Am citit odată următorul dicton latin, variantă a unui vers din “Ponticele” lui Ovidiu: Gutta cavat lapidem non vi, sed saepe cadendo (Picătura străpunge piatra nu prin forţă, ci căzând mereu). Mi-am adus aminte de el văzând ce încet merge traducerea la care lucrez şi care uneori mă face să mă descurajez.

E foarte uşor să te descurajezi când dai de greu. De ce să citeşti o carte, când e mai uşor să te uiţi la televizor? De ce să încerci să-ţi planifici activităţile zilnice, mai ales în vacanţă, când e mai comod să laşi orele să se scurgă cum vin? De ce să te străduieşti să lupţi împotriva unei tendinţe rele ori a unui viciu, când ştii că vei recădea în ele? Perseverenţa este un dar foarte necesar astăzi, când câştigul imediat este propus insistent ca regulă de viaţă, cu inevitabila consecinţă că toate acţiunile care necesită un oarecare efort sunt abandonate.

În Sfânta Scriptură, perseverenţa, însoţită întotdeauna de credinţă şi de abandonarea totală în braţele iubitoare ale Tatălui ceresc, este adesea prezentă: poporul lui Israel, aflat în deşert după ieşirea din Egipt, este chemat să se încreadă în iubirea lui Dumnezeu şi să primească, în dar, mana zilnică, fără să-şi facă provizii, ieşind în fiecare zi să o culeagă, după cum aflăm din capitolul 16 al cărţii Exodului. În capitolul 5 al celei de a doua cărţi a Regilor citim că Naaman Sirianul, dezamăgit de recomandarea profetului Elisei, vrea să renunţe la vindecarea pe care şi-o dorea atât de mult şi să se reîntoarcă în ţara lui, dar, la rugămintea slujitorilor săi, ascultă şi se spală în Iordan nu o dată, ci de şapte ori, şi iese vindecat, astfel încât ajunge să-L recunoască pe Dumnezeul lui Israel ca pe singurul adevărat.

În Noul Testament, un caz special de perseverenţă îl reprezintă datoria iertării neîncetate, mereu reînnoite, a aproapelui: “Atunci Petru se apropie şi-i zise: «De câte ori să-l iert pe fratele meu care-mi greşeşte? Până la şapte ori?» Isus îi răspunse: «Eu îţi spun, nu până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte.»” (Mt 18, 21-22).

Rugăciunea zilnică, fie personală, fie în familie, rămâne un obiectiv de urmărit cu stăruinţă. Aici ne vine în ajutor rugăciunea Tatăl nostru, prin care cerem “pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, având încredere că Tatăl nostru ne este aproape în fiecare clipă, zi după zi. Un accent special îi revine rugăciunii în familie, căci, după cum spunea Fericita Maică Tereza de Calcutta, familia care se roagă împreună – rămâne împreună.

Adesea ni se întâmplă să dispreţuim eforturile mici, cotidiene, cu gândul la faptele mari pe care sperăm să le îndeplinim cândva prin care să ne arătăm iubirea faţă de Isus şi de aproapele în care El este prezent. Într-o foarte frumoasă poezie, Sf. Tereza cea mică, adresându-se lui Isus, scria: “Ca să Te iubesc, nu am decât ziua de azi.” Frumos îndemn la a descoperi, cu ochi mereu proaspeţi şi eforturi reînnoite în fiecare dimineaţă, preţul acestei zile, apoi al zilei următoare, şi al celei de după ea, până la ziua care ne va deschide veşnicia.