Domnului nostru Isus Cristos pe data de 23 martie, iar fraţii bizantini şi cei din Biserica Orientală vor celebra Sfintele Paşti pe 27 aprilie. Unii îşi pun întrebarea de ce Învierea Domnului e sărbătorită de noi mai devreme, de alţii mai târziu, iar alteori împreună, aşa cum s-a întâmplat în 2004 şi 2007.

Totul a început în anul 325 d. Ch. cu Conciliul de la Niceea. În primii ani ai creştinismului, Învierea se celebra în fiecare duminică. Apoi, Biserica a decis să celebreze Învierea o dată pe an. Dar comunităţile creştine nu au reuşit să se pună de acord pentru o anumită dată. Conciliul de la Niceea a pus capăt acestei chestiuni stabilind că Învierea trebuie celebrată în prima duminică după prima lună plină de primăvară. Şi astăzi, data Sfintelor Paşti se calculează pe baza echinocţiului de primăvară (21 martie) şi luna plină, folosind pentru calcul meridianul Ierusalimului, locul morţii şi învierii lui Cristos. Paştele ortodox nu coincide totdeauna cu cel catolic pentru că Biserica Ortodoxă foloseşte în calculele sale calendarul iulian (vechiul calendar al lui Iuliu Cezar) în loc să-l folosească pe cel gregorian de care ne folosim noi şi care este în acord cu calculele astronomice. Dar atât Biserica Catolică cât şi Biserica Ortodoxă celebrează acelaşi mister al Patimii, Morţii şi Învierii Domnului nostru Isus Cristos. Unii se bucură mai devreme, alţii mai târziu, dar eficacitatea operei răscumpărătoare a lui Isus Cristos este aceeaşi pentru toţi creştinii.

Biserica Romano-Catolică celebrează, anul acesta, Înălţarea lui Isus la ceruri pe data de 1 mai. Această solemnitate este încheierea grandioasă a permanenţei vizibile a lui Dumnezeu între oameni, preludiu al Rusaliilor, cu care începe istoria Bisericii şi se deschide răspândirea creştinismului în lume. Potrivit unei concepţii universal împărtăşite, reflectată de Sfânta Scriptură, Dumnezeu locuieşte într-un loc superior, iar omul, pentru a-L întâlni, trebuie să se înalţe, să urce. Nu numai că Dumnezeu locuieşte în cele de sus, ci a ales locurile pe înălţimi pentru a-şi stabili acolo locuinţa. Astfel, pentru a merge la sanctuarele Sale trebuia să urci: a urca la Ierusalim, însemna a urca la Yahve. În Noul Testament, chiar Isus urcă la Ierusalim cu părinţii săi, când se întâlneşte cu învăţaţii templului. De asemenea, urcă în cetatea sfântă pentru a săvârşi Înălţarea pe cruce şi apoi, după Înviere, Înălţarea Sa glorioasă la Tatăl.

Înălţarea lui Isus la ceruri este manifestarea gloriei lui Cristos Înviat. Plecare Sa nu este un adio, ci începutul unei noi prezenţe şi, în acelaşi timp, al unei noi angajări pentru discipoli. Aceştia nu trebuie să rămână cu privirea spre cer în timp ce El se înalţă, ci trebuie să meargă în lume şi să predice Evanghelia Sa la toată făptura. Isus dispare din ochii apostolilor pentru a-i învăţa că, de-acum, este rândul lor să facă aşa cum a făcut El, să vorbească asemenea Lui, să iubească asemenea Lui.

În Faptele Apostolilor, evanghelistul Luca relatează ce a făcut Domnul Isus care, după Înviere, S-a arătat viu în faţa apostolilor, i-a instruit timp de 40 de zile şi le-a vorbit despre cele viitoare cu privire la împărăţia lui Dumnezeu. Le-a mai amintit Domnul şi de coborârea Duhului Sfânt, care-i va transforma în martori. Şi alte documente neotestamentare, ca de exemplu Lc 24,50-53 şi Mc 16,19, vorbesc despre Înălţarea lui Isus. În contextul sus-amintit, se pot evidenţia câteva aspecte esenţiale: sfârşitul prezenţei vizibile a lui Isus, glorificarea Sa, noua Sa prezenţă în Biserică şi promisiunea venirii Sale viitoare la sfârşitul timpurilor. Doctrina Noului Testament completează perspectiva: Isus se află mereu cu ai săi, într-un mod invizibil, dar eficace (Mt 28,20; Mc 16,20); El a plecat să pregătească un loc pentru ai săi pentru ca şi ei să fie glorificaţi împreună cu El (In 14,2-3); s-a înălţat la ceruri drept “Cap” al Trupului Său care este Biserica (Col 1,24-27; Ef 1,22-23); din ceruri îl va trimite pe Duhul Sfânt (In 15,26; 16,7; Fapte 1,8); Isus mijloceşte totdeauna pentru ai săi (Evr 7,27); s-a înălţat la ceruri ca “speranţă şi garanţie a glorificării noastre” (Evr 10,19-20; Col 1,27); înălţarea lui Isus dă sens vieţii creştine, ca viaţă care-şi găseşte plinătatea în glorificarea lui Cristos, ca “viaţă ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3,1-4).

Învierea lui Isus îşi are împlinirea în Înălţarea Sa, cu aspecte noi, ca preamărirea umanităţii Sale pentru a putea trimite pe Duhul Sfânt şi a da o semnificaţie situaţiei viitoare a întregii umanităţi în viaţa de dincolo. Situându-se în continuarea morţii şi a învierii Sale, Înălţarea lui Cristos la cer este şi cauza mântuirii noastre şi hrana credinţei şi a speranţei (cf. Sf. Toma de Aquino, S. Th., III, q.57, a.1, e. 6). “Însă Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru marea sa iubire cu care ne-a iubit, pe când noi eram morţi din cauza greşelilor noastre, ne-a readus la viaţă împreună cu Cristos – prin har aţi fost mântuiţi – ne-a înviat şi ne-a aşezat în ceruri în Cristos Isus” (Ef 2, 4-6). Înălţarea este triumful lui Isus, Regele Universului. Mandatul misionar pe care Isus îl comunică Bisericii Sale în ziua Înălţării (cf. Fapte 1,4-8; Mc 16,15; Mt 28,19-20) dă o semnificaţie deplină credinţei în acest mister, precum şi celebrării sale. Omul concret, omenirea întreagă şi cosmosul pot deja să-şi găsească dinamismul definitiv pentru că mântuirea pe care Isus o comunică antrenează fiinţa integrală a omului (chiar şi corporalitatea sa), toată umanitatea, toată istoria şi toată Creaţia în drum spre “un cer nou şi un pământ nou” (Fapte 21,1).

Această Solemnitate a Înălţării Domnului este momentul cel mai potrivit pentru a examina pelerinajul nostru de-a lungul vieţii, ţinând seama de faptul că Domnul se va întoarce ca să ne ia cu Sine şi că, prin urmare, trebuie să întreprindem cu entuziasm îndatoririle noastre cotidiene, recuperând în ele valoarea veşniciei.