Beatificările şi canonizările au devenit din ce în ce mai frecvente. Care este semnificaţia acestui fenomen ecleziastic?

Înainte de a răspunde la întrebare, aş vrea să ofer cititorilor Mesagerului câteva date mai precise. De la începutul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, în Congregaţia Cauzelor Sfinţilor am lucrat la peste 1600 de beatificări şi canonizări. Cu exactitate, au fost 1675. Prin 41 ceremonii de canonizare, Sf. Părinte a declarat 446 de sfinţi. S-au celebrat de asemenea 124 ceremonii de beatificare, fiind declaraţi 1229 de fericiţi. Subliniez că în multe cazuri, într-o unică ceremonie, Sf. Părinte a canonizat sau beatificat mai multe persoane, mai ales în cazul martirilor: amintesc aici pe martirii din China (120) sau pe cei din Vietnam (116), pe martirii mexicani (25) sau pe cei spanioli (233).

Care este atunci sensul acestei insistenţe asupra vieţii de sfinţenie?

Răspunsul este simplu: misiunea Bisericii nu ar avea sens dacă nu ar conduce pe membrii săi la viaţa de sfinţenie, înţeleasă ca viaţă de unire cu Cristos. Această unire se verifică în grade diferite. Dacă într-o persoană această unire este deplină, numită şi «eroică», suntem în faţa unui sfânt. Cel care îşi trăieşte viaţa în conformitate cu Evanghelia, am putea spune că e un creştin «normal»; şi el se mântuieşte, obţine viaţa veşnică, care – în fond – e sfinţenia. În cazul în care se verifică însă eroicitatea virtuţilor creştine, Biserica îşi rezervă dreptul de a prezenta persoanele respective lumii întregi, spre exemplificare şi veneraţie. Sfinţenia evident e darul lui Dumnezeu. Biserica nu face altceva decât să descopere aceste daruri, să vegheze cu iubire maternă la creşterea lor şi să le prezinte credincioşilor.

Sfinţenia este tematica fundamentală pe care Papa Ioan Paul al II-lea insistă în recenta sa Enciclică Apostolică, Novo Millenio Ineunte, ce trasează itinerariul Bisericii pentru noul mileniu în care am păşit.

Sanctitatea Sa Ioan Paul al II-lea a întrerupt practic tradiţia care vedea în numărul sfinţilor, cu mici excepţii, doar preoţi şi surori. Ce însemnătate are «dilatarea» sfinţeniei la cei laici?

În realitate, în istoria Bisericii, avem deja nenumăraţi sfinţi laici. Să ne gândim la martirii Bisericii primare, care şi-au mărturisit credinţa cu preţul vieţii. E adevărat că în epoca modernă exista tendinţa de a identifica sfinţenia cu viaţa preoţească sau monastică. De aceea, în opinia publică, îşi făcuse loc convingerea că doar preoţii şi surorile ar fi reuşit să devină sfinţi. Dar, acest lucru este fals! Ioan Paul al II-lea a insistat mult asupra importanţei laicilor. Mai mult, ne-a cerut să încurajăm cauzele de beatificare ale familiilor, care pot fi un exemplu de viaţă creştinească în interiorul căsătoriei.

Personal, devin polemic cu cei care separă net pe laici de preoţi şi surori. Mă întreb: De unde provin preoţii şi surorile, dacă nu din familiile noastre creştine? Unde m-am născut şi unde am fost educat eu sau dumneavoastră? Într-o familie creştină «normală». Şi apoi, am trăit cu toţii ca «laici» cel puţin primii «douăzeci de ani». Preoţii şi surorile au fost laici care, la un moment dat al vieţii lor, au simţit chemarea divină la viaţa religioasă şi au consimţit iniţiativei lui Dumnezeu.

În perioada postconciliară numărul «noilor sfinţi» recunoscuţi oficial de Biserică a crescut în mod vizibil. Cum explicaţi această realitate?

Sfântul Părinte insistă pe noua evanghelizare, adică reprezentarea valorilor creştine şi redescoperirea lor societăţii atinse de secularizare şi, intenţionează să proclame mesajul Evangheliei şi cu ajutorul sfinţilor, adică al acelor creştini care şi-au trăit credinţa şi au practicat Evanghelia în mod radical, eroic. Ce poate fi mai convingător decât o viaţă concretă, o trăire autentică? Sfinţii sunt «oameni evanghelici », modele de viaţă creştinească în cele mai diferite circumstanţe. În ei, putem vedea cum Domnul Cristos continuă să fie prezent în lume şi cum Evanghelia rămâne mereu actuală, ba chiar se întrupează în timp şi spaţiu. Iată, în cuvinte simple, însemnătatea sfinţilor pentru lumea de azi. Dacă am înţelege că sfinţii şi fericiţii sunt un program de viaţă pentru noi toţi, mersul omenirii şi-ar schimba cursul, lumea întreagă s-ar transfigura…

Să nu uităm categoria martirilor. Documentele Bisericii insistă deseori asupra fecundităţii martiriului, iar secolul XX a înregistrat poate mai mulţi martiri decât toate celelalte împreună…

Aş face o precizare. In zilele noastre, datorită dezvoltării fără precedent a mijloacelor de comunicare în masă, putem avea o cunoaştere «detaliată» a evenimentelor istorice. Astfel, martirii mexicani, cei spanioli, lagărele naziste sau sovietice nu mai pot fi ţinute în secret, aşa cum probabil şi martiriul poporului român este bine cunoscut în România şi nu numai. În trecut în schimb totul era mai greu de înregistrat, de făcut public omenirii întregi. Cu siguranţă, martiriul a fost prezent în toate timpurile. Fecunditatea martiriului a fost receptată încă de la începuturile creştinismului. Tertullian spunea: «Sângele martirilor, sămânţa creştinilor»! Aceasta este o realitate paradoxală, pare fără nici o explicaţie logică. Dar, există una, şi anume, persoana lui Cristos: «martiriul » Său pe Sfânta Cruce a generat milioane şi milioane de creştini. Ioan Paul al II-lea a proclamat 991 de fericiţi .i 400 de sfinţi martiri.

Cauzele sfinţilor, în Congregaţia în care vă desfăşuraţi activitatea de peste 20 de ani, sunt multe. Cât timp durează procesul de recunoaştere a virtuţilor eroice?

În mod normal un proces canonic necesită un timp îndelungat, să spunem circa 50 de ani. Totuşi, există şi cazuri în care se înregistrează mult mai puţin. Durata cauzelor diferă din mai multe motive. Depinde adesea de modul sistematic de prezentare a cauzei şi chiar de interesul pe care îl suscită candidaţii în comunitatea din care provin. Un exemplu concret îl constituie Padre Pio, recunoscut şi invocat ca sfânt de întreaga lume; de aceea, procesul de beatificare a durat relativ destul de puţin, în timp ce procesul de canonizare se preconizează a lua sfârşit prin declaraţia oficială a Sf. Părinte chiar în decursul anului curent. Există de asemenea exigenţa verificării miracolelor obţinute prin mijlocirea respectivilor candidaţi; miracolele sunt considerate drept sigiliu din partea lui Dumnezeu în favoarea sfinţeniei persoanei în cauză. Alţi candidaţi la beatificare provin din ţinuturi îndepărtate, unde înregistrăm încă probleme de comunicare, de exemplu gândiţi-vă la Africa sau Asia; în aceste condiţii, cauzele avansează într-un ritm mai lent, din motive obiective.

În sinteză, care ar fi condiţiile ce permit demararea unui proces canonic de beatificare?

Criteriul pentru deschiderea procesului canonic de beatificare este dublu: «fama sanctitatis» şi «fama signorum o miraculorum»! În opinia publică generală trebuie să existe convingerea că o persoană e cu adevărat sfântă şi atunci credincioşii vor alerga la mormântul ei, se vor ruga şi vor obţine haruri prin mijlocirea ei. Episcopul diecezan este cel în drept să constate faima de «sfinţenie» şi faima «semnelor» obţinute, cerând, ca urmare firească, începerea procesului canonic, mai întâi în Dieceză şi apoi în Congregaţie.

La final, ce ne puteţi spune despre procesul de beatificare al Mons. Anton Durcovici, Episcop de Iaşi (1947-1949), martirizat, alături de multe alte personalităţi, în închisorile sistemului comunist?

Conform documentelor existente în Congregaţia Cauzelor Sfinţilor, ne rezultă că în urmă cu câţiva ani, mai exact în 1997, Dieceza de Iaşi a cerut şi a obţinut aşa-numitul Nulla Osta, adică avizul favorabil din partea Bisericii pentru studierea cazului Mons. Anton Durcovici, pentru culegerea informaţiilor şi a mărturiilor la nivel diecezan. Doi ani mai târziu, în 1999, a fost numit în mod oficial Postulatorul Cauzei, în persoana Mons. Anton Lucaci, adică acela care va trebui să coordoneze desfă şurarea procesul canonic, promovat binenţeles de Excelenţa Sa Mons. Petru Gherghel, păstorul actual al Diecezei de Iaşi. Cu siguranţă, cercetările şi culegerea de informaţii necesită timp, dar şi angajarea unui mare număr de persoane. Noi, cei din Congregaţie, aşteptăm documentaţia Comisiei diecezane şi ne exprimăm convingerea că poporul creştin al României merită să aibă un «sfânt martir» declarat oficial, aşa cum merită el însuşi, pe deplin şi în totalitate, titlul de «martir», datorită rezistenţei de care a dat dovadă în faţa sistemului comunist.

Vă mulţumesc Excelenţă pentru pentru timpul pe care l-aţi acordat cititorilor noştri.

Şi eu vă mulţumesc. Cu afecţiune, salut şi binecuvântez pe toţi cititorii Revistei «Mesagerul Sfântului Anton».