Viaţă de eremit

Puţinele informaţii pe care le avem despre viaţa sfântului Benedict sunt din tratatul Sfântului Grigore cel Mare, intitulat Dialogurile. Sfântul Benedict s-a născut la Norcia, în Italia, în jurul anului 480 şi a studiat la Roma unde, scandalizat de imoralitatea societăţii, renunţă la studii şi se retrage la Subiaco, o localitate situată la sud de Roma, ca să trăiască ca un eremit. În jurul său s-au adunat şi alţi tineri doritori de acelaşi ideal. Benedict a trăit la Subiaco aproape 25 de ani dar, din cauza unor călugări care se împotriveau operei sale de restaurare a disciplinei mănăstireşti, a adunat un mic grup de monahi şi a plecat la Montecassino, aproape de Napoli, unde a fondat o mănăstire şi a scris, cel puţin sub formă de ciornă, faimoasa Regula vitae monasticae (Regula vieţii monastice), inspirân-du-se din scrierile monahilor precedenţi: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ioan Cassian, Sfântul Augustin, dar mai ales din Regula Magistri (Regula Învăţătorului) care aparţinea unui autor anonim. Benedict a rămas la Montecassino pentru tot restul vieţii sale; nu a devenit niciodată preot şi, probabil, nu s-a considerat niciodată fondator al unui nou ordin monahal. A fost înmormântat alături de sora sa, Sfânta Scolastica, lângă mănăstirea de pe muntele Cassino.

Rugăciunea însoţită de muncă,
iată regula de aur a familiei benedictine

Faima sfântului Benedict se datorează minunatei sale reguli. Pentru Benedict, conform regulii numărul 64, mănăstirea nu era un “penitenciar, nici o şcoală de asceză, ci o familie, o casă pentru cei care îl căutau pe Dumnezeu”. Această casă era prezidată de un abate, ales de monahi, care trebuia să ştie să “tempereze toate lucrurile, astfel încât să-i determine pe cei puternici să continue şi pe cei slabi să nu renunţe”. Regula de bază era recitarea Sfântului Oficiu, împreună, iar restul timpului fiecare trebuia să-l ocupe cu rugăciune, lectură, studiu şi mai ales muncă fizică. Benedict sintetizează legile de bază ale vieţii mănăstireşti într-un moto dătător de energie: “Ora et labora” (Roagă-te şi munceşte), unind astfel contemplaţia cu munca.

Patriarhul monahismului occidental

La început, regula Sfântului Benedict era doar una din diferitele reguli puse la dispoziţia celor care doreau să urmeze un stil monahal de viaţă însă, în secolele al VII-lea şi al VIII-lea, în Franţa, Anglia şi Germania, regula Sfântului Benedict era observată din plin. La acea vreme nu exista, încă, o comunitate care să fie numită “Ordinul benedictin”.

Când Carol cel Mare şi Alois cel Pios au început reforma monahismului, au ales regula Sfântului Benedict, considerând-o ca fiind cea mai potrivită, şi apoi au impus-o tuturor mănăstirilor din teritoriu. Împăratul a fost asistat în această reformă de Sfântul Benedict de Aniane (750-821) care a prezidat şi conciliul de la Aachen, din anul 817. Nu se poate spune că, în urma acestei reforme, regula Sfântului Benedict a fost respectată în toate detaliile, dar s-a păstrat spiritul regulii originale şi interesul său pentru sărăcie, ascultare faţă de un abate monah şi celibatul, norme importante pentru reformatori. Gradual, a fost acordată o importanţă deosebită Sfintei Liturghii, care a început să fie celebrată mai solemn, în timp ce scădea importanţa muncii fizice.

Congregaţii benedictine

În urma reformei monahismului, au apărut cistercienii şi camaldolii. Cistercienii căutau să respecte riguros regula Sfântului Benedict, trăind într-o sărăcie absolută; chiar şi bisericile trebuiau să fie simple în ceea ce priveşte arhitectura; cu toate acestea, mănăstirea poseda pământuri, lucrate de călugări, iar cistercienii au fost ghizii economiei agricole medievale. Camaldolii s-au concentrat asupra componentelor esenţiale, eremitice, ale regulii şi au format congregaţii de eremiţi care se adunau numai pentru rugăciune şi, uneori, pentru a lua masa împreună.

Există, în momentul de faţă, şi comunităţi de călugăriţe benedictine, fondate în secolele al IX-lea şi al XII-lea, care desfăşoară mai mult o activitate caritativă. O creştere a acestora s-a realizat în secolul al XX-lea, prin instituirea caselor benedictine anglicane, în Anglia, şi luterane, în Elveţia.

Varietatea mare ce caracterizează monahismul benedictin, masculin sau feminin, contemporan şi istoric, este, în sine, un tribut plătit înţelepciunii lui Benedict şi echilibrului la care s-a ajuns prin diferitele moşteniri monastice pe care s-a bazat.

Ziua comemorării Sfântului Benedict

Până la reforma actuală a calendarului bisericesc, comemorarea Sfântului Benedict se făcea în ziua de 21 martie, zi în care “patriarhul monahismului apusean” a încetat din viaţă, în anul 547. În anul 580, năvălitorii lombarzi distrug mănăstirea Montecassino. Peste mai bine de o sută de ani, în 703, călugării benedictini de la Fleury sur Loire, din Franţa, caută printre ruine şi găsesc trupul Sfântului Benedict, pe care îl aduc cu mare solemnitate în mănăstirea lor de pe malul fluviului Loire, în ziua de 11 iulie. Călugării din Montecassino neagă această ipoteză. Cert este că, din 1969, Calendarul roman a fixat această dată, 11 iulie, ca zi a comemorării Sfântului Benedict, pentru a-l putea sărbători în afara Postului Mare.

În anul 1964, papa Paul al VI-lea îl declară patronul principal al Europei, împlinind astfel un act de meritată recunoştinţă faţă de sfântul căreia Europa îi datorează multe din valorile şi realităţile ei.