În materialul anterior am început discuţia despre procesul de alegere a Succesorului Sf. Petru, respectiv despre timp, loc şi secretul alegerilor. Acum vom continua cu procesul efectiv de alegere a următorului Papă. Amintesc că citatele marcate cu RDG sunt din constituţia apostolică “Romano Dominici Gregis” (1996), a Papei Ioan Paul al II-lea, în care a actualizat regulile privind Conclavele.

În prima zi a Conclavului, Cardinalii se întâlnesc dimineaţa pentru a celebra Sfânta Liturghie. Înainte de a începe deliberările, “doi clerici cunoscuţi pentru doctrina, înţelepciunea şi autoritatea lor morală” prezintă două meditaţii Cardinalilor despre problemele curente cu care se confruntă Biserica şi despre nevoia de discernământ în alegerea succesorului Sf. Petru (RDG, nr. 13d). După-amiaza ei se reunesc în Capela Sixtină şi invocă călăuzirea Duhului Sfânt. În timp ce se cântă Veni Creator, ei merg spre Capela Sixtină pentru a începe deliberările (RDG, nr. 50). În acea zi, are loc primul vot. Înainte de a începe procesul de votare, sunt alese trei grupuri de câte trei Cardinali: unul pentru a strânge voturile Cardinalilor bolnavi care stau în Casa Sf. Marta dar nu pot participa la sesiuni (“infirmarii”); altul pentru a supraveghea numărătoarea voturilor (“scrutătorii”); şi altul pentru a verifica voturile şi notele grupului anterior (“revizorii”).

După prima zi, două voturi au loc dimineaţa şi două după-amiaza. În timpul votării, Cardinalii electori sunt singuri. Pentru alegerea Papei este nevoie de două treimi din voturile Cardinalilor electori. Buletinele de vot sunt dreptunghiulare şi tipărite cu textul “Eligo in Summum Pontificem” (“Aleg ca Pontif Suprem”) în partea de sus, cu un spaţiu mai jos, unde Cardinalul notează alegerea sa. După ce a ales, scriind de preferinţă astfel încât scrisul să nu îi poată fi recunoscut, Cardinalul împătureşte de două ori buletinul.

Pe altarul Capelei Sixtine este pus un recipient acoperit cu un disc. În ordinea precedenţei, fiecare Cardinal, cu buletinul său de vot, îl aduce la altar. Când este în faţa altarului, el jură: “Îl chem martor pe Cristos Domnul care va fi Judecătorul meu, că votul meu este dat celui care cred, în faţa lui Dumnezeu, că trebuie ales”. Apoi pune buletinul de vot pe disc, şi îl răstoarnă în recipient, se închină în faţa altarului şi se întoarce la locul său. Pentru Cardinalii ce nu sunt în Capela Sixtină, “infirmarii” aduc voturile. După ce ultimul Cardinal elector a votat, recipientul este scuturat de câteva ori pentru a amesteca voturile. Acestea sunt apoi numărate pentru a se verifica faptul că sunt atâtea câţi electori sunt; dacă nu este aşa, voturile sunt arse (RDG, nr. 68). Dacă voturile sunt câte trebuie, fiecare buletin de vot este despăturit, iar numele alesului este notat de primul “scrutător” (unul dintre cei trei Cardinali ce supraveghează votarea). Numele este apoi notat de al doilea “scrutător”. În fine, al treilea “scrutător” citeşte cu voce tare numele alesului şi îl notează şi el. După citirea fiecărui buletin de vot, al treilea “scrutător” găureşte hârtia cu un ac, prin cuvântul “eligo”, astfel că la sfârşit toate voturile sunt pe un fir; capetele firului se leagă. Cardinalii electori îşi pot nota şi ei numele celor aleşi.

După ultimul vot, “scrutătorii” calculează voturile pentru fiecare nume ales. Dacă un Cardinal a obţinut o majoritate de două treimi, noul Papă a fost ales. Trei alţi Cardinali, “revizorii”, certifică corectitudinea numărătorii. Buletinele de vot sunt arse (împreună cu notele luate în timpul votării), şi un fum alb apare în aer deasupra Capelei Sixtine, anunţând mulţimea din Piaţa San Pietro că a fost ales un nou Papă. Dacă nici un Cardinal nu reuneşte majoritatea de două treimi, buletinele de vot şi notele sunt arse cu paie umede (sau mai recent, cu substanţe chimice) pentru a provoca un fum negru, care dă de înţeles mulţimilor că nu s-a reuşit alegerea unui nou Papă (RDG, nr. 70-71).

Dacă noul Papă nu a fost ales după trei zile, votarea este suspendată pentru o zi de rugăciune, de discuţii şi de îndemnuri spirituale. După aceea, dacă Papa nu a fost ales după alte şapte votări, are loc o altă pauză pentru rugăciuni, discuţii şi îndemnuri spirituale. Procesul poate fi repetat de alte două ori. Dacă Papa tot nu este ales, Cardinalii electori pot decide fie să accepte o majoritate absolută la următorul vot, sau să aleagă două nume care au primit cele mai multe voturi anterior şi să accepte unul care primeşte o majoritate absolută (RDG, nr. 75-76).

Când un Papă a fost ales, decanul Colegiului Cardinalilor cere consimţământul celui ales: “Acceptaţi alegerea canonică a Dvs ca Pontif Suprem?” Să nu uităm că o persoană poate să refuze alegerea. Papa Ioan Paul al II-lea imploră însă în document: “Îl rog pe acela care va fi ales să nu refuze, din teama greutăţii funcţiei la care este chemat, ci să accepte cu umilinţă voinţa divină. Dumnezeu, care pune greutăţile, îl sprijină cu mâna sa pentru ca să le poată duce. Cu sarcina grea care o primeşte, alesul este sprijinit de Dumnezeu pentru a duce slujirea la împlinire, primind tăria de a nu fi copleşit de responsabilitatea funcţiei sale” (RDG, nr. 86). Dacă persoana acceptă, este întrebată: “Cu ce nume doriţi să fiţi numit?” Maestrul celebrărilor liturgice papale şi cei doi asistenţi ai săi sunt apoi chemaţi; maestrul pregăteşte documentul ce certifică faptul că nouă Papă şi-a acceptat funcţia şi şi-a ales numele (RDG, No. 87).

Dacă noul Papă este deja Episcop, el devine Episcop al Romei şi, ca succesor al Sf. Petru, posedă puterea deplină şi supremă în Biserica Universală (RDG, No. 88). Dacă noul Papă nu este deja Episcop, el va fi consacrat imediat de Decanul Colegiului Cardinalilor. Aceste reglementări lasă deci spaţiu ca cei din Conclav să aleagă pe cineva care nu face parte din Colegiul Cardinalilor, chiar şi pe cineva care nu este Episcop (RDG, No. 88).

Tehnic vorbind, Conclavul se încheie când noul Papă şi-a dat consimţământul. Când formalităţile sunt încheiate, Cardinalii electori se apropie de noul Papă şi îşi exprimă fidelitatea şi mulţumirea faţă de el. Noul Papă este îmbrăcat apoi cu veşmintele echivalente noii sale slujiri. (În paranteză fie spus, când se alege noul Papă, sunt pregătite dinainte trei seturi de veşminte – mici, medii şi mari -, gata de a fi folosite până când noul Papă îşi va croi propriile veşminte.) Cardinalul Decan anunţă pe oamenii din Piaţă “Habemus Papam” (“Avem un Papă”), iar apoi proclamă noul nume al Papei. Acesta apare în balcon şi împarte binecuvântarea apostolică pentru prima oară ca succes al Sf. Petru (RDG, nr. 89).

După ceremonia solemnă a inaugurării pontificatului, Sfântul Părinte ia în posesie Bazilica San Giovanni in Laterano, Catedrala Romei (RDG, No. 92). Deşi aceste reglementări par a fi foarte exacte, să nu uităm de rolul Duhului Sfânt. De-a lungul Conclavului, Cardinalii electori, în particular şi împreună, imploră călăuzirea Duhului Sfânt. Acest ajutor divin a fost cel mai bine exemplificat la alegerea Papei Ioan Paul al II-lea. Cine ar fi crezut că Arhiepiscopul de 58 de ani de Cracovia, Polonia (pe atunci o ţară comunistă, în spatele Cortinei de Fier şi controlată de ateista Uniune Sovietică) va fi ales Papă? Nu se număra printre “papabilii” presei şi nici printre oficialii Curiei Romane. Dar ce binecuvântare a fost el pentru Biserică. Cu adevărat, el va fi cunoscut cândva ca “Papa Ioan Paul al II-lea, cel Mare”. De aceea să fim siguri că următorul succesor al Sf. Petru va fi ales sub călăuzirea Duhului Sfânt, pentru a conduce Biserica Catolică.

Pr. William Saunders este preot la parohia Fecioarei Speranţei din Potomac Falls şi profesor de catehetică şi de teologie la şcoala Notre Dame din Alexandria, SUA.