Dragii noştri cititori, în rândurile următoare îndrăznim să imaginăm un interviu cu Papa Benedict al XVI-lea. Este doar un exerciţiu de fantezie pentru a introduce de fapt cuvintele sale, despre sau din recent lansata primă Enciclică a sa, “Deus caritas est” – “Dumnezeu este iubire”. Acest document aşteptat de mai multe luni, a devenit public la 25 ianuarie a.c. Mulţumită Editurii Presa Bună de la Iaşi, din a doua săptămână a lunii februarie textul enciclicei este disponibil şi în limba română, noi primind permisiunea de a folosi unele citate din “Deus caritas est” (indicate prin DCE). Pe lângă textul enciclicei, ne vom mai folosi de pasaje din discursul ţinut de Papa cu o două zile înainte de lansarea documentului, în faţa Consiliului Cor Unum (indicate prin CCU) şi respectiv din cuvintele introductive ale Papei scrise pentru revista italiană “Famiglia cristiana” (indicate prin RFC). Iată deci interviul imaginar, în care însă răspunsurile sunt cât se poate de autentice.

 

ÎNTREBARE IMAGINARĂ

Sanctitate, aţi putea să ne spuneţi de ce aţi ales să scrieţi despre iubire în prima Dvs enciclică?

RĂSPUNS
PRELUAT
DIN CCU  

Astăzi cuvântul “iubire” este atât de întinat, atât de distrus şi abuzat încât aproape ne este teamă să îl rostim cu buzele noastre. Şi totuşi este un cuvânt primordial, expresie a realităţii primordiale; nu putem pur şi simplu să îl abandonăm, ci trebuie să îl recuperăm, să îl purificăm şi să îi redăm splendoarea originară, ca să poată ilumina viaţa noastră şi să o conducă pe drumul drept. Conştiinţa acestui fapt m-a condus să aleg iubirea ca temă a primei mele enciclice.

ÎNTREBARE
IMAGINARĂ  

Prin “Deus caritas est” ne-aţi pus la îndemână o valoroasă reflecţie despre iubire, despre trăirea ei la nivel personal, dar şi la nivel comunitar. Textul, adresat tuturor – “către Episcopi, preoţi şi diaconi, către persoanele consacrate şi către toţi credincioşii laici” -, nu închide conţinutul în spatele unor cuvinte înalte nici chiar pentru cititorii simpli, fiind o “mină” de explorat pentru cei care pătrund în profunzimile lui.

RĂSPUNS
PRELUAT
DIN RFC  

La început, textul poate să pară puţin greu şi teoretic. Însă când se intră în lectură este evident că eu am voit doar să răspund la câteva întrebări foarte concrete pentru viaţa creştină. Prima întrebare este următoarea: poate fi iubit Dumnezeu cu adevărat? De asemenea: iubirea poate să fie impusă? Nu este un sentiment pe care îl avem sau nu-l avem? Răspunsul la prima întrebare este: da, putem să-l iubim pe Dumnezeu, dat fiind faptul că El nu a rămas la o distanţă de neatins, ci a intrat şi intră în viaţa noastră. Vine spre noi, spre fiecare dintre noi, în sacramente prin care acţionează în existenţa noastră; cu credinţa Bisericii, prin care ni se adresează nouă; făcându-ne să întâlnim oameni care sunt atinşi de El, şi transmit lumina Sa; cu dispoziţiile prin care intervine în viaţa noastră; cu semnele creaţiei, pe care ni le-a dăruit.

El nu numai că ne-a oferit iubirea, ci a trăit-o cel dintâi şi bate în atâtea moduri la inima noastră pentru a trezi iubirea noastră de răspuns. Iubirea nu este numai un sentiment, ţin de ea şi voinţa şi inteligenţa. Prin cuvântul său, Dumnezeu se adresează inteligenţei noastre, voinţei noastre şi sentimentelor noastre în aşa fel încât putem să învăţăm să-l iubim “din toată inima şi din tot sufletul”. De fapt, iubirea nu o găsim deja frumoasă şi pregătită, ci creşte; pentru a spune aşa, noi putem să o învăţăm lent în aşa fel încât tot mai mult ea să îmbrăţişeze toate forţele noastre şi să ne deschidă drumul pentru o viaţă corectă.

A doua întrebare este următoarea: putem cu adevărat să-l iubim pe “aproapele”, care ne este străin sau chiar antipatic? Da, putem, dacă suntem prieteni ai lui Dumnezeu. Dacă suntem prieteni ai lui Cristos şi în felul acesta este tot mai clar pentru noi că El ne-a iubit şi ne iubeşte, chiar dacă adesea noi ne îndepărtăm privirea de la El şi trăim urmând alte orientări. Iar dacă prietenia Sa va deveni, puţin câte puţin, importantă şi decisivă pentru noi, atunci vom începe să-i iubim pe cei pe care El îi iubeşte şi care au nevoie de ajutorul nostru. El vrea ca noi să devenim prieteni ai prietenilor Săi şi putem face acest lucru dacă în interior suntem aproape de El.

În cele din urmă, este întrebarea: cu poruncile şi interdicţiile sale, Biserica nu face să fie amară pentru noi bucuria eros-ului, a faptului de a fi iubiţi, care ne conduce spre celălalt şi vrea să devină unire? În enciclică am încercat să demonstrez că promisiunea cea mai profundă a eros-ului poate să se maturizeze numai atunci când nu încercăm să obţinem fericirea bruscă. Dimpotrivă, găsim împreună răbdarea de a-l descoperi tot mai mult pe celălalt în profunzime, în totalitatea de trup şi suflet, în aşa fel încât, în cele din urmă, fericirea celuilalt devine mai importantă decât fericirea mea. Atunci nu se mai vrea doar să se ia, ci să se dăruiască şi tocmai în această eliberare de eul propriu omul se găseşte pe sine însuşi şi devine plin de bucurie.

ÎNTREBARE
IMAGINARĂ  

Un binom esenţial al enciclicei Sanctităţii Voastre este reprezentat de eros şi agape. De fapt, împăcarea acestor două cuvinte este doar una din multele împăcări pe care le propuneţi în enciclică, explicând unitatea sau legătura între ceea ce după unii ar fi lucruri separate, dacă nu antagonice. Care este deci raportul corect între eros şi agape?

RĂSPUNS
PRELUAT
DIN DCE  

(Avem) două cuvinte fundamentale: eros, ca termen ce desemnează iubirea “lumească” şi agape, ca expresie ce desemnează iubirea bazată pe credinţă şi modelată de ea. Aceste două concepţii sunt opuse deseori una alteia ca iubire “ascendentă” şi iubire “descendentă”. Există alte clasificări similare, ca, de exemplu, distincţia dintre iubirea posesivă şi iubirea oblativă (amor concupiscientiae – amor benevolentiae), la care se adaugă uneori şi iubirea ce nu urmăreşte decât propriul interes.

În dezbaterea filozofică şi teologică, aceste distincţii au fost deseori radicalizate până acolo că au fost puse în opoziţie între ele: iubirea descendentă, oblativă, mai exact agape, ar fi tipică pentru creştinism; de cealaltă parte, cultura necreştină, mai ales cultura greacă, ar fi caracterizată de iubirea ascendentă, posesivă şi senzuală, adică de eros. Dacă se doreşte extremizarea acestei antiteze, atunci esenţa creştinismului ar fi ruptă de relaţiile vitale şi fundamentale ale existenţei umane şi ar constitui o lume în sine, ce poate fi admirabilă, dar puternic separată de complexitatea existenţei umane. În realitate, eros şi agape – iubirea ascendentă şi iubirea descendentă – niciodată nu pot fi separate complet una de alta. Cu cât mai mult aceste două forme de iubire, deşi în dimensiuni diferite, îşi găsesc justa lor unitate în realitatea unică a iubirii, cu atât mai mult se realizează natura adevărată a iubirii în general. Chiar dacă, iniţial, eros-ul este cu precădere senzual, ascendent – atracţie faţă de marea promisiune a fericirii -, atunci când se apropie de celălalt, îşi va pune mereu mai puţine întrebări în legătură cu sine însuşi, va căuta mereu mai mult fericirea celuilalt, se va îngriji mereu mai mult de celălalt, se va dărui şi va dori “să fie pentru” celălalt. În felul acesta momentul lui agape se introduce în el; în caz contrar, eros se degradează şi îşi pierde însăşi natura sa. Pe de altă parte, omul nu poate să trăiască exclusiv în iubirea oblativă, descendentă. Nu poate întotdeauna doar să dăruiască, trebuie şi să primească. Acela care vrea să dăruiască iubire trebuie şi el să o accepte ca pe un dar. Omul poate, cu siguranţă, aşa cum ne spune Domnul, să devină izvor din care să curgă râuri de apă vie (cf. Ioan 7,37-38). Dar ca să devină un astfel de izvor, el însuşi trebuie să bea mereu din nou din izvorul primordial şi originar care este Isus Cristos, din inima străpunsă din care curge iubirea lui Dumnezeu (cf. Ioan 19,34).

Iubirea este o realitate unică, dar cu dimensiuni diferite; rând pe rând, una sau alta dintre dimensiuni poate să se impună într-un mod mai evidenţiat. Acolo unde totuşi cele două dimensiuni se despart complet una de alta, se iveşte o caricatură sau, în orice caz, o formă reducţionistă de iubire.

ÎNTREBARE
IMAGINARĂ  

Prima parte a enciclicei poartă titlul “Unitatea iubirii în creaţie şi în istoria mântuirii”, iar a doua parte “Caritas. Exercitarea iubirii din partea Bisericii în calitate de ‘comunitate de iubire’”. De ce nu aţi ales să vă opriţi la prima parte? De ce nu aţi lăsat pentru o altă enciclică tema aplicării iubirii de către comunitatea eclezială?

RĂSPUNS
PRELUAT
DIN CCU  

O primă lectură a Enciclicei ar putea da impresia că este împărţită în două părţi prea puţin legate între ele: o primă parte teoretică, ce vorbeşte despre esenţa iubirii, şi o a doua care vorbeşte despre caritatea eclezială, despre organizaţiile caritative. Pe mine m-a interesat însă unitatea celor două teme, care nu pot fi înţelese bine dacă nu sunt văzute ca un singur lucru. Mai presus de toate trebuia tratată esenţa iubirii aşa cum ni se prezintă în lumina mărturiei biblice. Plecând de la imaginea creştină a lui Dumnezeu, trebuia arătat că omul este creat pentru a iubi şi că această iubire, care la început este manifestată mai ales ca eros între bărbat şi femeie, trebuie mai apoi să se transforme interior în agape, în dăruire de sine către celălalt – şi aceasta tocmai pentru a răspunde la adevărata natură a eros-ului.

Pe această bază trebuia să fie apoi clarificat faptul că esenţa iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele descrisă în Biblie este centrul existenţei creştine, este rodul credinţei. Mai apoi, însă, într-o a doua parte, era necesar să fie evidenţiat faptul că actul total personal al agape-lui nu poate să rămână ceva doar individual, ci trebuie dimpotrivă să devină şi un act esenţial al Bisericii ca şi comunitate: adică are nevoie şi de forma instituţională care se exprimă în acţiunea comunitară a Bisericii. Organizarea eclezială a carităţii nu este o formă de asistenţă socială care se adaugă întâmplător la realitatea Bisericii, o iniţiativă care ar putea fi lăsată şi altora. Dimpotrivă, ea face parte din natura Bisericii.

Aşa cum Logos-ului divin îi corespunde cuvântul uman, cuvântul credinţei, la fel şi lui Agape, care este Dumnezeu, trebuie să îi corespundă agape al Bisericii, activitatea ei caritativă. Această activitate, pe lângă prima semnificaţie foarte concretă a ajutorării aproapelui, o are în mod esenţial şi pe aceea de a comunica celorlalţi iubirea lui Dumnezeu, pe care noi înşine am primit-o. Ea trebuie să îl facă oarecum vizibil pe Dumnezeul cel viu. În organizarea acţiunilor caritative, “Dumnezeu” şi “Cristos” nu trebuie să fie cuvinte străine; ele indică în realitate izvorul original al carităţii ecleziale. Forţa iubirii caritas depinde de forţa credinţei tuturor membrilor şi colaboratorilor.

Spectacolul omului care suferă ne mişcă inimile. Angajarea caritativă are însă un sens care trece dincolo de simpla filantropie. Dumnezeu însuşi este cel care ne îndeamnă în interiorul nostru să alinăm suferinţa. Astfel, în definitiv, pe El îl ducem noi în lumea care suferă. Cu cât îl ducem mai conştient şi mai evident ca dar, cu atât mai eficient iubirea noastră va schimba lumea şi va trezi speranţa – o speranţă care trece dincolo de moarte şi doar astfel este speranţă reală pentru om.

ÎNTREBARE
IMAGINARĂ  

Parcă spre a concretiza şi mai mult mesajul spiritual şi teologic, spre finalul enciclicei “Deus caritas est” ne oferiţi exemplul sfinţilor, acei oameni dintre noi care s-au evidenţiat trăind iubirea la cotele spre care cu toţii ar trebui să tindem. Care ar fi aceşti sfinţi?

RĂSPUNS
PRELUAT
DIN DCE  

Gândul se întoarce în special la Martin din Tours (+ 397), mai întâi soldat, apoi călugăr şi Episcop: aproape ca o icoană, el arată valoarea de neînlocuit a mărturiei individuale pentru caritate. La porţile Amiensului, Martin împarte jumătate din haina sa cu un sărac; Isus însuşi, în timpul nopţii, îi apare în vis îmbrăcat cu această haină, pentru a confirma valoarea permanentă a cuvântului evanghelic: “Eram gol şi m-aţi îmbrăcat… Tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut” (Matei 25,36.40). În istoria Bisericii, câte alte mărturii de caritate pot fi citate! În special, toată mişcarea monastică, de la începuturile sale cu sfântul Anton, abate (+ 356), exprimă o considerabilă slujire de caritate faţă de aproapele. În “faţă către faţă” cu Dumnezeu care este iubire, călugărul percepe exigenţa imperioasă de a transforma în slujirea aproapelui, afară de slujirea lui Dumnezeu, toată viaţa sa. Astfel se pot explica marile structuri de primire, de asistenţă şi de îngrijire născute pe lângă mănăstiri. Lucrul acesta explică şi iniţiativele considerabile de promovare umană şi de formare creştină, destinate înainte de toate celor mai săraci, mai întâi luaţi în grijă de ordinele monastice şi mendicante, apoi de diferitele instituţii religioase de bărbaţi şi de femei, în decursul întregii istorii a Bisericii. Figuri de sfinţi precum Francisc din Assisi, Ignaţiu de Loyola, Ioan al lui Dumnezeu, Camil de Lellis, Vincenţiu de Paul, Luiza de Marillac, Iosif B. Cottolengo, Ioan Bosco, Alois Orione, Tereza de Calcutta – pentru a da doar câteva nume -, rămân modele însemnate de caritate socială pentru toţi oamenii de bună voinţă. Sfinţii sunt adevăraţii purtători de lumină în istorie, pentru că ei sunt bărbaţi şi femei de credinţă, de speranţă şi de iubire.

Printre sfinţi, se află prin excelenţă Maria, Maica Domnului şi oglinda întregii sfinţenii. În Evanghelia după Luca o găsim angajată într-o slujire de caritate faţă de verişoara sa Elisabeta, la care rămâne “aproximativ trei luni” (1,56), ca s-o ajute în partea finală a sarcinii sale. “Magnificat anima mea Dominum”, spune ea cu ocazia acestei vizite – “Sufletul meu preamăreşte pe Domnul” – (Luca 1,46), şi exprimă în felul acesta tot programul vieţii sale: nu se aşează pe ea însăşi în centru, ci îi face loc lui Dumnezeu, întâlnit atât în rugăciune cât şi în slujirea aproapelui – numai atunci lumea va deveni mai bună. Maria este mare tocmai pentru că nu vrea să se facă mare pe ea însăşi, ci vrea să-l preamărească pe Dumnezeu. Ea este umilă: nu vrea să fie nimic altceva decât slujitoarea Domnului (cf. Luca 1,38.48). Ea ştie că participă la mântuirea lumii, nu împlinind lucrarea sa, ci doar punându-se deplin în slujba iniţiativelor lui Dumnezeu. Ea este o femeie a speranţei pentru simplul fapt că ea crede în făgăduinţele lui Dumnezeu şi aşteaptă mântuirea lui Israel; îngerul poate să vină la ea şi să o cheme în slujba decisivă a acestor făgăduinţe. Este o femeie a credinţei: “Fericită aceea care a crezut”, îi spune Elisabeta (Luca 1,45). Magnificat-ul – un portret, ca să spunem aşa, al sufletului său – este în întregime brodat cu fire din Sfânta Scriptură, cu fire scoase din cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta se vede faptul că, în cuvântul lui Dumnezeu, Maria este cu adevărat la ea acasă, iese de aici şi intră cu multă naturaleţe. Ea vorbeşte şi gândeşte cu ajutorul cuvântului lui Dumnezeu; cuvântul lui Dumnezeu devine cuvântul său, cuvântul său se naşte din cuvântul lui Dumnezeu. Mai mult, se manifestă în aşa fel încât gândurile sale sunt în consonanţă cu gândurile lui Dumnezeu, voinţa sa constă în a vrea împreună cu Dumnezeu. În fine, Maria este o femeie care iubeşte. Cum ar putea să fie altfel? În calitate de credincioasă care, în credinţă, gândeşte cu gândurile lui Dumnezeu şi vrea cu voinţa lui Dumnezeu, ea nu poate să fie decât o femeie care iubeşte. Înţelegem lucrul acesta din gesturile sale tăcute la care fac referinţă evangheliile copilăriei. Vedem lucrul acesta în delicateţea cu care, la Cana, ea observă nevoile în care se aflau mirii şi i le prezintă lui Isus. Vedem lucrul acesta în umilinţa cu care acceptă să fie dată deoparte în perioada vieţii publice a lui Isus, ştiind că Fiul său trebuie să fondeze o nouă familie şi că ceasul Mamei sale va sosi numai în momentul crucii, care va fi adevăratul ceas al lui Isus (cf. Ioan 2,4; 13,1). Atunci când ucenicii vor fi fugit, ea va rămâne sub cruce (cf. Ioan 19,25-27); mai târziu, în ceasul Rusaliilor, ucenicii se vor aduna în jurul ei pentru a-l aştepta pe Duhul Sfânt (cf. Fapte 1,14).

ÎNTREBARE
IMAGINARĂ  

Cum ne-aţi îndemna să ne rugăm pentru ca să învăţăm să iubim cu adevărat?

RĂSPUNS
PRELUAT
DIN DCE  

Sfântă Marie, Maică a lui Dumnezeu, tu ai dăruit lumii adevărata lumină, pe Isus, Fiul tău – Fiul lui Dumnezeu. Tu ai crezut cu totul în chemarea lui Dumnezeu şi ai devenit astfel izvorul bunătăţii care curge din el. Arată-ni-l nouă pe Isus. Îndreaptă-ne spre el. Învaţă-ne să-l recunoaştem şi să-l iubim, ca să putem şi noi să devenim capabili de o iubire adevărată şi să fim izvoare de apă vie în mijlocul unei lumi însetate.

Surse:

• DEC – “Deus caritas est”, enciclica Papei Benedict al XVI-lea – prin amabilitatea Editurii Presa Bună; © Libreria Editrice Vaticana & Editura Presa Bună
• CCU – Discursul Papei Benedict al XVI-lea în faţa Consiliului Pontifical “Cor Unum”, 23 ianuarie 2006 – textul integral a apărut pe Catholica.ro
• RFC – Introducere la enciclică scrisă de Papa Benedict al XVI-lea pentru Famiglia cristiana – textul integral a apărut pe Ercis.ro