n sens larg, stigmatul este un atribut care discreditează a priori pe posesorul său şi antrenează sancţiuni sociale: inferioritate simbolică, diverse excluderi, chiar violenţe fizice. Consecinţa asupra purtătorului este că el devine un purtător al unei identităţi sociale devalorizată şi devalorizantă, definind esenţa fundamentală a subiectului. Stigmatul se calează asupra persoanei şi pretinde a defini adevărul: pe de o parte stigmatizatul se găseşte în situaţia de a fi redus la stigmatul său; pe de altă parte stigmatul devine, în imaginaţia celor “normali”, cauza universală a tuturor acţiunilor stigmatizatului.

Stigmatul desparte, divizează. El separă de la început stigmatizaţii de “normali”. Dar stigmatizaţii sunt în mod egal separaţi între ei de o ierarhie internă care-i valorizează pe cei mai “normali” dintre stigmatizaţi.

Stigmatul nu este, bineînţeles, o identitate statică şi acceptată în mod pasiv: el face obiectul unei lupte simbolice, a unor conflicte de definire şi redefinire. Dar logica de rezistenţă este cea care se mulţumeşte să încerce inversarea sensului stigmatului, convertirea acestuia într-un merit, ceea ce-l mobilizează pe stigmatizat şi sugerează naturalizarea stigmatului, dar şi a grupului care se grăbeşte să-l conteste. De aici o antinomie, ce constituie motorul unei dialectici politice a stigmatului şi a contestării sale, care pare să devină azi una din sursele principale de schimbări sociale.

Stigmatele sunt rănile care, raportându-ne la Biblie, i-au fost produse lui Isus Cristos în timpul crucificării sale.

Mai târziu s-au consemnat sute de cazuri de persoane cu răni asemănătoare. Explicarea fenomenului a generat, bineînţeles, vii dezbateri de la atribuirea stigmatelor unui miracol până la alte explicaţii.

Manifestare aflată la limită între religie şi ştiinţă, fenomenologia stigmatelor a atras, încă de la apariţia lor, interesul credincioşilor şi a cercetătorilor, dând fiecare explicaţia sa. Începând cu primele consemnări asupra Sf. Francisc de Assisi, aceste manifestări au fost interpretate ca fiind transpunerea asupra cărnii subiectului a rănilor produse lui Isus pe cruce. În decursul timpului, această interpretare a suferit atât modificări profunde cât şi adevărate momente de venerare.

Aceste fenomene au parcurs mai mult de 800 de ani între dubii, nesiguranţe şi confirmări.

Voinţa care din totdeauna evidenţiază omul prin dorinţa de a-l înţelege pe Dumnezeu şi manifestările sale, a permis de-a lungul unui secol de studii să identifice noi puncte de plecare pentru înţelegerea stigmatelor. Ce se ascunde în spatele acestei stranii fenomenologii?

Studierea riguroasă şi sistematică a manifestărilor stigmatice a cunoscut un avânt spre sfârşitul sec. al XIX-lea, când numeroşi cercetători au început să examineze, pe baze ştiinţifice, geneza acestor semne.

La mulţi subiecţi, aceste răni apar în perioada pascală, urmând ca anual să se manifeste în această perioadă şi nu în momentul în care Isus a fost crucificat. La alţi subiecţi stigmatele urmează o anumită continuitate, chiar de-a lungul unei întregi vieţi, în timp ce alţii se prezintă ca fiind subiecţi intermitenţi, la care aceste manifestări au fost cunoscute în stare de transă.

Curios este faptul că stigmatele nu sunt o prerogativă a lumii creştine tradiţionale, căci au fost semnalate chiar în comunităţi protestante şi musulmane.

Începând cu sec. al XIII-lea până azi, biserica a adunat mai mult de 400 de cazuri de persoane care au primit stigmatele, dar multe prezintă încă îndoieli în legătură cu originea , încă neexplicată în totalitate a exprimării lor.

Mitul, misterul, mai presus de ele credinţa populară puternică suscitată de aceste semne a făcut să nu se accepte până acum un secol că ar putea exista nişte baze biologice pentru asemenea manifestări.

Dogma naturii divine a stigmatelor le-a înconjurat, pentru multe secole, într-un abur de mister şi inviolabilitate. Pe baza cercetărilor conduse de eminenţi cercetători ai fenomenului, astăzi se încearcă totuşi o redimensionare a posibilei naturi divine a acestor semne prin conducerea lor pe un plan mai natural şi mai conciliabil cu stilul de azi.

“Din punct de vedere medical, stigmatele nu pot fi considerate nişte răni sau inflamaţii, deoarece ele nu se vindecă nici chiar tratate” a explicat dr. Nicola Silvestrini. “Ele nici nu se infectează şi nici nu se descompun”; ele nu degenerează în necroză şi nici nu emană un miros urât. Ele sângerează şi rămân constante şi nealterate chiar mai mulţi ani, împotriva oricăror legi ale naturii”.

Din analizarea subiecţilor purtători ai stigmatelor rezultă că între sec al XIII-lea şi al XIX-lea, raportul între bărbaţi şi femei stigmatizaţi a fost de 7 femei la un bărbat, în timp ce după 1900 raportul să se modifice la trei femei pentru doi bărbaţi.

Rămâne de consemnat faptul că în cazul acestor manifestări femeile au fost purtătoarele majoritare ale stigmatelor.

Trebuie menţionat faptul că în cea mai mare parte a cazurilor, subiecţii purtători ai stigmatelor aparţin unor ordine religioase sau unor grupuri de creştini practicanţi fervenţi.

Istoria modernă şi, în mod particular, cea religioasă ne prezintă, în cursul secolelor precedente, numeroase persoane care au primit darul stigmatelor. Persoanele care aparţineau unor comunităţi religioase, fie ele formate din persoane consacrate, fie laice, sunt indivizi cu o spiritualitate şi o religiozitate puternică. Acestor manifestări, mai ales în cazul unor persoane care au fost sanctificate recent, le-au urmat o serie de fenomene asociate, cum sunt un puternic parfum de flori, fenomene parapsihologice.

Ca exemplu ar fi cazul unei femei din Italia, Domenica Lazzari (1815-1848) al cărei sânge sfida legea gravitaţiei “curgând” în sus.

Au fost semnalate, foarte rar, stigmate luminoase, în decursul unui secol de studii s-au consemnat 7 cazuri.

În alte situaţii, subiecţii deshumaţi, cum a fost Sf. Caterina de Ricii, nu au prezentat, nici după mulţi ani de la moarte, semne de descompunere şi continua la incizarea cadavrului după deshumare, să sângereze.

Astăzi asemenea manifestări, la limita între ştiinţă şi religie, sunt acceptate cu rezerve de teamă că devoţiunile şi credinţa vor amplifica unele fenomene minore.

Primul autor religios cunoscut, care a utilizat termenul de stigmate pentru a simboliza apartenenţa sa la Isus, a fost Sf. Pavel, fostul Saul din Tais: “port stigmatele Domnului Isus pe trupul meu” (Galateni, VI, 17). Chiar şi astăzi se discută dacă aceste cuvinte au avut o semnificaţie metaforico-simbolică sau mai degrabă literală, semnalând astfel premisa manifestării unui fenomen mistic deosebit, care a fost definit drept stigmatizare. Pentru istografia religioasă oficială, primul om asupra căruia s-au manifestat oficial aceste semne pe propriul trup este considerat a fi Sf. Francisc de Assisi.

La 30 ani, în 1224, la mâinile şi picioarele sale s-au manifestat unele leziuni care au reprodus cele ale cuielor care au străpuns trupul lui Isus pe cruce şi, una în zona toracelui, care a reprodus rana provocată de lancea centurionului roman Cassius Gaius Longinus, făcută trupului muribund a lui Isus.

Om de o credinţă indubitabilă şi de o carismă puternică, Sfântului Francis i-au apărut asemenea semne în perioada ultimilor săi ani de viaţă pe muntele La Verna, când era retras într-o completă şi totală contemplare a lui Dumnezeu. Mărturiile consemnează că stigmatele Sfântului Francis nu sângerau mult şi aveau un fel de potuberanţă, asemănătoare unui cap de cui sub piele.

O formă asemănătoare a stigmatelor s-au manifestat asupra Gemmei Galgani, fecioara din Luca. Timp de trei ani, începând de joi seara, Gema a suportat toate durerile fizice provocate lui Isus, începând cu ducerea crucii pe Via Dolorosa, căderile şi crucificarea. Ea prezenta în fiecare săptămână rănile cununii de spini, dar nu ca şi cum ar fi fost provocate de o cunună, conform reprezentărilor iconografice, ci provocate de o “căciulă de spini, întreg scalpul fiind brăzdat de răni sângerânde.

(va urma)