În acest an, s-a verificat o atât de mare distanţă de timp între Paştele romano-catolic şi cel greco-catolic sau ortodox încât credem că fiecare dintre noi ne-am simţit cel puţin stingheriţi… De asemenea, întrebările credincioşilor şi ale cititorilor ne-au determinat să abordăm această problematică. «De ce această diferenţă? Si, de ce noi, fiind de aceeaşi credinţă creştină, celebrăm Paştele la date diferite?» Aceste întrebări găsesc un răspuns în negurile istoriei, dar speranţa noastră se îndreaptă, mereu mai mult, spre zorii unităţii…

Pentru a înţelege importanţa Paştelui e necesar să subliniem mai întâi ce înseamnă această solemnitate pentru noi, creştinii. Paştele nu este un eveniment, ci o persoană: Isus Cristos este victima pascală! Prezenţa personală a lui Cristos în celebrare aduce cu sine tot ceea ce El este. Existenţa noastră este viaţa Sa în noi. Trecerea de la viaţă la moarte este trecerea Sa. Iar această trecere, noi am făcut-o prin apa botezului. Scopul celebrării Paştelui este personalizarea Lui în noi, pentru ca noi să devenim acelaşi lucru în El, cum spre exemplu, scopul Cuvântului lui Dumnezeu este acela de a deveni noi înşine cuvânt al lui Dumnezeu, iar scopul Euharistiei este acela de a ne transforma în Cristos, transformând pâinea şi vinul în Trupul şi Sângele lui Cristos, oferit mie şi ţie, creştinule!

În Noul Testament, misterul pascal era centrul şi inima vieţii spirituale. Vedeţi, spre exemplu, scrisorile Sfântului Paul nu vorbesc despre viaţa lui Isus, dar despre ceea ce este central: Isus a murit şi a înviat, pentru noi. Un exeget german afirmă pe bună dreptate: «Toată Evanghelia este o introducere la pătimirile şi învierea lui Isus». Paştele primelor secole este rezultatul evenimentelor pascale. Este victoria asupra morţii «o dată pentru totdeauna», şi noi celebrăm aceasta pentru totdeauna. Paştele pe care îl celebrăm noi deci e o Persoană!

La începuturile creştinismului s-a accentuat uneori foarte puţin pătimirea. Dar moartea şi învierea fac parte dintr-un singur mister; nu poate exista diviziune cât priveşte acest mister, ceea ce de fapt a avut loc mai târziu. Săptămâna pe care noi o numim azi «săptămâna Patimilor» se numea «săptămâna Paştilor» sau «zilele Paştilor». Cu timpul însă înţelesul cuvântului Paşti s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii, aşa cum o înţelegem noi azi. Părinţii alexandrini, cu tendinţa lor de a spiritualiza lucrurile, accentuau Paştele ca pe o trecere a noastră. Adică, o accentuare pe cuvântul «noi». Şi, tocmai în această perioadă, se răspândeşte din ce în ce mai mult celebrarea botezului.

Începând cu secolul al III-lea însă, centralitatea Paştelui se descompune. În loc de a celebra împreună duminica şi Paştele anual, s-a introdus sărbătorirea diferitelor etape ale vieţii lui Isus. De la mister la istoricizare (articulare în istorie). Tocmai comemorarea acestor etape, sau ale diferitele mistere, pot fi cauza ereziilor primelor secole.

Acum, lucrul cel mai important este conţinutul Paştelui. Toate tradiţiile, indiferent de origine, au avut în centrul sărbătorii Paştelui Persoana lui Isus care a murit şi a înviat pentru noi. Celebrarea nu a avut niciodată doar greutatea anamnetică (aspect de amintire), ci mult mai mult, sens de memorial (retrăirea morţii şi a învierii) şi sensul escatologic (aspect de aşteptare). Când celebrarea Paştelui a devenit celebrarea botezului, aceasta indică trecerea de la Paştele lui Cristos la Paştele lui Cristos şi al nostru.

Scurt istoric al datei Paştelui

Dacă Paştele a fost sărbătorit încă de la început în toată lumea creştină, au existat în Biserica primară mari diferenţe regionale, în ceea ce priveşte data şi modalitatea de a sărbători.

O uniformizare a datei serbării Paştelui a încercat să introducă, în toată lumea creştină, Sinodul I Ecumenic (Niceea, 325), din iniţiativa împăratului Constantin cel Mare. Părinţii acestui Sinod au adoptat de aceea practica cea mai mult răspândită, bazată pe calcularea datei Paştelui, obişnuit la Alexandria («computul pascal alexandrin»), care se reducea la următoarele norme:

- în ceea ce priveşte ziua săptămânală, Paştele se va serba totdeauna duminica;

- această duminică va fi cea imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară (pentru că aşa calculau şi iudeii data Paştelui lor, de care era legată data Paştelui creştin (Ex 12,27; Lev 23, 5-8);

- când 14 Nisan (sau prima lună plină de după echinocţiul de primăvară) cade duminica, Paştele va fi serbat în duminica următoare, pentru a nu se celebra o dată cu Paştele iudeilor, dar nici înaintea acestuia.

Data Paştelui creştin depinde deci de două fenomene naturale (astronomice): un fenomen cu dată fixă, legat de mişcarea aparentă a soarelui pe bolta cerească (echinocţiul de primăvară, totdeauna la 21 martie), şi un alt fenomen cu dată schimbătoare, legat de mişcarea de rotaţie a lunii în jurul pământului (luna plină de după echinocţiul de primăvară, numită şi lună plină pascală). Acesta din urmă, face ca data Paştelui să difere în fiecare an, căci luna plină pascală apare pe cer în unii ani mai aproape de echinocţiu, în alţi ani mai târziu. Astfel, când luna plină coincide cu echinocţiul (21 martie) şi e o zi de sâmbătă, Paştele poate fi serbat chiar a doua zi, duminică 22 martie; aceasta e data cea mai timpurie a Paştelui. Dacă însă luna plină a avut loc chiar înainte de echinocţiu (20 martie), atunci ea nu e pascală, ci trebuie să aşteptăm pe cea de după echinocţiu, care va apărea abia peste 29 de zile, adică la 19 aprilie; şi dacă aceasta cade într-o zi de luni, Paştele nu poate fi serbat decât în duminica următoare, adică la 25 aprilie; aceasta e data cea mai târzie a Paştelui.

Data Paştelui poate diferi deci într-un interval de 35 de zile, între 22 martie şi 25 aprilie. Pentru aceasta s-au alcătuit, încă din secolul al III-lea, diferite tabele cu data Paştelui, pe mai mulţi ani. Toate erau, însă, mai mult sau mai puţin imperfecte, din pricina echinocţiului de primăvară, care nu era fixat peste tot la aceeaşi dată şi din cauza imperfecţiunilor fatale legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian, care a fost folosit în Apus până la 1582.

Creştinătatea ortodoxă se împărţise din 1924 în două, în ceea ce priveşte data sărbătoririi Paştelui. O parte din Bisericile ortodoxe au acceptat calendarul gregorian, în timp ce alţii au refuzat să-l adopte. Ca să se înlăture dezacordul dintre diferitele Biserici ortodoxe şi de dragul uniformităţii s-a hotărât ca toţi ortodocşii să serbeze după stilul vechi, adică după calendarul iulian. Din cauza celor 13 zile de diferenţă între aceste două calendare, Paştele poate cădea între 4 aprilie şi 8 Mai. De aici provine deci marea diferenţă care se verifică în unii ani, între data Paştelui ortodox şi a celui romano-catolic.

Biserica Greco-Catolică, cea care, în conformitate cu Decretului de Unire cu Roma de la 5 septembrie 1700 a decis să se întoarcă în sânul Bisericii Catolice, a păstrat tradiţia religioasă proprie din respect faţă de promisiunile pe care atunci episcopii şi preoţii le-au luat. Este de altfel şi dorinţa fermă a Sf. Părinte Papa şi a Conciliului Vatican II, care se poate verifica în decretul Orientalium ecclesiarum, ca «tradiţiile fiecărei Biserici particulare sau fiecărui Rit să fie păstrate în integritatea lor» (nr. 2). Astfel, Biserica Greco-Catolică fiind de Rit Oriental ca şi cea ortodoxă, sărbătoreşte Paştele după stilul vechi, la aceeaşi dată cu Biserica Ortodoxa.

Iată, în doar câteva cuvinte, motivaţia diferenţei care apare între Biserica Greco-Catolică şi Biserica Romano-Catolică.

Dat fiind că oscilaţia şi divergenţele pascale expun Bisericile creştine la critica altor religii şi stingheresc o sumă de instituţii şi pe credincioşii înşişi în multe aspecte ale vieţii şi-n preocupărilor lor, este nepotrivit şi de nedorit într-un secol în care afirmăm progresele ştiinţei astronomice, să se continue în sistemul complicat, defectuos şi discutabil al calculului pascal tradiţional. În acest sens, Bisericile creştine au fost solicitate şi, în principiu, dispuse să accepte stabilizarea şi unificarea datei Paştelui: Consiliul Ecumenic al Bisericilor, Conciliul Vatican II, Conferinţele inter-ortodoxe, au fost preocupate simultan de problema pascală în forma ei actuală, dar deocamdată nu s-a ajuns la nici un rezultat concret.

Dorinţa tuturora, credem, este aceea de uniformizare a acestei importante sărbători, deoarece, aşa cum am arătat mai sus, semnificaţia sa spirituală şi teologică pentru toţi creştinii este aceeaşi. Avem un singur Cristos, o singură credinţă, de ce nu şi un singur Paşte? În speranţa că va veni şi această binecuvântată zi, ne rugăm Spiritului Sfânt pentru ca El să fie liantul dintre toate comunităţile creştine, spre preamărirea lui Cristos Înviat într-un singur glas, spre edificarea tuturor creştinilor după dorinţa lui Cristos: «Ca toţi să fie una, precum Tu, Tată, eşti în mine şi Eu în tine, ca şi ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis» (In 17,20).